Skip to content

CELE PATRU PRELEGERI ŢINUTE DE PROFESORUL NAE IONESCU ÎN TEMNIŢA DE LA MIERCUREA CIUC ÎN ANUL 1938

11 October 2010

Scris de Nae IONESCU

CONFERINŢA I

România legionară nu este un fapt simplu, ci complex

Adică viziunea legionară a realităţii este o formulă care cuprinde întreaga manifestare de viaţă, aşa cum se încadrează ea în istorie. România legionară va fi o formă de viaţă politică, economică, spirituală, alta decât cea de astăzi. Punctul de plecare este istoria. Tot ce se întâmplă, se întâmplă în timp şi spaţiu, adică în istorie, teologii spun „în veac”. Întâmplările curg în istorie, adică istoria însăşi curge, fiindcă istoria trăieşte sub o coordonată anume a timpului, care este o continuă curgere. Filosofii istorici cred că istoria curge încotrova, că are o direcţie, un sens. Nu e de crezut că ea are un sens, după cum nici viaţa nu duce încotrova, ci duce la sfârşit, la moarte, început şi sfârşit.

Istoria nu se înşiră evolutiv (evoluţia este o idee necreştină, nu anticreştină, introdusă în gândirea noastră în secolul al XIX-lea). Ea a căutat să găsească un sens vieţii plecând de la un om, nu de la Dumnezeu. Istoria este o realitate necesară, dar şi schimbătoare, deoarece şi faptele care o constituie se schimbă. Asta înseamnă că tot ce se întâmplă în istorie, adică în timp şi spaţiu, este relativ. Atunci şi întâmplările sunt relative, în înţelesul că nu reprezintă un sens în sine, nu se produc după o lege anumită. Mentalitatea creştină este o mentalitate realistă, întrucât ea primeşte tot ceea ce este dat în chip normal. Lumea, adică, este aşa cum este ea în chip normal, nu cum vrem noi să fie. Există deci un criteriu de apreciere, de măsură a faptelor, chiar în această relativitate a istoriei: normalitatea.

De pildă, un grăunte de grâu pus în pământ dă un fir de grâu, asta e normalul, nu un pui de găină, anormalul. Anormalitatea înseamnă dezechilibru în aşezarea firească a lucrurilor. Cum se stabileşte normalitatea şi anormalitatea? Normal înseamnă ceea ce este mai des (frequenţa). Tipul românului este între blonzi şi bruni (chateni), acesta e normal. Normalitatea este şi ea aproximativă. Conceptele cu care măsurăm normalitatea sunt instrumente aproximative. Ca să putem spune că un fapt este normal sau anormal trebuie întâi să fie ca fapt. Faptele istorice se grupează într-un anumit loc şi timp – au un fel de aer comun, un fel de familie. Sunt mai multe fapte, însă şi asta dă caracterul colectiv. Faptele se schimbă în raport cu timpul, şi aici stă relativitatea. Bunăoară există şi o formă absolutistă de conducere a faptelor, dar şi una democratică. Din faptul că există mai multe forme de conducere, lumea crede că poate să aleagă. Fals, pentru că formele acestea nu există în sine, ele fiind, în funcţie de un anumit timp, de anumite condiţii istorice. Aici e relativitatea. Exemplu: Să umbli în chiloţi trebuie să fie vară, căci dacă e iarnă, lumea te crede nebun; aşa şi cu forma de conducere.

Când lumea era condusă de principii democratice, e nebun cel care e absolutist (adică umblă iarna cu chiloţi). Formele de viaţă sunt legate de un anumit timp şi loc. În momentul, de exemplu, în care masele participă activ la viaţa politică, după placul meu, adică eu nu pot alege printre formele politice. Regele îşi dă seama că ţara vrea un principiu autoritar. Altul era însă principiul autoritar pe vremea lui Carol cel Mare, altul este astăzi. Principiul autoritar al regelui nostru [nu] este cel al lui Carol cel Mare. Şi anume, principiul autoritar de astăzi este altul. Astăzi participă masele, aderă, nu deleagă ca în sistemul democraţiei. Exemplu: un alegător întrebat cu cine votează, răspunde: nu interesează pe cine, ci ce spune acela pe care-l aleg.

Fiecare moment istoric îşi are forma lui de viaţă, iar unii oameni sunt legaţi de ea. Istoria este relativă faţă de timp, dar nu şi de oamenii care trăiesc într-un moment. Fiecare moment istoric reprezintă o formă istorică, obligatorie pentru oamenii care participă la ea.

În ce constă o formă istorică?

Renaşterea, Clasicismul sunt nume ce caracterizează forme istorice. O formă istorică cuprinde toată viaţa omenească care are diferite aspecte, elemente constitutive, feudal, renaşterea, lumea greacă, romană… Toate acestea la un loc constituie istoria la un moment dat, dar toate aceste aspecte au între ele o diferenţă particulară. Între toate există, în chip normal, o legătură. De exemplu: Nu pot fi ortodox, dacă sunt capitalist, idealist sau nominalist în filosofie, individualist în etică, democrat în politică. Dacă sunt protestant nu pot fi decât aşa. Există deci o corelaţie între elementele constitutive, într-un moment dat. Această corelaţie dă diagrama, profilul formei istorice. Deci o formă istorică este o unitate organică, pentru că diferitele părţi nu sunt puse la întâmplare, ci sunt legate într-un fel.

Se poate identifica o epocă istorică pornind de la un element constitutiv, adică totul prin parte, cu o condiţie însă: epoca istorică să fie bine definită, să fie ajunsă la normalitate. Formele istorice sunt succesive: se nasc şi mor. Între început şi sfârşit există un moment optim. Ne trebuie o anumită înaintare în timp ca să putem identifica forma istorică din care facem parte.

Dar se mai întâmplă ceva: o epocă care moare este coexistentă cu una care începe. Cum putem identifica epoca care moare şi cea care începe? Aprecierea elementelor definitorii este o chestiune de artă personală. Există şi elemente obiective.

CONFERINŢA A II-A

Faptele istorice

Faptele istorice se înşiră în timp, se grupează în anumite unităţi înlăuntrul cărora diferite elemente constitutive stau într-o strânsă corelaţie. Pentru fiecare element constitutiv şi fiecare individ care face parte dintr-o formă istorică, aceasta este obligatorie, în vreme ce formele istorice se succed, dar nu se condiţionează. Nu există cauzalitate şi sens în istorie. Există forme istorice pure şi impure. Cele pure se nasc acolo unde condiţiile istorice se suprapun cu cele geografice. O formă istorică apare de obicei în locul cel mai potrivit. Dar nu trăieşte numai acolo, ci are tendinţa de a lua în stăpânire şi alte locuri ce nu îi sunt proprii. De pildă: forma de viaţă a Greciei vechi a luat în stăpânire şi alte domenii ca Italia, Asia Mică, gurile Dunării etc. Aici a găsit alte condiţiuni, alte posibilităţi de valorificare a existenţei.

Nominalismul este o şcoală filosofică care pune cuvintele sau numele la baza concepţiei noastre despre nume. Aceste concepţii înlocuiesc realitatea. Pentru noţiunile: a intra, a ieşi, a coborî, a urca, după cum se vede, românul are termeni deosebiţi, pe când neamţul zice: untergehen, auf etc. Nominalismul stă la baza culturii noastre de la Renaştere până astăzi. Aceasta este o epocă ştiinţifică, tehnică, cu aplicaţii etc. Nominalismul s-a născut în Anglia, şi anume la Franciscani, şi numai acolo se putea naşte, întrucât exista o tendinţă de abstractizare. Apoi a început să cunoască şi alte domenii, cu ele s-a altoit pe un alt material ce nu era propriu. În cazul acesta apar fenomene monstruoase, hibride. Aşa s-a întâmplat cu liberalismul şi democraţia la noi. Democraţia este o formă istorică. Ea în sine nu este nici bună, nici rea. Trebuie să ţinem seama întâi unde a apărut. N-a prins la noi. Faptul că s-a născut în sud-vestul Europei şi de acolo s-a întins în altă parte, dovedeşte că sunt forme viabile. Putem însă noi să oferim elementele, condiţiunile care să rodească? Nu, căci nu avem condiţiuni. Democraţia a fost bună acolo, însă nu la noi. Nu tot ce este bun la ei este bun şi la noi. În Anglia, de pildă, de la 10 până la 3 p.m. negustorii din Londra umblau cu joben, pe când la noi ar da naştere la ridicol.

Ce presupune liberalismul?

O mentalitate individualistă. Formele de viaţă reduse la individ. Unde s-a născut individualismul s-a născut şi protestantismul, care este o formă individualistă de trăire a lui Dumnezeu. Proprietatea în Apus era individuală. În Apus era formula: jus utendi, fruendi et abutendi. La noi nu e aşa. De pildă, proprietatea rurală creşte şi descreşte în raport cu populaţia, cu numărul membrilor familiei. Aceasta înseamnă că la noi proprietatea nu este un bun individual, ci familial, legat de forţa de lucru a familiei. Raportul dintre bun şi proprietar este altul la noi. La noi ţăranul nu este proprietarul terenului în sensul formulei romane, ci este slujitorul pământului. Nu există concepţie individualistă în România. În 1933, când era criză, ţăranul cumpăra teren agricol ca şi când criza n-ar fi existat. La noi liberalismul nu găsea materialul necesar. Aşa se explică de ce statul nostru este rău. Pentru ţăran statul a fost simţit ca un vrăjmaş pentru că lua fără scrupule impozite multe şi în schimb nu da nimic. De exemplu, statul liberal are justiţie. La baza ei stă ideea de drept, care este o idee abstractă. La noi oamenii însă nu ţineau seamă de justiţie, ci de dreptate. Exemplu: Ivaşcu din Tătaru, deşi nu era de nimeni numit judecător, totuşi împărţea dreptate ţăranilor.

Iar acum câţiva ani, ziarele au scris despre un popă din judeţul Tulcea, care a fost arestat fiindcă împărţea dreptate. De ce se duceau ţăranii la aceştia? Fiindcă aceştia reprezentau un prestigiu şi o conştiinţă. Dreptatea este un element psihologic şi nu abstract. Şi ţăranul trebuie să aibă încredere în dreptate. La noi, în loc de dreptate este legea, care este un aparat străin adăugat pe deasupra. De aceea ţăranul consideră legea ca ceva duşman. Exemplul cu logofătul care a spus că el a avut dreptate, dar paragraful i-a mâncat capul.

Prin urmare, statul liberal de la noi trebuia să lucreze în condiţiuni extrem de grele. A fost obligat să împrumute. Critica statului liberal făcută de junimişti, că nu trebuie să-l acceptăm, este o copilărie, căci chiar junimiştii au fost obligaţi să împrumute elemente liberale. Exemplu: legea minelor a lui Carp, a meseriilor, Neniţescu, care erau conservatori.

De ce? Fiindcă erau obligaţi de necesităţile timpului. Toată lumea era liberală, căci toţi fiind capitalişti şi noi trebuia să fim la fel. Altfel deveneam colonie. Am intrat în formula liberală [în] 1829 [când] Ţările Române au intrat în aria internaţională, deci au împrumutat formula liberală, prin englezii care lucrau prin levantini (negustorii din Constantinopol).

Apoi vin germanii, care înlocuiesc pe levantini prin jidani. Că noi n-am înflorit sub această formulă, este o altă chestie. Nu ne putem izola însă. Chiar Germania nu se putea sustrage, deşi avea o cultură mai bine definită, mai exprimată decât a noastră. A existat înainte de război o Germanie capitalistă şi liberală. O formă istorică, deci, se poate întinde şi în ţările unde nu găseşte condiţiunile proprii, dând naştere la forme hibride, improprii, impure. Aşa a fost cu liberalismul în sud-estul Europei, deşi a fost bun în Apus. O formă istorică întrebuinţează elemente ce-i sunt proprii, atât la ea acasă, cât şi în ţările unde se întinde. Forma liberală, protestantă, capitalistă, individualistă, convine spiritului iudaic. Aşa se explică creşterea iudaismului în secolul al XIX-lea prin capitalismul bancar. Capitalismul bancar înseamnă posibilitatea de a măsura orice bun prin ban. Banul este caracteristica economiei capitaliste, care nu consideră bunul în el însuşi, ci în valoarea lui de schimb. Un român zice: am cinci pogoane; jidanul zice: am două milioane. Jidanii au trăit pretutindeni în forme de viaţă care erau ale lor. Ei se năşteau în forme istorice în care noi trebuia să ne acomodăm. Aici stă succesul lor în secolul al XIX-lea!

Formele istorice se succed fără să se cauzeze. Locul unde apar şi chipul cum apar este un mister. Nu ştim ce se va întâmpla după o formă istorică. Adoptăm o atitudine de aşteptare. O formă istorică este o unitate organică. Ca şi la organism, intervin cazuri de boală care se numesc crize. Crizele, care sunt trecătoare şi mortale, prin ce se deosebesc? Criză înseamnă schimbarea raporturilor dintre elementele constitutive. Avem o epocă care este protestantă. Dacă este protestantă trebuie să fie capitalistă în economie, democratică în politică, individualistă în etică (democratică, parlamentară), raţionalistă şi idealistă în filosofie etc. La un moment dat apare în această lume un filosof, care în loc să fie raţionalist şi idealist, este realist şi mistic. El face oarecare vâlvă, adepţi, şcoală. Concepţia lui nu se încadrează în chip organic în realitatea istorică pe care o reprezintă. Dacă el şi şcoala dispar după câţiva ani, criza a fost trecătoare. Dacă el câştigă aderenţi în diferite sectoare ale vieţii şi dacă există tendinţe de corelaţie, înseamnă că avem de-a face cu o nouă formă istorică. De pildă: apare un curent antidemocratic în politică şi un principiu de economie dirijată în economie, avem o criză totală (mortală). Acestea sunt elementele obiective, după care putem cunoaşte forma istorică. Pe la 1870 apare în Franţa impresionismul în pictură. Tot aici se încadrează şi literatura rusească. De ce? Pentru că a găsit teren. Atât impresionismul francez, cât şi romanul rus reprezintă disocierea. Lucrurile acestea sunt foarte simple. În România lumea nu le înţelege. Până în 1933 noi puneam criza pe seama războiului, aşa se explică aducerea Partidului Liberal la guvern. Criza era mai gravă însă. Începutul se făcuse înainte de război, iar după război s-a agravat.

CONFERINŢA a III-a

Profilul istoric al epocii

Să încercăm să stabilim profilul istoric al epocii în care ne aflăm. Plecând de la afirmaţia că orice moment istoric, privind o unitate organică, se poate defini printr-un singur element constitutiv, înseamnă că vom putea înfăţişa profilul întregului moment istoric de azi. Epoca începută cu Renaşterea, din punct de vedere al metodei de cercetare ştiinţifică stă sub semnul metodei experimentale. Adică eu studiez un fapt singur şi din acest fapt pot formula o lege generală. Exemplu: a căzut un măr, Newton a scos o lege, gravitaţia universală. Legea aceasta este valabilă pentru toate corpurile care cad. Deci pleci de la un singur fapt şi formulezi o lege valabilă pentru o serie de fapte. Cu o condiţie însă: faptul după care stabilesc o lege universală trebuie să fie caracteristic. Eu văd un grup de oameni pe care îi măsor. Găsesc 1,65, 1,75, 1,82 metri. Constat că înălţimea variază. Nu pot spune că toţi oamenii variază între 1,65-1,82 m. Văd mai mulţi cocoşi cu mai multe culori. Nu pot spune că toţi cocoşii au mai multe culori. Pot fi şi de o singură culoare. Deci, cu căderea mărului am stabilit o lege valabilă pentru enorm de multe fapte, deşi a fost un singur fapt, şi deci, în celelalte cazuri, plecând de la mai multe fapte, nu pot stabili o lege. Alt exemplu: toate lebedele erau socotite albe, astfel că expresia „lebădă albă” era un pleonasm. Totuşi, s-au găsit şi lebede negre. Explicaţia: sunt fapte caracteristice sau esenţiale, sau fapte necaracteristice, adică neesenţiale. Dintr-un fapt caracteristic se poate scoate o lege, pe când dintr-unul necaracteristic nu. Ce vrem să dovedim cu aceasta?

Metoda experimentală lucrează cu fapte caracteristice reprezentative. Este acelaşi lucru cu preocuparea etică de pe vremea aceea, care căuta omul caracteristic, care creea legea, adică istoria. De pe la sfârşitul secolului al XIX-lea nu se mai lucrează cu metoda experimentală, ci cu cea statistică. Există o teorie ce vrea să explice ce este un gaz. Se spune că înlăuntrul unei molecule de gaz sunt particule ce se mişcă pe linii arbitrare, fără regulă, anarhice. Toate aceste mişcări, considerate în media lor, dau molecula.

Alt exemplu: avem într-un vas bile mici de aceeaşi formă, unele albe, altele negre. Băgăm întâi pe cele negre, apoi pe cele albe şi le amestecăm. Nu ştim cum şi pe unde umblă ele, dar după ce le amestecăm mult, vedem că cele albe se amestecă în chip egal cu cele negre. Deci, la urmă s-a stabilit un fel de echilibru. Teoretic se poate spune că există posibilitatea ca, mişcând mereu, bilele albe să se separe de cele negre. Ce face bila, pe unde umblă, nu interesează. Fapt este că se amestecă.

Alt exemplu: aruncăm un ban cu cap şi efigie (pajură). Cade o dată capul, altădată pajura. Cu cât aruncăm de mai multe ori, diferenţa dintre numărul de căderi cu cap şi pajură este din ce în ce mai mică. Şi continuând mereu, diferenţa dintre cap şi pajură va scădea până la nulitate. Când va cădea cap şi pajură nu ştim. Dar cert este că diferenţa va fi mică. Acestea sunt întâmplări caracteristice, ce nu se mai leagă de un singur fapt, ci de o sumă de fapte la fel. Suma de fapte la fel se numeşte în ştiinţă colectiv.

Sunt fapte ce se leagă nu de întâmplări individuale, ci de colectiv, adică suma de fapte la fel. De exemplu: fiecare bilă îşi urmează drumul ei pe care nu-l ştim, dar ştim şi ne interesează că la sfârşit totul ia un aspect cenuşiu, care nu este o calitate a fiecăreia, adică în parte, ci a tuturor la un loc. Într-un oraş în care se ţine o statistică a sinuciderilor, pot stabili câte sinucideri vor fi în anul viitor. Cum se explică aceasta, căci sinuciderea este un act de voinţă individuală! Sinuciderea este un element individual al colectivului ce se cheamă Bucureşti. Acelaşi lucru îl pot stabili cu naşterile, căsătoriile etc., care sunt funcţiuni ale colectivului Bucureşti.

Colectivul acesta Bucureşti este o fiinţă de sine stătătoare, nu numai în număr de oameni. Acţiunea noastră individuală nu este relevantă din colectivul din care fac parte eu. Eu vreau să mă căsătoresc, de pildă. Mai târziu mă răzgândesc. Se găseşte altul însă în locul meu care se căsătoreşte, aşa că fapta mea nu este relevantă. Faptele acestea se studiază prin statistică. Ea se aplică nu numai în politică, sociologie, ci şi în fizică, mecanică, matematică etc.

Ce este un fapt fizic? În genere orice fapt ce este posibil de a fi măsurat. Ce înseamnă o măsură? Iau o lungime pe care o stabilesc ca unitate de măsură şi văd de câte ori se cuprinde în obiectul pe care-l am de măsurat. Dacă măsor de mai multe ori, rezultatul diferă. In fizică, teoretic şi practic vorbind, măsurătoarea este valoarea medie a unui număr infinit de măsurări.

Deosebirea între metoda statistică şi cea experimentală

Metoda experimentală ia un fapt reprezentativ şi acesta impune legea. În metoda statistică o colectivitate impune legea individului. Lucrul acesta îl ştia şi Platon, care spunea că un lucru din lumea sensibilă nu există decât în măsura în care participă în idee, care era, după el, o existenţă cu adevărat reală, pe când obiectele, faptele, pe care le trăim noi, erau de mai puţină realitate. În măsura în care lucrul sau fapta participă la o idee, în aceeaşi măsură lucrul sau fapta aceea există.

Un colectiv are o lege a lui. Iudeii se mişcă după legea lor. Individul va avea contururi mai precise numai atunci când se va comporta după legea colectivului din care face parte. Exemplu: se zice că Zaharia este român. Când e român? Adică când se aseamănă foarte mult cu ceea ce noi numim români. Românul este tipul de om care se găseşte în colectivul român. Individul se defineşte astăzi în funcţie de colectivul din care face parte. Aceasta este deosebirea între Renaştere şi vremea noastră.

Să vedem dacă această schimbare, ce se întâmplă în domeniul metodei este aplicabilă şi în alte domenii. Ce se întâmpla în Renaştere, când guverna metoda experimentală, în domeniul religiei, de pildă: în acelaşi timp cu Renaşterea apare Reforma. Ce este ea? Reforma se sprijină pe afirmaţia că Biblia şi raţiunea omenească sunt suficiente pentru a da omului adevărul în materie de Creştinism. Ea renunţă la forma istorică religioasă de la Hristos şi până atunci. Reforma este întoarcerea la origine, la izvor. Întoarcerea aceasta trebuie valorificată după raţiunea omenească, adică nu numai de Biblie. Cele ce se întâmplă în viaţa religioasă, se întâmplă în toate reformele. Reforma nu atinge nici ţările ortodoxe, nici pe cele catolice, ci numai pe cele protestante. În ţările ortodoxe şi catolice este o renaştere pentru religie. La protestanţi este o criză religioasă. Anglicanii au venit acum câţiva ani la noi şi au cerut să-i recunoaştem de creştini, adică să intre şi ei în colectivitatea creştină, să recunoaştem că au şi ei o ierarhie preoţească. Dar de ce? Ce-i jenează?

Care este deosebirea între felul nostru de a mai crede şi al lor? Ei zic, cu Biblia şi raţiunea se poate înţelege ce a zis şi a vrut Iisus. Noi spunem nu, numai Biserica este în stare să ştie ce a vrut şi spus Iisus. Biserica trebuie înţeleasă ca întreaga comunitate, toţi credincioşii de la Hristos până azi, uniţi prin iubire în timp şi spaţiu. Este ceea ce Căpitanul înţelege prin ecumenicitate.

După cum în ştiinţă dictează metoda experimentală, tot aşa şi în religie se recunoaşte că adevărul religios este numai adevărul colectivităţii. (Adică se întâmplă în religie exact acelaşi fenomen care s-a întâmplat în domeniul metodei ştiinţifice).

Care este aspectul politic al mentalităţii instituite prin Renaştere?

Individul domină lumea, nu Dumnezeu. Individul este în centrul lumii (antropocentrism, nu teocentrism). Noi, oamenii, ne naştem egali, avem o demnitate, aceleaşi drepturi. Societatea nu este decât creaţia noastră, voinţa noastră. S-a încheiat un fel de contract cu reguli… adică la baza societăţii stă individul. Am încheiat un contract şi dispunem de ceea ce se întâmplă. Prin ce? Hotărăsc cei mai mulţi. La baza înţelegerii lumii stă voinţa individuală şi nu voinţa naţiunii, în sens de colectivitate, entitate, sinteză, sumă. Democraţia nu a vorbit de voinţa naţiunii, căci naţiunea este o fiinţă colectivă. Democraţia a vorbit de popor, în înţeles de majoritate de voturi, ceea ce nu înseamnă voinţa naţiunii.

Azi au apărut în lume forme politice noi: fascism, hitlerism, legionarism. Atât fascismul, cât şi mai ales hitlerismul se sprijină numai pe naţiune. Naţiunea luată nu în sens democratic, pentru că fascismul şi hitlerismul nu au nevoie de voturi. Voturile de acolo, chiar şi atunci când se recurge la vot, nu sunt voturi individuale. Acolo poporul este considerat ca unitate, iar oamenii care stau în capul statului (în fruntea poporului) sunt consideraţi ca emanaţiuni ale poporului, sunt ca naţiunea.

Hotărârea lor este prezentată a fi hotărârea întregului popor. De aceea se zice totalitar, căci individul e complet topit în colectivitate. Se aleg şi acolo de mai multe ori prin vot, dar votul are mai multe funcţiuni. Se rupe într-un sat un pod. Se adună oamenii şi satul alege pe cei ce trebuie să-l repare. Alegerea e bună. Dacă însă ne-ar duce pe noi de aici în satul respectiv şi ne-ar întreba pe cine să alegem să-l repare, n-am şti. Alegerea e valabilă când votezi în cunoştinţă de cauză. Asta înseamnă că lucrurile despre care am cunoştinţă de cauză le trăiesc prin experienţa mea, le cunosc prin mintea mea. În logică asta se cheamă concret şi abstract. Statul e concret pentru noi, pentru ţărani e abstract. Funcţionează şi în statul totalitar alegerea, dar cu alte rosturi decât în democraţie. În statul totalitar se face numai pe baza concretului. De aceea există la ei autonomia comunală. Deci în politica actuală hotăreşte colectivitatea, care este o fiinţă cu legile ei, individul supunându-i-se şi împlinindu-i legile.

În viaţa economică, în epoca Renaşterii şi până la războiul mondial, a dominat liberalismul sau capitalismul, adică priceperea individului, munca şi lupta lui. Dar azi? În toate statele apare principiul economiei dirijate. Statul se amestecă, nu dă voie individului să facă ce vrea. Statul este reprezentant al intereselor colectivităţii, hotărând activitatea individului. Aşadar peste tot domină colectivitatea. Totul este răsturnat. În locul individului avem naţiunea. Interesul individual (particular) trece după cel colectiv. Individul trebuie să se încadreze în legile colectivităţii, căci altfel avem o stare anormală, dezechilibrată, de boală, în colectivitate.

CONFERINŢA A IV-A

1. Trădarea este ruperea din comunitate. Un individ se defineşte prin colectivitate, comunitate. Nu există adevăr individual absolut decât unul: adevărul comunităţii (de destin, de dragoste etc.). A te rupe din comunitate înseamnă să nu mai vorbeşti, simţi, gândeşti, lucrezi ca ea, adică a nu mai recunoaşte singurul adevăr absolut, firesc, ca şi ereticii. Deci o anormalitate.

2. Nu interesează cauzele, intenţiile trădării, nici chiar pedeapsa ei, căci fapta se defineşte prin ea însăşi. Nu spun eu sau altul, nu impun eu sau altul o atitudine faţă de trădători, ci faptul în sine mă obligă să rup relaţiile cu un individ care nu mai există. A lua contact cu el înseamnă a trăda comunitatea, a trăda cauza ta. Trădarea admite numai judecăţi de existenţă (constatare) nu de valoare.

3. Trădare şi convertire. Convertitul pleacă dintr-o comunitate trecând în alta, pe când trădătorul rămâne izolat, suspendat. Mai mulţi trădători nu pot forma o comunitate, căci la temelia comunităţii lor nu stă ceva pozitiv, ci o negaţie.

Naţiunea

Secolul al XIX-lea e cunoscut ca secolul naţionalismului, al statului naţional. Naţiunea se bazează pe ideea de stat şi de cetăţean, pentru că statul nu este o realitate organică, ci e alcătuit din indivizi care locuiesc un anumit ţinut, fără a avea aceeaşi origine, având aceleaşi drepturi stabilite de legi pe care le conferă statul.

De exemplu: Constituţia de la 1923 consideră statul ca o existenţă juridică. Toţi locuitorii care alcătuiesc statul român sunt români, deşi nu sunt toţi de origine românească, statul le conferă totuşi anumite drepturi, cuprinse în anumite legi. Constituţia era, deci, o lege juridică, nu organică.

Secolul al XX-lea dă o altă interpretare naţiunii şi naţiona­lismului. Naţionalismul are un suport organic: poporul. Ce este poporul? Orice naţiune este conturată numai relativ (teoria cunoaşterii), tot aşa şi cu poporul. Poporul este o realitate organică: trăieşte, creşte, moare. Poporul e ca şi un câine care ştie, vede, cunoaşte, dar n-are conştiinţă de sine. Câinele e subiect faţă de lumea înconjurătoare, pe când omul este şi subiect şi obiect, adică are şi ştiinţă şi cunoştinţă. Între om şi câine, care deşi sunt două realităţi organice, există totuşi şi această deosebire fundamentală.

Când un popor capătă conştiinţă de sine, încetează de a mai fi un popor şi devine naţiune, adică o realitate spirituală, conştiinţa de sine necunoscută în trecut. O naţiune, ca o colectivitate organică şi spirituală, are anumite legi fireşti. Acestea trebuie realizate în formă optimă, căci nu se poate cădea la tranzacţie în realizarea lor. Această realizare a lor în formă optimă se cheamă ideal. O naţie trăieşte în timp şi spaţiu, în istorie, în veac. Cel mai mare cerc colectiv din care face parte omul este naţiunea. Omul trăieşte în mai multe colectivităţi: familia, biserica, meseria etc. Biserica şi naţiunea la noi, ortodocşii, se suprapun. Pentru individ deci, adică în istorie, naţiunea este un absolut.

Naţiunea, având legi fireşti, acestea se impun aşa cum sunt ele, după state, nu cum vrem noi. Adevărul în privinţa acestor legi nu e la noi, indivizii, ci în consemnul colectiv, în ceea ce gândeşte naţia. De exemplu: unirea tuturor românilor era o lege firească, nu o dorinţă a oamenilor – motiv politic. Dumnezeu a făcut neamuri, toate cu o singură datorie, de a realiza legea firească pe care Dumnezeu a pus-o în ele. Pilda talanţilor, căci astfel realizează pe Dumnezeu, în istorie, în veacul de acum, nu în cel viitor, când va fi o turmă şi un păstor, realizând legea firească pusă de Dumnezeu, ca orice existenţă lăsată de Dumnezeu. Deci o naţiune trebuie să se realizeze în legile sale fireşti.

Fiecare naţiune reprezintă un fel de ireductibil de existenţă. De exemplu: trecerea de la un popor la altul e însă posibilă, dar de la o naţie la alta este imposibilă. O naţie poate să moară, dar nu se poate schimba.

Caracterul naţiunii: ofensiv şi imperialist prin excelenţă, adică un organism care nu poate trăi decât în expansiune, viaţă, dinamism. S-ar putea obiecta care e poziţia faţă de alte neamuri? Ireductibilitatea naţiei.

a) Nu mă interesează pe mine, naţiune vie în ofensivă, ci pe ele. Să se aranjeze ele, cum pot, cu mine.

b) Noi trăim în istorie, unde este păcat, veşnică luptă, unde trebuie să ne cucerim dreptul la existenţă, prin vrednicia noastră. (Dacă nu există dreptul de existenţă, am fi în acest caz îngeri şi nu sub păcat şi în istorie!).

Aici este adevărata înţelegere a lumii în istorie. A pune altfel problema e o dobitocie, cei ce o susţin sunt sau proşti sau imbecili. Prin urmare, cel care vrea să-L realizeze pe Dumnezeu, nu o va face decât cucerind în afară, strângând de gât pe altul, deci naţiunea e dinamică, este viaţă ofensivă şi imperialistă. Nu există, altfel zis, cuminţenie şi defensivă în naţionalism, căci neamurile care se pun pe o astfel de temă, poziţie, cad în robie. Un exemplu: Orice formulă de viaţă culturală, politică etc., se naşte în chip organic într-un anumit loc, dar ea tinde în chip firesc să ia în stăpânire locuri şi naţii care nu-i sunt proprii.

Concluzia logică

Orice formulă de viaţă a unei naţiuni vii, în expansiune, are clientelă (tributari), în mod fatal. Naţiile clientelă sunt astfel forme hibride. Exemplu: cultura hibridă veche care s-a răspândit în Asia, Africa, Italia (de sud), malurile Mării Negre.

Deci imperialismul unei naţii este justificat, întrucât realizează o formulă de cultură nouă, o formulă nouă spirituală. Altfel zis, imperialismul este justificat în măsura în care voieşte să realizeze pe Dumnezeu, adică să reprezinte o nouă formulă spirituală de viaţă, nu să realizeze pe Diavol: mongoli, ruşi, turci, austro-ungari, evrei, căci idealul tuturor celorlalte popoare fiind contrare nouă, este contrar Dumnezeului nostru.

Rezumând până aici, cele trei consecinţe, prin naţionalismul secolului al XX-lea se înţelege potenţarea existenţei în realităţi organice devenite, prin conştiinţă de sine, realităţi naţionale, care în absolut tind la identificarea naţiunii cu Dumnezeu, prin realizarea completă a legilor lor fireşti.

Deci naţionalismul secolului al XX-lea pleacă de la popor, trece la naţiune (în original popor – n. ed.) pentru a ajunge la Dumnezeu.

Cuvântul lui Hristos este unul în cer, pe linia perfecţiunii, dar noi oamenii, care trăim în istorie, îl înţelegem deosebit, deci relativ, după naţiunea din care facem parte. Altfel am fi îngeri. Aşadar, fiecare om trăieşte cuvântul lui Dumnezeu în felul său, conform cu colectivitatea supremă absolută, în istorie, care este naţiunea.

În lumea Răsăriteană există un simţ mai dezvoltat al realităţii, fapt care ne deosebeşte de Apus, unde domină simţul generalităţii, al abstracţiunii. Deci aici, în Răsărit, există deja nuanţe în trăirea lui Dumnezeu. Dacă naţia realizează pe Dumnezeu pe pământ, pe mine nu mă interesează decât Dumnezeul pe care-l trăiesc eu şi nu ungurii, francezii etc. În Neapoli, aproape fiecare stradă are Madona ei, ceva al străzii; aceasta însemnează necesitatea localizării, individualizării, naţionalizării lui Dumnezeu. Deci eu sunt dator lui Dumnezeu numai în naţia mea. Ori, cum naţia este cel mai important cerc colectiv în care trăieşte omul în istorie, eu n-am decât un singur tribut de plătit în viaţă, faţă de Dumnezeu: prin naţie. Dacă Dumnezeu nu este numai Dumnezeul meu, dacă nu este un Dumnezeu singular, ci este şi al ungurilor, francezilor etc., atunci eu n-aş mai fi român şi n-aş mai putea plăti lui Dumnezeu tributul meu prin naţia mea.

Despre Constituţie

Constituţia presupune un regim politic. Regim constituţional: obligaţii reciproce. Doi factori: poporul şi capul statului, între care se stabileşte un raport (pact fundamental). Dacă este în pace, viaţa dinlăuntrul unui stat este exprimarea de voinţă de ambele părţi şi un acord perfect.

Înţelesul acesta este fals, nu-i obligatoriu. Prin constituţia a ceva se înţelege felul în care acel ceva e constituit şi cum funcţionează el firesc. Cuvântul constituţie exprimă o stare de fapt firească şi se poate aplica acest cuvânt când e vorba de un stat.

Legea poate fi înţeleasă în două feluri:

1. Felul general în care se întâmplă anumite lucruri;

2. Felul general în care trebuie să se întâmple anumite lucruri. Deci un înţeles de constatare şi un altul de normă, regulă a întâmplării. Adică morala şi dreptul cu legile normative şi ştiinţele naturii cu legile care constată stările de fapt. Legile-norme sunt existenţe deosebite sau nu? Dreptul zice că există o autonomie a normei. Morala zice: există o autonomie a valorilor morale. Dacă există legi-norme ca realităţi independente, atunci şi constituţia poate fi o învoială.

Legea de drept dă constrângere unui conţinut moral. Dar normele juridice nu sunt realităţi autonome, ci concluzii. Deci nu există o ştiinţă a dreptului şi a moralei ca ştiinţă, ci numai ca tehnică, findcă o ştiinţă nu se întemeiază pe corolarii, pe concluzii. Deci existenţa autonomă o au numai legile naturale, nu şi legile normative. Deci constituţia, în înţeles de pact, este de două feluri: înţeles de existenţă, de voinţă firească, şi cum trebuie să fie.

Când creăm cu privire la noi o constituţie, facem ceva arbitrar, o formă care să nu se potrivească cu realitatea. Ca o constituţie să fie bună, să fie expresia realităţii, nu pleci nici de la principiu, nici de la norme, ci trebuie să studiezi forma normală a statului.

De exemplu: Constituţia corpului omenesc, anatomia şi fiziologia. Deci constituţia este starea de fapt a unui neam şi nu o învoială între diferite părţi.

Constituţia nu trebuie să fie deci o normă, ci totalitatea formelor fireşti. Azi mentalitatea juridică trebuie înlocuită cu mentalitatea organică. De la statul juridic până la statul organic este tot atâta distanţă cât este de la Renaştere până astăzi.

Read more: CELE PATRU PRELEGERI ŢINUTE DE PROFESORUL NAE IONESCU ÎN TEMNIŢA DE LA MIERCUREA CIUC ÎN ANUL 1938 http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-37/item/468-cele-patru-prelegeri-%C5%A3inute-de-profesorul-nae-ionescu-%C3%AEn-temni%C5%A3a-de-la-miercurea-ciuc-%C3%AEn-anul-1938#ixzz123me5LZL

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: