Skip to content

CEA DIN URMĂ CĂDERE A LUI „ADAM” ŞI A „EVEI”: SEMNE ALE ÎMPĂRĂŢIEI ANTIHRISTULUI

11 October 2010

Scris de Florin STUPARU

Vrajba care a dezbinat dintru început firea omenească cea împărţită în bărbat şi femeie a ajuns în vremea din urmă la forma ei cea mai jalnică şi mai dureroasă: cei doi – cărora Dumnezeu le-a dăruit unirea desăvîrşită, făcîndu-i să fie un trup (Facerea 2:23, 24). – s-au despărţit de tot şi se urăsc pe faţă. Şi aceasta fiindcă şi patimile lor au ajuns la hotarul şi la piscul dincolo de care nu mai e drum înainte; încît, asemenea tîlharilor care au săvîrşit fărădelegea împreună, nici aceştia nu se mai rabdă de fel şi se învinovăţesc unul pe altul pentru răutatea întru care s-au unit. Căci să vedem în ce adînc al răutăţii au ajuns fiecare dintre ei:

I. CEA DIN URMĂ CĂDERE A EVEI

Dorul de stăpînire al fiicelor ei

„[Atunci], prin femeie, firea omenească a început a-L supăra pe Dumnezeu” (Sfîntul Ioan Gură de Aur). Precum am văzut, aceea care ar fi trebuit să asculte de bărbatul său, fiind zidită a doua şi din el, nu numai că nu l-a ascultat, dar a şi mîncat întîi din acel rod oprit, dorind să ajungă mai presus decît acela şi întîia întru dumnezeire. Şi, neascultîndu-l pe Adam, aşadar nici pe Dumnezeu, Eva l-a ascultat în schimb pe diavolul care grăia prin şarpe.

Ce a urmat, ştim şi am înţeles. Dar trebuie să pricepem şi aceasta: din clipa în care s-a supus înşelării diavolului, femeia a rămas în legătură cu cel rău şi viclean; fiindcă, în ciuda blestemului dumnezeiesc şi a nenumăratelor pedepse pe care le-a pătimit, socoteala nebunească dintîi a rămas ascunsă în inima ei: anume să fie „dumnezee” pe pămînt şi mai sus decît bărbatul. Aceasta a gîndit şi după primirea pedeapsa de a se supune bărbatului, şi după ce pedeapsa i s-a schimbat în datorie sfîntă întru Hristos. Iar în vremurile acestea cele mai de pe urmă, cînd omul nimiceşte toate aşezămintele şi rînduielile dumnezeieşti hotărîte asupră-i, nălucirea Evei e mai vie ca niciodată şi urmaşele ei îl arată pururea şi necurmat. Iar aceasta poartă numele de „feminism”, nu neapărat în înţelesul de „mişcare feministă”, ci în acela al gîndirii şi purtării în viaţa de zi cu zi. Şi să vedem mai departe cum diavolul le-a împlinit urmaşelor Evei, cu împreună-lucrarea lor, cele două dorinţe (atîta cît a îngăduit Dumnezeu).

Femeia conduce!

Femeia şi ucide!

Trage-l pe bărbat în cursa împreunării trupeşti, şi îl vei stăpîni! Asta le-a pus în minte diavolul împodobitelor fete din neamul lui Cain, înainte de Potop, precum am văzut. E mare viclenie aici, fiindcă Dumnezeu nu-i spusese Evei (femeii) să se lase stăpînită de Adam (bărbatul) trupeşte, ci să primească sfătuirile şi povăţuirea lui în viaţa cea după Dumnezeu. Căci, în împreunarea trupească, femeia cea stăpînită este de fapt stăpînitoare, fiindcă îl prinde pe bărbat în însuşi trupul ei, ea însăşi nefiind roaba împreunării trupeşti, ci a mîndriei.

Şi am văzut la ce a dus patima amestecării cu femeia şi cît a căzut firea bărbătească pînă la înomenirea Dumnezeu-Cuvîntului, dar aceasta nu însemna încă întîietatea femeii faţă de bărbat, ci doar o oarecare înmuiere a stăpînirii lui (măcar că în lumea păgînă femeia avea mare putere: să ne gîndim la împărăteasa Semiramida, sau la Cleopatra, sau la Amazoane). Lumea avea totuşi un oarecare suflet bărbătesc, altminteri ar fi pierit demult. Iar odată cu întărirea poruncilor – „Femeia să se supună bărbatului ca Însuşi Domnului!” (Efeseni 5:22). – şi cu învrednicirea femeii cu aceeaşi cinste întru Hristos ca şi bărbatul, dorinţa fiicelor Evei răscumpărare, prin Maica Domnului, de păcatul strămoaşei de a răpi întîietatea Creştinului Adam a fost iarăşi stăpînită. Nu pentru multă vreme însă; fiindcă, în lipsa adevăratei credinţe şi în lipsa povăţuirii bărbatului, poruncile singure nu au fost un frîu destul de puternic care să le oprească mîndria, încît astăzi luăm seama bine (precum aminteam şi înainte) că în familie şi în Biserică „femeia conduce” în chip vădit.

Căci, cu adevărat, singurele pedepse dumnezeieşti în stare să le smerească pe Eva şi pe urmaşele ei au fost numai durerea naşterii de prunci şi necazurile creşterii lor. Încît – de voie, de ne-voie – „Eva” s-a supus lui „Adam” pînă în vremea noastră, cînd a fost liberată şi de neajunsurile acestea. Şi, mai întîi, diavolul i-a dat în gînd „Evei” (adică „vieţii”) să nu mai nască toţi pruncii dăruiţi de Dumnezeu, ci pe cei mai mulţi să-i ucidă în pîntece, păstrînd doar unu sau doi. Apoi, odată cu „progresul” răutăţii omeneşti, a învăţat-o să-i ucidă în chip nevăzut din clipa zămislirii (prin pastile) sau, aşa zicînd, înainte de zămislire (prin oprirea sămînţei bărbăteşti). Apoi, acelaşi diavol a potrivit în aşa fel lucrurile ca „Eva” să nu mai stea acasă, ajutîndu-şi bărbatul, ci să lucreze pentru un oarecare stăpîn din cetate, fie el om sau aşezămînt abstract: aşa-zisul „Stat”. Şi astfel, femeia a scăpat de necazuri şi poate să-şi povăţuiască liniştită bărbatul. Căci, dacă acesta nu se lasă hăţuit sau (mai mult!) vrea să fie el povăţuitorul, soţia acum stăpînă pe ea însăşi se desparte de el fără griji (în ciuda tuturor canoanelor căsătoriei, pe care le au şi necredincioşii), însoţindu-se sau nu cu altul.

A vrea să fii „Dumnezee”: satanica „mişcare” feministă

Cel mai bine se vede această din urmă cădere a fiicelor Evei şi supunerea lor deplină către vicleanul diavol în aceea că de la o vreme se unesc pe faţă mai întîi împotriva firii bărbăteşti care „le-a oropsit”, iar apoi împotriva poruncilor, legilor şi hotărîrilor dumnezeieşti, aşa cum nu aveau îndrăzneală cu puţin mai înainte. Acum, toată firea femeiască – şi cea nebotezată, şi cea botezată – simte că i-a venit ceasul desăvîrşitei răzvrătiri, încît se grăbeşte să pună în lucrare ceea ce se numeşte „Feminism”, chiar dacă cele mai multe dintre femei nu au auzit nimic despre acesta. Dovadă că „mişcarea” lor e insuflată nemijlocit de duhul Satanei. Şi nu e de mirare, fiindcă „Feminismul” e doar reînvierea bine orînduită a răzvrătirii Evei împotriva lui Dumnezeu şi a dorinţei ei de a stăpîni Raiul, insuflată fiind de către cel rău.

Astfel, Gloria Steinem, una dintre povăţuitoarele Mişcării Feministe mărturisea limpede aceasta: „Concluzia este că auto-stăpînirea e ideea cea mai radicală [adică bună] care există. Ideea e ca oamenii să-şi dea putere ei înşişi.” Şi mai zicea: „Pînă în anul 2000, sper că-i vom educa pe copii să creadă în potenţialul uman, nu în Dumnezeu.” Iar în Declaraţia Feminismului din 1971, se zice: „Întreaga istorie trebuie să fie rescrisă în termeni de oprimare a femeilor. Trebuie să ne întoarcem la vechi religii feminine, ca de pildă vrăjitoria.” Iar în altă parte se propovăduieşte întoarcerea la „cinstirea zeiţei începuturilor”, ca un înlocuitor pentru creştinism. Astfel, Rosalind Miles (o cunoscută feministă), tîlcuieşte locul de la Facerea 1:1 după cum urmează: „La început, atunci cînd neamul omenesc a ieşit din întunericul preistoriei, dumnezeu a fost o femeie. Şi ce femeie!” Feministele însele se cred „dumnezee ale Veacului celui Nou ce va veni” [„New Age”, împărăţia Antihristuliui]”, ce au fost silite să uite de sine de către „primitivii bărbaţi albi”, care au încercat a le ţine departe de „adevărata lor putere”.

Şi să luăm seama că „mişcarea femeilor” a început prin aceea că (alături de dreptul la vot, deci la putere în cetate) ele au cerut şi dreptul de a fi libere să-şi ucidă pruncii, lucruri nemaiauzite pînă acum două veacuri. De aceea, în 1889, o femeie care tocmai îşi provocase singură un avort care putea să o omoare scria revistei libertariene „Lucifer, purtătorul de lumină” (1883-1907), zicînd aşa: „Ştiu că sînt îngrozitor de rea, dar mi-am pus viaţa în primejdie ca să fiu liberă, şi nu mai vreau să trec prin aşa ceva… Ştiţi cumva vreun mijloc care să prevină concepţia? Dacă este ceva de încredere, îmi veţi salva viaţa…” Sărmana, în anii aceia, nu puteai să ceri un asemenea sfat oricui, singurul de nădejde era „Lucifer, purtătorul de lumină”, editat de Moise Harman şi care propovăduia „amorul liber”. Iar libertarianul Josiah Warren, căruia i se pun în seamă originile amorului liber, zicea: „Fiecare are libertatea de a dispune de persoana lui sau a ei, de timpul său şi de proprietate în orice mod în care hotărăsc sentimentele lui sau ale ei, fără a implica persoanele sau interesele altora.”

Toate acestea s-au înfăptuit între timp cu asupră de măsură: „Evele” sînt acum şi „cetăţene” cu drepturi depline, şi libere să facă orice în familie sau în afara ei. S-a ajuns însă mult mai departe: la nălucirea că ele într-adevăr sînt „dumnezee”! Aceasta se vede în dorinţa lor tot mai răspîndită de a naşte prunci zămisliţi fără împreunare bărbătească, ci doar prin injectarea mecanică a sămînţei bărbăteşti în pîntecul lor. Iar aceasta e doar o treaptă către aşa-zisa „clonare”, pisc al răzvrătirii firii femeieşti, care vrea să arate că netrebnicul de bărbat e o făptură prisoselnică pe lume (măcar că Dumnezeu a zis, prin gura lui Pavel: „Dar nici bărbatul [nu se naşte fără femeie, nici femeia fără bărbat” 1 Corinteni 11:11). Şi e limpede pentru oricine că prin mitul „marii zeiţe” satana nu a făcut decît să maimuţărească Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, „citind” pe dos şi neînchipuit de hulitor ceea ce se istoriseşte despre facerea Evei şi despre naşterea Mîntuitorului: adică faptul că femeia e din trupul bărbatului, şi acela că Fecioara a născut prunc; căci acum – precum zic următorii diavolului – e cu putinţă ca din trupul femeii să fie plăsmuit om, fără împreunare cu bărbat!

II. CEA DIN URMĂ CĂDERE A LUI „ADAM”

Desăvîrşita lipsă de grijă a bărbatului pentru datoriile sale dintîi

Adam a fost aşezat în Rai ca „să-l lucreze şi să-l păzească”, şi am văzut că: „«Lucrul» lui Dumnezeu însemna lucrarea şi ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, însemna a rămîne credincios poruncilor. Lucrul era ţinerea cuvintelor duhovniceşti […] De cine să-l păzească? […] Să-l păzească de sine însuşi ca să nu-l piardă prin călcarea poruncii, să păzească Raiul pentru sine, ţinînd poruncile” (Sfîntul Efrem Sirul). De asemenea, Adam trebuia să păzească Raiul de şarpe (adică de diavolul cel mare care lucra prin şarpe) şi de femeie. Iar legat de aceasta, el trebuia să o povăţuiască pe Eva întru ascultarea lui Dumnezeu, şi să o apere de ispită şi (la nevoie) să o mustre şi să o îndrepteze. Însă Adam nu a împlinit nici una din acestea, precum s-a arătat în amănunt. Iar „Adam” cel de acum, adică bărbatul Creştin al zilelor noastre, l-a întrecut în negrijă pe strămoş şi toată firea bărbătească din trecut. Şi să le luăm pe rînd:

Adam nu a ascultat porunca dumnezeiască (aceea de a nu mînca dintr-un anume pom al Raiului, precum ştim), ci a urmat-o pe femeia luată din trupul lui şi dată lui spre ajutor, aşadar s-a supus dintru început celei aduse întru fiinţă pentru sine („Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2:18).), iar nu Celui care îl adusese pe el întru fiinţă ca încununare a întregii lumi văzute! Şi pe urma lui a călcat mai toată firea bărbătească. Dar Creştinul de azi, adică „Adam” cel răscumpărat de Mîntuitorul Hristos, face încă mai mult: el pune „lucrarea şi păzirea Raiului” – care, în chip duhovnicesc, e Biserica lui Hristos-Dumnezeu – în sarcina „Evei”, socotind că cele ale credinţei ar fi „treabă femeiască”, adică slabă. Şi, întîi de toate, ne gîndim la rugăciune, la slujbele bisericeşti, şi mai ales la Sfintele Taine ale lui Hristos. Nici nu trebuie să zicem multe despre aceasta, lucrul fiind vădit şi ştiut de oricine: Biserica lui Hristos e ţinută de partea femeiască cea uşor de înşelat (şi mai ales de femeile îmbătrînite în rele, nu în fapte bune şi în pocăinţă, precum li s-ar cuveni). Iar dacă e aşa, precum vedem în orice biserică sau mănăstire, atunci Biserica e negreşit în seama „şarpelui”, a diavolului înşelător.

Urmările acestui fapt sînt înfricoşătoare, între care unele învederate ochilor, iar altele doar pricepute cu mintea. Cea mai vădită e aceea că, prin mijlocirea femeii, diavolul şi-a strecurat rînduielile şi slujbele sale fără noimă şi pierzătoare de suflet între mîntuitoarele rînduieli şi slujbe ale lui Hristos-Dumnezeu, acelea care au întotdeauna un înţeles şi un scop. Şi vorbim întîi de „obiceiurile”, „datinile”, „tradiţiile” şi „ritualurile” păgîneşti ţinute „cu sfinţenie” în Biserică drept „ortodoxe”, adică bătrîneşti, strămoşeşti! Nu e loc aici pentru a zice multe pentru acestea, încît vom spune doar că toate sînt trupeşti şi cinstesc făptura, iar nu pe Făcător, pe cîtă vreme cele ale lui Hristos sînt duhovniceşti şi-L cinstesc pe Dumnezeul a toate. Să ne gîndim, de pildă, la aducerea „rituală” de ramuri şi flori la praznicul Intrării Domnului în Ierusalim: aceasta e vechea serbare romană numită „Floralia” (zeiţa primăverii), o slujbă a „reînvierii Naturii”. Apoi, la jertfa oului (de găină!) vopsit şi „cosmic” (cum ar zice cărturarii cei făţarnici) pus înainte la toate praznicele Învierii Domnului şi mîncat prosteşte în chip ritual şi hulitor către Însuşi Cel Înviat. Apoi, să ne amintim de altă sărbătoare a reînvierii zeiţei Natura şi totodată de cinstire a morţilor (ei înşişi „zei” ai neamului, la Romani şi la toţi păgînii): zic de aceea a „Rusaliilor” („Rosalia” romană), praznic care face cu totul uitată Pogorîrea Sfîntului Duh. Mai departe, ne gîndim mai ales la mielul oii ucis şi mîncat de Ortodocşi „cu sfinţenie” de-a dreptul iudaică! Fiindcă jertfa aceasta a fost lăsată vechilor Evrei ca înainte-închipuire a jertfei Mîntuitorului ce avea să vină (şi mai întîi pentru ei); căci aceştia, trupeşti şi neînţelegători fiind, nu ar fi putut înţelege altfel faptul acesta minunat. (Trebuie să pricepem că toate jertfele hotărîte de Legea cea Veche s-au lăsat Iudeilor în scop pedagogic, ca să nu se mai închine la făpturi, precum păgînii.) Aşa a mîncat şi Mîntuitorul Hristos împreună cu apostolii acel de pe urmă miel al Vechiului Legămînt; iar odată cu jertfa Sa, acea adevărată Jertfă a Mielului care a ridicat păcatul lumii, înainte-închipuirea nu şi-a mai avut rostul. E de înţeles că Iudeii cei necredincioşi nu ţin seama de aceasta şi merg mai departe „pe vechi” – fiindcă ei încă îl aşteaptă pe „Mesia” al lor, care va şi veni în persoana Antihristului – dar noi pentru ce facem ca ei? Ca să nu mai pomenim de sărbătorile celor trei Moşi „Creştini”: „Niculae”, „Ajun” şi „Crăciun”, alături de cele patru ale „Moşilor” (morţilor) ce stăpînesc anotimpurile. De porcul „faraonic”, şi de bradul şi el „cosmic” nici nu mai amintim.

Ei bine, femeia Creştină orînduieşte toate „obiceiurile” păgîneşti de acest fel, iar bărbatul ei Creştin se supune cu plăcere şi chiar lucrează pentru buna lor săvîrşire, ca „preot” jertfitor, căci doar el ucide bietele jivine „rituale”. Iar apoi, bărbatul preot al lui Dumnezeu vine şi „sfinţeşte bucatele”, căci pînă la urmă fiecare „praznic sfînt” sfîrşeşte într-un festival gastronomic.

Apoi, înseşi Sfintele Taine ale lui Hristos-Dumnezeu sînt privite în chip trupesc şi magic, adică femeieşte: e bine să botezi, e bine să cununi, e bine să te spovedeşti, e bine să te împărtăşeşti. Tot aşa, e bine să citeşti acatiste, e bine să posteşti, e bine „să iei” anaforă şi agheasmă dimineaţa. Întrebaţi orice evlavioasă Ortodoxă, şi vă va lumina! Ei bine, aceasta e gîndirea magică: a crede că anumite cuvinte şi fapte ale tale, cărora nu le ştii înţelesul, au puterea să-ţi orînduiască împrejurările vieţii precum îţi doreşti. Rugăciunea necurmată şi femeiască a acestui fel de credincios e: Facă-se voia mea! Şi vicleanul diavol are grijă de multe ori să le potrivească pe toate aşa cum vrei, pentru o vreme. Aşa socoteşte mintea „Evei”, povăţuită fiind ea de diavolul, de vreme ce Creştinul „Adam” (adică orice soţ şi orice preot) nu-şi face datoria de povăţuitor. Şi el chiar se amăgeşte singur, zicînd (trîndav fiind dintru început) că femeia e „mai credincioasă” şi „mai pricepută” într-ale credinţei, fiindcă ea are „un simţ” deosebit, nevrînd el să priceapă că acesta nu e altceva decît vechea aplecare a părţii femeieşti spre şoapta înveninată a şarpelui.

Dar cel mai înfricoşător lucru e acela că „Adam” cel botezat a lăsat cu totul nepăzit „pomul” adevărului dreptei şi deplinei credinţe a Adevărului-Hristos, „pom” pe care îl putem numi pe bună dreptate „al Vieţii celei veşnice”. Căci credinţa drept-cinstitoare („ortodoxă”, în limba elină) – împreună cu fapta bună de căpetenie a ortodoxiei: mărturisirea pînă la moarte a dogmelor (= adevărurilor de neschimbat) aşezate de Dumnezeu-Sfîntul Duh în Biserică – are ca rod viaţa cea fără de moarte şi fericită. Iar acum, Bărbatul Creştin, atîrnînd de femeie (şi) în cele ale Duhului, s-a lăsat cu totul purtat de pornirile „femeieşti” (adică slabe) ale minţii şi ale sufletului său, s-a lăsat ispitit de binefacerile lumeşti şi a schimbat judecăţile lui Dumnezeu cu trufaşa lui neştiinţă omenească, fiind stăpînit de acelaşi duh de rea voinţă pe care a avut-o Eva de la început.

Încît astăzi vedem cum – începînd cu ierarhii şi preoţii, şi încheind cu cel din urmă credincios – toţi ne grăbim spre apostazia obştească ce vesteşte naşterea Antihristului celui mare. Nu este locul aici pentru a zice mai multe pentru aceasta, dar să ne gîndim numai la aşa-numitul „ecumenism”, la acea unire a Creştinilor, întru duhul cel viclean al Satanei, cu toţi rău-credincioşii eretici (înainte de toate, cu cei mai puternici, fraţii cei mincinoşi Romano-Catolici), cu necredincioşii păgîni şi cu Iudeii cei urîtori de Hristos. Acesta a ajuns deja „dogmă” pentru Ortodoxia noastră „feministă” în fapte şi în cuget, propovăduind dragostea şi împăcarea cu lumea în întregul ei cel păcătos, „dogmă” al cărei scop nu e altul decît întemeierea unei Biserici „a lui Hristos” împotriva lui Hristos şi împăcată cu Satana! Aceasta e cea din urmă cădere a lui „Adam” şi marea biruinţă a diavolului asupra lui.

La urma acestui capitol, vom zice mai multe despre Ortodoxia „ecumenistă”, altfel zis antihristică. Aici să adăugăm că, în cele politice, „ecumenismul” se cheamă „globalizare” – adică amestecare a tuturor neamurilor, şi a celui Creştin – într-o singură împărăţie a Antihristului. Lucrurile sînt limpezi: ne-o arată noul turn Babel al Parlamentului European, ale cărui ultime etaje sînt anume neterminate, pentru a ni se arăta că mai sînt aşteptaţi şi alţi ziditori care să ajute lucrării.

Neiubirea bărbatului către femeie şi lipsa lui de bărbăţie

Eva fiind făcută din însuşi trupul său, Adam ar fi trebuit să aibă către ea aceeaşi dragoste ca şi pentru sine însuşi, precum chiar el a lăsat să se înţeleagă atunci cînd, trezindu-se din acel „somn greu”, a mărturisit: „Iată aceasta e os din oasele mele şi carne din carnea mea. Ea se va numi «femeie», pentru că este luată din bărbatul său. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amîndoi un trup” (Facerea 2:23, 24).

Dar el nu şi-a arătat cuvenita dragoste către femeie, fiindcă de la întîia încercare s-a lepădat numaidecît de cea adusă întru fiinţă pentru el. Şi, mai mult, a şi învinuit-o pentru însuşi păcatul lui! Căci, greşind lui Dumnezeu, el a strigat cu teamă: Femeia mi-a dat să mănînc! – arătînd-o cu degetul pe aceea care nu-l silise nicicum la aceasta, ci doar îl ispitise punîndu-i înainte acel rod oprit. Cu alte cuvinte, despre partea lui, Dumnezeu putea să o şi nimicească pe Eva, numai el, Adam, să fi scăpat. În clipa aceea, el a căzut întîia oară din credinţa şi dragostea către Ziditorul său şi din dragostea firească spre femeia sa cea luată din trupul lui: fiindcă pe Acela L-a trecut cu vederea, iar pe aceea a împovărat-o în chip nedrept cu al său păcat. Prin această purtare, firea lui Adam şi-a arătat acea lipsă de bărbăţie (care se vede a-i fi rămas însuşită de atunci) pe care femeia nu o va ierta niciodată, fiindcă nici nu e de iertat.

Apoi, în vremea dinainte de Potop – atunci cînd s-a împătimit spre împreunare, cînd s-a prăpăstuit în groapa „iubirii” pentru trupul femeii (şi, de fapt, în aceea a „iubirii” propriilor sale simţuri) – firea bărbătească a lepădat încă o dată adevărata dragoste, care ar trebui să fie sufletească, pentru femeie: anume purtarea de grijă către ea, înţelegerea neputinţelor ei şi aşa mai departe.Iar acum – după atîtea veacuri de la înomenirea Dumnezeu-Cuvîntului, cînd aşezămîntul căsătoriei a căpătat un rost mult mai înalt decît simpla înmulţire a omenirii, încît şi dragostea bărbatului către femeie s-a cerut a fi una duhovnicească întru Hristos şi asemenea dragostei lui Hristos pentru Biserica Sa – Creştinul „Adam” al vremii noastre a dus pînă la capăt păcatul neiubirii către „Eva”. Căci, de cele mai multe ori, el se foloseşte de căsătorie ca acoperire a patimii sale trupeşti spre împreunare (ceea ce e înfricoşător şi numai a gîndi!), îndreptăţindu-şi fărădelegea prin acea hotărîre a apostolului: „Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa!” (1 Corinteni 7:1), hotărîre pe care o tîlcuieşte precum îi vine bine la socoteală lui, ticălosul! Şi nici nu citeşe mai departe, acolo unde Pavel adaugă: „…fraţilor, scurtă e vremea de-acum. Aşa încît, cei ce au femei să fie ca şi cum nu le-ar avea” (1 Corinteni 7:29). Care se înţelege aşa, după Sfinţitul Teofilact al Bulgariei:

„Ca să nu spună cineva că cei căsătoriţi au şi îndulcire, cu aceste cuvinte Pavel taie şi împuţinează îndulcirea nunţii, zicînd că vremea vieţii acesteia este puţină şi scurtă, că moartea este aproape, că toate aleargă împreună către dezlegare şi stricăciune şi că împărăţia lui Hristos se apropie, aşa încît îndulcirea nunţii e scurtă, ca să nu zicem că e mai mult necaz, osteneală şi durere decît îndulcire; şi că de aceea noi, Creştinii, sîntem datori a merge la Hristos.”

Deci păcatul acesta al curviei „binecuvîntate”, de care suferă întîi Ortodoxul bărbat (şi femeia, dar în mai mică măsură şi pentru mai puţină vreme, fiindcă îi trece după naşterea de copii) îl covîrşeşte şi pe acela al păgînilor care trăiesc cu mai multe femei de-odată, căci aceia cel puţin nu îşi acoperă patima cu vreo lege duhovnicească.

Apoi, neiubirea bărbaţilor către femei se arată şi din aplecarea multora spre tiranie. Aceştia (prea-puţini la număr), luîndu-şi asupră datoria de povăţuitori şi de stăpînitori, se apucă să le silnicească pe femeile lor către fapta cea bună şi, vrînd să le înveţe cele de folos, le bat capul pînă la îngreţoşare. Şi uită că povăţuitorul trebuie întîi de toate să-l iubească şi să-l înţeleagă pe cel povăţuit, precum frumos arăta Sfîntul Ioan Hrisostomul la capitolul doi. Aceştia uită şi sfătuirea lui Petru:

„Voi, bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sînt moştenitoare ale harului vieţii, aşa încît rugăciunile voastre să nu fie împiedicate” (1 Petru 3:7).

În sfîrşit, bărbatul a ajuns atît de căzut încît îşi îndreptăţeşte lipsa de iubire către femeia sa zicînd că întîi ea ar trebui să-i arate dragoste. Adică el întoarce pe dos rînduiala firească, şi aceasta fiindcă sufletul lui s-a „afemeiat” prin învechirea patimii curviei, căpătînd şi această însuşire femeiască. Încît bărbatul tristelor noastre vremuri doreşte în chip deznădăjduit să fie iubit de femeie şi suferă pînă la ucidere de sine dacă aceasta nu se întîmplă! Şi nu se întîmplă – precum bine a luat seama, prin amară cercare, gloata pătimaşilor poeţi lirici – fiindcă nici nu trebuie! Femeia, cea supusă, nu e datoare să-l iubească pe bărbat, ci să-l ajute întru cele bine-plăcute lui Dumnezeu şi să-i fie mîngîiere în asprimile acestei vieţi ostenitoare. Ţinînd seama de cele zise, ne mai mirăm că „Adam” cel Creştin e cea mai tristă făptură de sub cer?

Read more: CEA DIN URMĂ CĂDERE A LUI „ADAM” ŞI A „EVEI”: SEMNE ALE ÎMPĂRĂŢIEI ANTIHRISTULUI http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-37/item/467-cea-din-urm%C4%83-c%C4%83dere-a-lui-%E2%80%9Eadam%E2%80%9D-%C5%9Fi-a-%E2%80%9Eevei%E2%80%9D-semne-ale-%C3%AEmp%C4%83r%C4%83%C5%A3iei-antihristului#ixzz123m8iSZy

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: