Skip to content

CERCETARE ŞI PREJUDECATĂ

11 October 2010

Scris de Mihai Andrei ALDEA

I. CÂTEVA ADEVĂRURI PREA DES UITATE

Despre începuturi

Orice om se naşte. Un adevăr de la sine înţeles, dar adesea uitat. Pentru că naşterea înseamnă moştenire. În multe, foarte multe feluri. Mult mai multe decât socotim de obicei. Şi asta din pricină că de obicei uităm încă ceva: de câte feluri este naşterea!

Există naştere materială, sau trupească. Există naştere culturală, există naştere duhovnicească. Există şi moarte, din toate aceste puncte de vedere. Fie prin dispariţie, fie prin trecerea de la ceva la altceva; de pildă, de la o cultură la alta, de la o naţionalitate la alta, de la o credinţă la alta, de la o familie la alta. De obicei, atunci când cineva este părăsit de familia sa, poate fi adoptat de altă familie. A murit pentru una, s-a născut pentru cealaltă.

Desigur, la om aproape nimic nu este însă bine întemeiat. Nici măcar moartea. Cineva care a fost părăsit de o familie şi adoptat de alta se poate întoarce la cea dintâi. Sau poate să înfiinţeze noi legături cu familia din care a venit, născându-se din nou pentru ea, chiar dacă altfel. Şi aşa se ivesc acele nesfârşite încrengături ale firii omeneşti, care uimesc pe îngeri şi pe demoni, uneori spre binele omului, mai adesea spre răul lui.

Aceleaşi lucruri le putem spune şi despre familii, fie în înfăţişarea lor restrânsă, fie în chipul mai larg, ce îmbrăţişează şi rubedeniile mai îndepărtate, cunoscut sub numele de neam sau neamuri. Şi acestea se nasc şi mor, se preschimbă în fel şi chip, în aceeaşi bogată şi uimitoare întreţesere ce se vede în toată istoria omenirii.

Desigur, la fel de adevărate sunt toate acestea şi pentru neamurile în cuprinderea lor cea mai largă, în care sunt cunoscute şi sub numele de naţiuni. Şi acestea se nasc. Se nasc şi material – căci sunt alcătuite din oameni, care sunt şi trupuri, dar şi din făptuirile acestor oameni, care sunt şi trupeşti. Dar se nasc, se înţelege, şi cultural, iar uneori chiar şi duhovnicesc (deşi sunt neamuri care se nasc şi rămân moarte până la sfârşit, respingând orice înălţare către Adevăr, oricâtă răbdare ar avea Acesta cu ele).

În veacurile acestea din urmă s-a înstăpânit atât de bine peste oameni minciuna, încât au ajuns în puterea destrămătoare a îndoielii chiar şi faptele cele mai des văzute şi cele mai bine cunoscute de către om.

De pildă, cu toate că se ştie din veci că ce naşte din pisică şoareci mănâncă, s-a răspândit în lume credinţa că s-ar putea, totuşi, ca din pisică să se nască şoareci, sau din şoareci pisică, din libelulă ţânţari, sau chiar cărăbuşi ori albine şamd.

Pe aceeaşi linie a nimicirii adevărurilor cele mai vădite, se află şi ideea unora că neamurile sau naţiunile nu ar exista, că ar fi, nici mai mult, nici mai puţin, decât o „iluzie fără suport real”.

Deoarece neamurile sau naţiunile se ivesc în felurite chipuri chiar din zorile istoriei şi rămân până astăzi, credem că este de prisos să demonstrăm existenţa lor. Desigur, sunt oameni care pot „dovedi” în fel şi chip că Luna, de fapt, nu există, că Hristos nu a murit şi înviat pentru noi, că Mihai Viteazul nu a unit cele trei ţări româneşti, că Mihai Eminescu nu şi-a iubit ţara sau nu era român ş.a.m.d. Nu vorbim aici pentru ei. Nu ne pasă de ideile lor. Noi o luăm ţărăneşte, de la pământ şi cer, cu toate ale lor. Adică de la lucrurile care sunt. Printre aceste lucruri care sunt, alături de Lună şi Mântuitorul Hristos, de Unirea lui Mihai Viteazul şi de iubirea de ţară a românului Mihai Eminescu, printre acestea şi multe altele se numără şi brazii albi şi roşii, se numără stejarii, fagii, carpenii şi ulmii, se numără cerbii, lupii, zimbrii şi oile, se numără zilele şi nopţile, stelele de pe cer, norii şi vânturile, râurile şi viile, neamurile sau naţiile şi multe, multe altele. Care sunt aici, le-au văzut strămoşii noştri şi le vedem şi noi.

Mai mult sau mai puţin la fel.

Căci, aşa cum am amintit, sunt naşteri şi naşteri, şi morţi şi renaşteri şi învieri, împletind în istoria omenirii o încrengătură nesfârşită.

Am văzut – şi încă se mai poate vedea – pe al doilea ostrov al Sfintei Mânăstiri Cernica, un stejar destul de bătrân. Are câteva sute de ani, poate mai bine de cinci. Cândva l-au mângâiat privirile Sfântului Ierarh Calinic, ale Cuviosului Gheorghe şi ale multor alţi părinţi ai mânăstirii.

Oare stejarul era la fel pe atunci?

Nu, se înţelege.

Nici crengile nu erau la fel, decât în parte, nici trunchiul nu era la fel, decât în parte, nici rădăcinile…

Şi totuşi era şi este acelaşi stejar.

Există ceva prin care acest falnic, minunat şi sfinţit copac rămâne acelaşi peste veacuri, deşi se înnoieşte mereu – altfel ar muri.

Acest „ceva” este cuvântul dumnezeiesc prin care acest stejar a luat fiinţă şi fiinţează până astăzi. Cuvânt dumnezeiesc pe care îl putem numi şi „cuvinţel” sau, mai modern, „raţiune dumnezeiască”.

Căci tot ceea ce există în Creaţie îşi are obârşia neîncetată în acele cuvinte sau raţiuni dumnezeieşti prin care s-au ivit din nimic şi fiinţează.

La fel şi neamurile sau naţiunile.

Fiecare dintre neamuri sau naţiuni există în temeiul unui cuvânt al lui Dumnezeu. Care le ţine în fiinţare şi care le face să fie ele însele, cu toate generaţiile care se perindă una după alta, cu toate schimbările fiecărei vremi. Iar acest lucru este dovedit pentru fiecare creştin, dincolo de orice îndoială, prin descoperirea Scripturilor. Este vorba de faptul că în Ierusalimul ceresc, adică în lumea nouă ce va fi creată după sfârşitul acesteia, neamurile cu împăraţii – adică mai-marii – lor vor aduce înaintea lui Dumnezeu slava lor.

E mai mult decât firesc, prin urmare, să înţelegem că neamurile sau naţiunile au la temelie acelaşi fel de cuvânt dumnezeiesc, de izvor de putere necreată, prin care fiinţează şi celelalte lucruri care sunt de la Dumnezeu.

De aici izvorăşte şi puterea neamurilor de a trăi în veci în Împărăţia cerurilor. Dar şi primejdia nimicirii, căci orice pom care nu aduce roada ce bună la vremea sa va fi tăiat şi aruncat în foc!

Despre aceste lucruri, ca şi despre legătura dintre noi, ca persoane, şi ele, vom încerca să arătăm câte ceva în rândurile ce urmează.

Neamul, omul şi rosturile lor – în câteva cuvinte

Pentru că nu dorim să lungim peste măsură cuvântul, vom încerca să arătăm pe scurt ce sunt şi care este rostul neamurilor, precum şi legătura dintre neam şi om în lucrarea duhovnicească.

Dumnezeieştile Scripturi ne arată că neamurile există în sămânţă, dacă putem spune aşa, dintru început, după cum toţi oamenii existau în Adam. În vremea Turnului Babel era un singur neam pe pământ, alcătuit din urmaşii lui Noe, umaşul lui Set, urmaşul lui Adam. Dar înainte de potop fuseseră şi alte neamuri, după cum se arată în cartea Facerii, doar că toate acestea fuseseră nimicite de potop. Dat fiind că Noe a fost ca un nou Adam pentru omenire, Dumnezeu a rânduit să se ridice din el iarăşi alte neamuri, la vremea potrivită. Firesc era ca acest lucru să se întâmple atunci când oamenii s-ar fi întârit îndeajuns duhovniceşte pentru ca neamuri felurite să poată lucra împreună în armonie. Dar pentru că oamenii, altfel dezbinaţi, s-au unit doar pentru a face răul (Turnul Babel), Dumnezeu a rânduit o altă pază în puterea lor, punând un hotar între neamuri. Acest hotar însă piere în Hristos Iisus, în care „nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos” (Coloseni 3.11). Prin aceste cuvinte Sfântul Duh a vrut să spună nu că au pierit acele stări sociale, care limpede sunt până astăzi, nici aceste neamuri, care de asemenea există, ci faptul că în locul despărţirii, dezbinării dintre ele, s-a aşezat unirea. Sau, altfel spus, „noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12.5).

Ori, ca să facem o paranteză, aşa ar trebui să fim, noi, neamurile creştine, dacă nu am fi lăsat pe diavol să ne îmbolnăvească fie de nimicitoarea ură a ereziei filetismului, fie de secătuitoarea moliciune a globalismului (în formă făţiş păgână sau cu chip pseudo-creştinesc).

Întorcându-ne la cuvântul Dumnezeieştilor Scripturi, să întărim cele spuse mai sus cu altă mărturi. Căci, într-adevăr, naşterea neamurilor de la Dumnezeu şi primirea lor în ceruri poate părea unora, atinşi de idei străine, ca o răstălmăcire, dacă se întemeiază doar pe un cuvânt. Însă nu sunt unul, ci multe cuvinte ale Scripturilor ce arată acest lucru. Este dragostea Sfântului Apostol Pavel pentru neamul său, este dosebirea pe care acest râvnitor pentru Dumnezeu apostol o face între neamuri de multe ori… Dar este şi mărturia faptului că sunt neamuri în cer! Atât acum, în vremea Bisericii luptătoare, cât şi în veacul viitor, în Lumina neînserată a lui Hristos Iisus, Dumnezeu şi Om.

Căci scris este, „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ” (Efeseni 3.14-15). Şi prin acest cuvânt scris de Apostol prin Duhul Sfânt s-a dat mărturie că încă pe atunci erau în cer neamuri. Care neamuri? Cele care aşteptaseră pe Hristos în întunericul Şeolului şi cele care se învredniciseră a aduna deja sfinţi şi martiri după venirea Acestuia. Iar aceste neamuri, ca şi cele ce se adaugă până la A doua venire, vor rămâne, desigur, în ceruri, pentru veşnicie (Apocalipsa 21.1-4, 10, 21-27).

Şi dacă neamurile sunt de la Dumnezeu şi se pot înveşnici, ce sunt ele şi care este rostul lor?

Ce sunt neamurile ne arată, pe scurt vorbind, chiar şi cuvântul „neamuri” amintit mai sus, din Efeseni (3.14-15). În greaca veche este πατριά / patria, care desemnează pe cei care au aceeaşi rădăcină, acelaşi strămoş (înţelesuri: castă, descendenţă, familie, naţiune, neam, trib etc). Această origine comună este însă nu atât de sânge, cât duhovnicească. Astfel, ştim că Dumnezeu a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului (Faptele Apostolilor 17.26). Mai ştim şi că Dumnezeu poate şi din pietre să ridice urmaşi lui Avraam (Matei 3.9; Luca 3.8), ceea ce s-a şi întâmplat, prin primirea Credinţei lui Avraam de către sufletele împietrite ale păgânilor (Romani 4.16-25). Căci „nu copiii trupului sunt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinţei se socotesc urmaşi” (Romani 9.8). Nu stăruim aici asupra felului în care străinii puteau deveni fiii lui Israel într-unul sau altul dintre triburile acestuia, ori asupra altor mărturii ale Sfintelor Scripturi. Şi ceea ce am arătat este de ajuns pentru a dovedi că neamurile sau naţiunile sunt, după Cuvântul lui Dumnezeu, acele obşti având o unică filiaţie duhovnicească. Sau, am putea adăuga, având o unică filiaţie anti-duhovnicească, precum aveau amoreii, moabiţii şi alţii asemenea.

Desigur, se pune atunci întrebarea: dacă prin credinţa în Hristos toţi cei credincioşi suntem fiii lui Avraam, fiii lui Dumnezeu (Luca 3.23-38; Matei 5.9; Ioan 11.52; Romani 9.8 etc), atunci mai există neamuri deosebite între el în cuprinsul mare al neamului creştinesc?

Doar pentru noi stă scris „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2.9). Şi tot pentru noi este cuvântul acesta: „Dumnezeu a zis că: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”.” (II Corinteni 6.16).

Deci, dacă este poporul lui Dumnezeu, atunci mai pot fi şi alte popoare sau neamuri care să poată sta înaintea lui Dumnezeu?

Fireşte! Doar şi Apocalipsa mărturiseşte aceasta, precum am văzut. Ba şi Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, scriind iubiţilor săi ucenici şi fraţi întru Hristos Iisus, Domnul, face deosebire între cei de neam iudeu, de neam macedonean sau scitic, de neam roman, de neam elin etc.

Deci, de vreme ce atât de multe şi felurite şi limpezi sunt mărturiile Duhului, putem înţelege că:

neamurile sau naţiunile sunt acele obşti largi omeneşti având aceiaşi părinţi duhovniceşti şi aceeaşi mare moştenire de la aceştia;

există un popor sau neam al lui Dumnezeu, care uneşte pe toţi cei care au crezut şi cred în Hristos Iisus;

în poporul sau neamul lui Dumnezeu se regăsesc unite şi neîmpărţite, dar şi neamestecate şi neschimbate neamurile sau popoarele care au primit Credinţa lui Hristos.

Ştim că pentru mulţi poate părea ciudat să fie un neam alcătuit din mai multe neamuri. Dar această ciudăţenie este, de fapt, în cugetul nostru, nu în faptul amintit. Căci acesta este, de fapt, cu totul firesc. În mai fiecare câmpie sunt tot felul de soiuri de ierburi. În mai fiecare pădure există felurite soiuri de copaci. În mai fiecare iaz ori lac există felurite soiuri de peşti şi alte vietăţi. În fiecare neam sau naţie există felurite familii, mari şi mici, de la unele cu mii şi mii de rubedenii până la altele de numai câteva suflete. Soiurile de ierburi, ca şi cele de copaci sau de vietăţi de apă, ca şi familiile mici şi mari din fiecare neam au, toate, rosturile lor. Şi fără ele, întregul amintit, fie el câmpie, pădure, iaz, lac sau neam, este mai sărac, mai slab, iar uneori chiar se nimiceşte.

Împărăţia cerurilor, ca orice împărăţie adevărată, se cuvine a fi alcătuită din mai multe neamuri, fiecare aducând înaintea lui Dumnezeu slava sa, slavă care este cu atât mai mare cu cât este înălţată în armonie cu celelalte neamuri drept-slăvitoare.

Acesta este, deci rostul fiecărui neam care a primit pe Hristos: să aducă roada cea bună, să împlinească lucrarea ce i se cuvine, după darurile primite de la Dumnezeu, la fel ca şi fiecare om (I Corinteni 12.4-31 ş.u.; Romani 2.1-26; II Corinteni 7.17-24; Efeseni 4.4-13 etc). Căci de la Dumnezeu stă scris că darurile sunt felurite, dar e acelaşi Duh, şi slujirile sunt felurite, dar e acelaşi Domn. Şi tot acolo se arată că aceasta nu e doar pentru oameni luaţi deosebit fiecare, ci şi pentru stările lor – de la rob la stăpân – şi pentru neamuri, de asemenea. Desigur, fiind scrisă către corinteni, epistola Sfântului Apostol Pavel aminteşte aici, la neamuri, doar pe evrei şi elini, dar se arată limpede că acelaşi adevăr este pentru toate neamurile care Îl primesc pe Hristos. Şi se arată că această împreună-lucrare şi împreună-rodire în Duhul Sfânt se face în Biserică – sau Împărăţia cerurilor, acelaşi lucru – în acelaşi chip în care lucrează mădularele în trup. Fiecare împlinindu-şi partea sa şi aducând roadele sale.

Fără a lungi mai mult acest cuvânt, însemnăm aici, din nou, cele văzute mai sus:

neamurile sau naţiunile sunt acele obşti largi omeneşti având aceiaşi părinţi duhovniceşti şi aceeaşi mare moştenire de la aceştia;

există un popor sau neam al lui Dumnezeu, care uneşte pe toţi cei care au crezut şi cred în Hristos Iisus;

în poporul sau neamul lui Dumnezeu se regăsesc unite şi neîmpărţite, dar şi neamestecate şi neschimbate neamurile sau popoarele care au primit Credinţa lui Hristos;

fiecare neam are datoria sfântă de a aduce înaintea lui Dumnezeu roadele sale, după darurile date de Acesta, ca parte a Împărăţiei cerurilor, adică în armonie cu celelalte neamuri drept-slăvitoare.

Deşi toate aceste lucruri le-am arătat pe scurt, credem că am înfăţişat îndeajuns faptul că ele sunt nu părerea noastră sau a altui om, ci învăţătură dumnezeiască, aşa cum este mărturisită de Dumnezeieştile Scripturi. Prin urmare, păstrarea acestei învăţături este o datorie sfântă, iar abaterea de la ea poate însemna cu uşurinţă pierderea vieţii veşnice.

Ca omul să se mântuiască trebuie să-şi cunoască locul în faţa lui Dumnezeu şi a lumii. Împlinirea rostului propriu nu se face, nu se poate face, în afara Creaţiei dumnezeieşti, în care fiecare lucru îşi are locul său şi trebuie să îşi îndeplinească rostul său. Ne ferim să vorbim aici despre legătura strânsă dintre Creaţie şi mântuirea omului, despre îndatorirea omului de a sfinţí toată existenţa (creată) şi toate celelalte. Ne ferim, nu doar pentru a nu face această mică scriere prea lungă. Dar au scris despre asta nenumăraţi sfinţi, de la cei ale căror cuvinte au rămas pecetluite pe veci de Har în Dumnezeieştile Scripturi şi până la cei din zilele noastre. Cei care doresc mai multe pot găsi izvoare bogate de cunoaştere, despre aceste lucruri amintite de noi, în Filocalie, în Ascetica şi Mistica sau Teologia Dogmatică a Părintelui Dumitru Stăniloae, în Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, a aceluiaşi, în scrierile Sfântului Grigorie Palama despre energiile necreate şi în multe, multe, multe alte scrieri.

Pentru că am dorit doar să amintim anumite învăţături prea adesea uitate astăzi, nu vrem să schimbăm rândurile acestea într-o (prea) largă cercetare teologică. Ne vom mulţumi, prin urmare, să stăruim pe cât putem asupra faptului de cea mai mare însemnătate că nimeni nu stă, nu înaintează, nu se mântuieşte şi nu se sfinţeşte singur, ci ca parte, unică, dar nedespărţită, a Bisericii lui Hristos. Legătura neîncetată cu Dumnezeu nu este cu putinţă fără legături neîncetate cu îngerii şi sfinţii, dar şi cu restul Creaţiei. Din pricină că felul şi rostul acestor legături se schimbă, iar legăturile pătimaşe sunt cu totul înlăturate, mulţi şi-au închipuit că legăturile se rup, ori se pot rupe cu totul, că sunt fără însemnătate, ba chiar înjositoare şi întinătoare. Această gândire este cu totul asemănătoare ereziilor care se întreceau în a defăima Creaţia lui Dumnezeu, proclamând materia şi toate cele legate de ea ca fiind rele, spurcate, înjositoare şamd. La fel fac şi cei care batjocoresc neamurile şi iubirea de neam, căzând într-o rătăcire cu nimic mai bună decât cele tocmai amintite. Dar există şi altfel de rătăciri în această privinţă, născute din altă lipsă de dreaptă-socoteală. Pătimaşa iubire de neam, sau iubirea a ceea ce este rău în neamul tău, iubirea minciunii din sau pentru neamul tău, iată câteva din rătăcirile ce nasc ereziile filetiste.

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 5.16).

Legătura dintre cei care l-au cunoscut pe Hristos şi ceilalţi oameni nu se poate şterge niciodată în această viaţă, dar se poate preschimba, şi trebuie să se preschimbe, din pătimaşa legătură a păcatului în luminoasa legătură a harului dumnezeiesc.

În această lucrare se intră ca parte a Bisericii lui Dumnezeu, care este rânduită în acelaşi fel în care este rânduit şi trupul, fiecare parte având rostul său, darurile sale, puterile sale şi hotarele sale. Mai multe părţi alcătuiesc un os, ori un muşchi, ori un nerv, ori un tendon, ori altceva, pentru ca şi acestea, la rândul lor, adunate, să alcătuiască un deget, sau o palmă, sau un braţ, un plămân sau altă parte mai mare. Acestea, şi ele, se adună în părţi şi mai mari, până se ajunge la întreg. Tot astfel în Biserica lui Dumnezeu fiecare om are rostul, ba chiar rosturile sale, însă nu singur, ci ca parte dintr-o obşte. Aceasta este familia lui, sau mânăstirea lui. Apoi familiile se alcătuiesc în parohii. Iar parohiile, întreolaltă, şi împreună cu mânăstirile şi schiturile, alcătuiesc eparhii sau episcopii. Iar episcopiile de un neam alcătuiesc „Biserica locală”, cum i se spune, adică un sinod autonom sau autocefal, după împrejurare. Neamurile, implicit şi explicit, sunt parte a alcătuirii Bisericii. Aşa încât mântuirea şi sfinţirea fiecărui om, luat în parte, este nedezlegat unită de ceea ce se întâmplă cu neamul său. Fiecare, precum în Biserică, şi în neamul lui, are darurile şi rosturile sale. Împlinirea lor înseamnă aducerea rodului celui bun, înseamnă împlinirea talanţilor, câştigarea vieţii veşnice.

Desigur, omul are libertatea de a nu-şi asuma crucea, dar va trebui să plătească pentru aceasta preţul cuvenit – „comuniunea” cu cei care nu îşi asumă crucea şi despărţirea pentru veşnicie de cei care îşi asumă crucea (începând cu Începătorul tuturor bunătăţilor, Iisus Hristos Cel răstignit pentru noi). Mai mult, omul are şi libertatea de a-şi schimba crucea sau drumul pe care merge, deşi de foarte multe ori această libertate este cu totul greşit folosită. Dar acest lucru nu se întâmplă totdeauna. Uneori această libertate este minunat folosită. Sfântul părintele nostru Avraam, părăsindu-şi patria şi neamul, s-a făcut părintele tuturor celor ce prin credinţă leapădă toate pentru Dumnezeu. Sfântul Antipa de la Calapodeşti, părăsindu-şi patria şi neamul său a lucrat cele dumnezeieşti la finlandezi şi ruşi. Tot aşa, Sfântul Antim Ivireanul, înfiat şi înfiind Neamul Românesc, dumnezeieşti roade a adus. Deosebirea între lepădările care sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu şi aceste treceri minunate este foarte mare. Primele se fac din slăbiciune, lăcomie, laşitate şi alte asemenea, în vreme ce trecerile binecuvântate se fac fie din porunca făţişă a lui Dumnezeu (ca, de pildă, la Avraam sau Moise), fie printr-o călăuzire mai ascunsă la început, dar nu mai puţin puternică şi la sfârşit luminos de limpede (ca la Sfinţii Antim Ivireanul şi Paisie Velicicovschi). Dacă în primul caz omul aleargă după interese lumeşti, iar uneori chiar cutremurător de murdare, în al doilea caz omul nu caută de la sine să îşi părăsească patria sau neamul, ci caută să asculte cât mai mult de Dumnezeu. Iar această ascultare este cea care îl duce în străinie, poruncindu-i lipirea de alt popor sau chiar intrarea în acesta.

Ar mai fi multe, foarte multe de spus despre acestea, dar ne oprim aici, nădăjduind să izbutim a le relua altădată.

Neamul, între adevăr şi minciună

Sunt împrejurări în care minciuna este îngăduită pentru a face binele. Asemenea împrejurări sunt arătate şi în Pateric şi în alte cărţi sfinte vechi şi noi, dar şi în Dumnezeieştile Scripturi. Dăm ca pildă numai două minciuni pe care Sfântul Prooroc David le-a spus odată pentru a putea lupta pe ascuns pentru poporul său, iar altădată pentru a putea scăpa de răutatea unor puternici din duşmanii neamului său (I Regi 27.7-12 şi respectiv I Regi 21.10-15). Atât în Scripturi, cât şi în Tradiţie, se pot vedea limpede trei lucruri, ba chiar patru:

întâi, că şi aceste minciuni sunt răbdate de Dumnezeu, iar nu bineplăcute Lui;

al doilea, că pentru a fi răbdată de Dumnezeu minciuna trebuie să aibă un ţel foarte clar de izbăvire a unui om sau unor oameni din nenorocire, din puterea răului;

al treilea, că niciodată aceste minciuni nu sunt legate de Învăţătura de Credinţă, cea veşnică, ci doar de fapte lumeşti, trecătoare, de împrejurări vremelnice;

al patrulea, că totdeauna aceste minciuni au nevoie de părere de rău din partea celui care le spune, chiar dacă prin ele s-a făcut un mare bine.

Pentru că deja am vorbit mult mai mult decât voiam despre lucruri ce ar fi trebuit pe scurt înfăţişate, nu vom sta să dovedim fiecare dintre aceste puncte, tocmai pentru că dovezile sunt foarte multe. Cel care se îndoieşte de adevărul lor poate cerceta şi, de vremea ne va îngădui, noi înşine vom reveni vreodată pentru a putea arăta toate mai pe larg.

La ceea ce trebuie să ne oprim acum este cel de-al treilea punct:

niciodată aceste minciuni (răbdate de Dumnezeu) nu sunt legate de Învăţătura de Credinţă, cea veşnică, ci doar de fapte lumeşti, trecătoare, de împrejurări vremelnice.

De ce?

Pentru că există oameni care, necunoscând Scripturile şi puterea lui Dumnezeu, îşi închipuie că îşi pot sluji neamul prin minciună.

Se întâlnesc nenumăraţi (zişi) istorici care încearcă să îşi înalţe în ochii oamenilor naţiunea şi ţara prin tot felul de răstălmăciri ale istoriei, sau chiar prin născociri cu totul fără temei. Ei fac acest lucru, de multe ori, din tot sufletul lor, cutremuraţi în inimi de plăcere şi bucurie, desăvârşit siguri că astfel fac un mare bine ţării lor, neamului lor. Le fac cel mai mare rău!

Din nou spunem: le fac cel mai mare rău!

Dumnezeu este Adevărul!

Diavolul este tatăl minciunii!

Dumnezeu este cel care pune hotar neamurilor, şi blestemat este cel care va muta hotarul aproapelui său (Deuteronom 27.17).

Dumnezeu este cel care a împărţit limbile, şi cine îndrăzneşte să „îndrepteze” cele rânduite de El?

Iar cei care, pentru câştiguri lumeşti socotesc să schimbe adevărul aşa cum le place lor, s-ar cuveni să fie înspăimântaţi de pilda lui Esau. Că şi acesta, pentru că s-a temut de foame, a schimbat adevărul naşterii sale şi a primit pentru aceasta osândă veşnică (Evrei 12.11-17). Şi dacă acela minţind numai despre naşterea sa a fost osândit, cu cât mai mare pedeapsă este peste cei care mint despre naşterea şi viaţa unui popor? Dar ce spun a unui popor? Căci nu poţi minţi despre naşterea şi viaţa unui popor fără să minţi şi despre celelalte popoare, alături de care acesta a stat, sau împotriva cărora a stat!

Pe scurt deci, despre Neamul său, ori despre alte neamuri, fiecare trebuie să vorbească întru frica lui Dumnezeu. Aşa cum Dumnezeieştile Scripturi de multe ori şi chiar părând fără îndurare înfăţişează nu doar măririle şi bunătăţile, ci şi scăderile, păcatele şi căderile tuturor – oameni buni şi răi, popoare bune şi rele – tot aşa să facă şi cel ce-şi iubeşte Neamul. Căci mustrarea răului, făcută întru Domnul, nu înseamnă batjocorire, ci începutul îndreptării şi mântuirii. Iar a numi răul bine, înseamnă să înveninezi sufletul propriului popor.

Se înţelege, credem, că spunând aceasta noi nu îndemnăm a se căuta nod în papură. Sfintele Scripturi înfăţişează cele rele în măsura în care din arătarea lor se poate câştiga învăţătură pentru apărarea de a cădea iar în ele. La fel cel care scrie istoria Neamului său trebuie să înfăţişeze greşelile pentru a se putea scăpa de ele, iar nu pentru a-i face pe oameni să le primească drept tradiţie sau fire a lor. Căci nu este răul în firea omului, orice s-ar spune, iar a-l face să devină astfel este lucrarea Diavolului. Tot aşa este şi cu binele, acesta se înfăţişează nu spre trufie, spre înălţarea care prăbuşeşte sufletele în iad, ci pentru a-l face să devină tradiţia sau chiar firea oamenilor.

Read more: CERCETARE ŞI PREJUDECATĂ http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-36/item/442-cercetare-%C5%9Fi-prejudecat%C4%83#ixzz123dEVrcD

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: