Skip to content

CE E PREDANIA?

11 October 2010

Scris de Nae IONESCU

Una din cele mai mari primejdii care ameninţă Ortodoxia rumânească – şi cu ea însăşi aşezarea spirituală a poporului nostru în structura lui intimă – este nevoia de „înnoire” pe care o simt din ce în ce mai stăruitor anumite cercuri teologice de la noi. Dacă această nevoie s-ar face simţită numai în unele personagii ridicule, scăpate în bălăriile teologiei româneşti, cari s-ar simţi dezonorate dacă nu ar fi în stare să valorifice pe Fouillee sau chiar pe Ernst Haeckel pentru învăţătura dumnezeiască, chestiunea nu ar fi tocmai aşa de gravă. Se întâmplă însă că o problemă a „înnoirii” există realmente în orice viaţă religioasă. Astfel încât o cercetare atentă a situaţiei, obligată a se ţine deopotrivă departe atât de „ştiinţificitatea” inovatorilor, cât şi de „ortodoxia” habotnicilor, e datoare să stabilească cu precizie sensul şi limitele acestei înnoiri.

 

 

Îmi îngădui să cred că, în ciuda frecvenţei şi gravităţii excepţionale a erorilor în cari a căzut neliniştea reformatorilor, există un îndreptar sigur, aş zice, infailibil, în problema „actualizării” Bisericii; şi că numai ignorarea acestui îndreptar a făcut, aiurea şi la noi, posibile toate greşelile pe cari le-am trăit sau le ispăşim. Acest îndreptar este PREDANIA. Adică, Sfânta Tradiţie a Bisericii.

1) Orice învăţătură religioasă, deci şi învăţătura lui Hristos, este trăită de oameni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spaţială şi temporală, constituie într-un fel viaţa însăşi a învăţăturii. Căci învăţătura nu este un adevăr oare care, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într-o tablă de aramă şi l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el, sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânţă care e pusă în pământ, încolţeşte şi dă roadă. La învăţătura lui Hristos se adaugă, deci, într-un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învăţătură pur şi simplu, ci învăţătura care a rodit în noi, învăţătură rodită.

Astfel fiind însă, învăţătura este un fapt cu o istorie a lui, cu diverse momente cari se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăşi legea de desfăşurare a posibilităţilor cuprinse în învăţătură. Iar înscrierea la conştient, formularea diverselor momente e ceea ce numim noi Predanie sau Tradiţie.

2) Dacă însă orice aşezare religioasă se defineşte prin învăţătura iniţială plus formula de identificare a creşterii ei, două primejdii ameninţă permanent o asemenea definiţie:

se poate ca învăţătura să crească strâmb;

b) se poate ca o învăţătură, chiar normal crescută, să fie fals formulată. Există oare garanţie împotriva unor asemenea primejdii şi cari ar fi ele?

Răspundem: în creştinătatea ortodoxă ele există. Şi anume, iată-le: adevărurile religiei creştine ortodoxe nu sunt adevăruri individuale. Viaţa lor se desfăşoară într-o comunitate, şi anume în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcţionează normal, este exclus ca creşterea învăţăturii să fie strâmbă.

Asta despre creştere. Dar formularea? Formularea se face, la noi, în sinoade, de către sinoade, plecându-se de la principiul absolut just că adevărul creştin, chiar atunci când e vorba de înţelegerea cuvântului lui Hristos, e de natură conciliară şi nu raţională – raţiunea individuală neavând nimic de spus într-o asemenea problemă. Cum însă un sinod funcţionând normal nu poate da formulări eronate şi cum în Biserica noastră există indicaţiuni precise în privinţa condiţiilor în cari trebuie să funcţioneze un sinod, însemnează că noi putem şti care formulare e justă şi care nu.

Garanţia creşterii drepte a învăţăturii şi a formulării juste a acestei creşteri stă, deci, în normalitatea funcţionării comunităţii de iubire şi a sinodului, normalitate care este suficient indicată în Ortodoxie. Iar dacă, prin imposibil, asta nu e încă de-ajuns, atunci mai există încă o garanţie.

În adevăr: spuneam că viaţa, creşterea unei învăţături se înscrie pe o curbă. Curba aceasta, chiar dacă nu poate fi calculată, poate fi, în orice caz, desemnată, cel puţin pentru ceea ce se leagă cu trecutul. Fiecare moment al ei trebuie să stea, structural, într-un raport organic cu toate celelalte, să se integreze în unitatea organică a curbei. Nu e locul să stăruim aci asupra chestiunii. Cine a făcut însă morfologie istorică sau mecanică îşi dă seama cât de uşor e să stabileşti dacă un moment oarecare se integrează organic într-o curbă sau nu. Şi atunci, problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează – el trebuie respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un dezechilibru în situaţie.

Cu alte cuvinte: garanţia valabilităţii creşterii învăţăturii sau formulării acestei creşteri stă în organicitatea ei, adică în concordanţa ei cu Tradiţia.

3) Inaderenţa structurală a unui neam sau a unei culturi la o formulă de viaţă religioasă sfârşeşte, mai curând sau mai târziu, prin desprinderea acelui neam sau acelei culturi de religia respectivă. Ea poate lua însă, provizoriu, şi alte forme; cum ar fi, de pildă, încercarea de a reface învăţătura. Aşa au făcut, de pildă, protestanţii, cari au luat drumul întoarcerii la origine.

Întoarcerea la origine este însă o operaţie imposibilă, pentru că ea însemnează pur şi simplu înlăturarea Predaniei, adică ignorarea caracterului viu şi, deci, a creşterii învăţăturii. E ca şi cum, punând în pământ un bob de grâu şi părându-ţi-se ţie că a crescut rău, ai vrea să anulezi creşterea şi… să te întorci la bobul neîncolţit. Încercând întoarcerea la origine, protestanţii ignorează faptul elementar că învăţătura lui Hristos nu mai este astăzi ceea ce stă scris în Evanghelie, ci această Evanghelie, aşa cum este ea înfăţişată de Biserică, adică de Sfinţii Părinţi, de Sinoadele Ecumenice, cu alte cuvinte: Evanghelia trăită şi crescută normal în comunitatea de iubire a Bisericii.

4) Acum ştim însă ce e înnoire: înnoire nu poate să însemneze schimbare pur şi simplu, ci creştere firească. Introducerea luminii electrice în Biserică o fi înnoire, dar creşterea firească nu e. Pentru că lumânarea care arde în Biserică nu este un instrument de luminare (altfel nu ar arde şi ziua!), ci o jertfă omagială. Şi nici retipărirea Bibliei ca promovare a religiozităţii nu e creştere firească, pentru că nu Biblia ne mântuieşte, ci Biserica.

Ştim, deci, acum ce e înnoire firească, pentru că ştim ce e Predania, măsura oricărei înnoiri, legea de creştere a învăţăturii creştine.

Reforma bisericească

– Problema autonomiei –

Dacă Ortodoxismul nostru are un rost şi corespunde unei necesităţi organice sufletului nostru naţional, atunci el să fie păstrat în formele lui originare şi autentice. Iar dacă aceasta nu se mai poate, atunci e mai bine să fie lăsat să se stingă în linişte, scutind lumea de scenele apăsătoare ale unor zvârcoliri zadarnice.

În ultimul timp a început să se vorbească din ce în ce mai stăruitor de anumite prefaceri radicale în aşezarea noastră bisericească. Aşa se agită, între altele, şi problema autonomiei Bisericii. Schimbări sunt, de fapt, dorite mai demult, cu toate că s-au făcut destule. Şi nimeni nu se va împotrivi, nici măcar cu gândul, ca ele să se înfăptuiască. Dar, mai ales în împrejurările de astăzi, sunt anumite lucruri care trebuiesc ţinute cu tot dinadinsul proaspete în minte. Se pare, de pildă, că reformele anterioare nu au fost nici îndeajuns de chibzuite, nici îndeajuns de înţelegătoare şi respectuoase pentru vechile noastre înjghebări de viaţă bisericească. Aşa, de pildă, cu secularizarea averilor mănăstireşti. Şi de aceea realitatea strigă astăzi după îndreptări.

Două sunt, în actualele împrejurări, primejdiile care ameninţă valabilitatea reformelor ce sunt a se întreprinde. Pe de o parte, este spiritul libertar care, după ce şi-a făcut în Europa veacul, bate în sfârşit şi stăruitor la porţile aşezărilor noastre culturale. Că acest spirit, artificial în el însuşi şi de factură hotărât străină închegării noastre sufleteşti, nu ar avea nici o înţelegere pentru formele speciale ale tradiţiei noastre e clar pentru oricine. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că astăzi nu mai stăm în vechile hotare. Mişcarea de reintegrare politică naţională, care s-a înfăptuit, ne pune în faţa unor probleme necunoscute de noi până acum. Continuitatea tradiţiei istorice în timp şi spaţiu, în masa întregului românism, este astăzi imposibil de restabilit. Şi aceasta se simte mai ales în chestiunile bisericeşti. Căci, chiar dacă s-ar izbuti a se stabili o unitate de dogmă în cuprinsul Bisericei naţionale, prin reintrarea uniţilor în organizaţia noastră greco-orientală – ceea ce iarăşi e, cu drept cuvânt, îndoielnic -, omogenitatea Bisericei noastre nu ar fi deloc desăvârşită. Pentru că, la urma urmelor, nu dogmele fac viaţa unei Biserici, ci tonalitatea religioasă a poporului, pe care aceste dogme se grefează; aşa că, în fond, dătătoare de seamă este tot factura sufletească intimă a credincioşilor, tradiţiunea lor culturală. Deosebiri de factură sufletească sub raportul religios există, netăgăduit, între noi şi ardeleni. Ele s-au accentuat încă, prin alipirea Basarabiei, întărind graniţa dintre apusul şi răsăritul religios al românismului – Carpaţii.

Că astăzi se doreşte o autonomie bisericească nu e aşa de nenatural, mai ales că nu se cunosc încă precis limitele acestei autonomii. Că această autonomie, după cum se afirmă, este cerută mai ales de ardeleni, iată ce trebuie să dea de gândit. În definitiv, această autonomie poate fi realizată. Noi avem însă o tradiţie bisericească, în strânsă legătură cu sufletul nostru istoric, şi avem dreptul să cerem stăruitor ca, la o reformă cu consecinţe aşa de însemnate, această tradiţie să nu fie ignorată. Şi iată care este această tradiţie.

În romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov, este o scenă în care, după 15 veacuri, Hristos apare din nou, în Sevilla. Marele Inchizitor Îl vede şi Îl trage în faţa judecăţii. Şi atunci, într-o tainică şi înfricoşătoare convorbire, Marele Inchizitor lămureşte lui Iisus taina Bisericii Catolice. Evanghelia făcea operă revoluţionară. Prin narcoticele minunii, misterului şi autorităţii, Biserica Romei a neutralizat explozibilul creştinismului primitiv, restabilind liniştea şi asigurând fericirea turmelor omeneşti. „Noi nu suntem cu Tine, suntem cu «el» (diavolul). Iată secretul nostru!… Am luat de la el ceea ce Tu ai dispreţuit, plin de scârbă, ceea ce el Ţi-a oferit atunci când Ţi-a arătat toate împărăţiile lumii; am luat de la «el» Roma şi sabia împărătească…”.

Evident, chiar aşa de departe nu se poate merge în judecarea Bisericii de Apus. Dar, fapt este că organizaţia Romei se orientează către soluţia practică, imediată, împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Că nu a izbutit să o facă, aceasta este o altă chestiune. Dimpotrivă, Biserica noastră este o instituţie strict rituală, care – figurat – nu se raportează decât la viaţa de apoi. Din această orientare, jumătate lumească, jumătate spirituală în cazul întâi, în întregime şi pur spirituală în cazul din urmă, decurg toate deosebirile din aşezământul celor două Biserici.

Viaţa interioară a creştinismului ortodox nu se condiţionează prin legăturile lui sociale, ci trăieşte prin el însuşi, în absolută independenţă faţă de puterile lumeşti. De aceea, dezvoltarea virtuţilor active, care singurele leagă pe om de om şi pe toţi în societate, nu se bucură de primul interes al Bisericei noastre. Idealul vieţii religioase în Răsărit – atât timp cât această viaţă a pulsat puternic – a fost ascetismul. Asceţii nu au avut însă, ca corporaţie organizată, un rost public în viaţa noastră socială, pentru că stă în însăşi natura ascetului să nu se poată organiza lumeşte. De aci şi linia despărţitoare foarte precisă între preoţi şi călugări. În Apus, preotul e întotdeauna călugăr, iar călugărul mai întotdeauna preot. La noi, superioritatea morală netăgăduită a călugărului nu a fost niciodată împărtăşită de preot. Acesta e un om ca toţi oamenii, se amestecă cu ei, e însurat ca şi ei, are, cu un cuvânt, aceleaşi nevoi omeneşti-sociale. Cum precizează Harnack, el nu este decât un liturg care, printr-o îndeaproape ocupaţie cu ritualul, e mai în măsură să conducă – în ceea ce priveşte acest ritual – pe ceilalţi oameni. Preotul ar fi, deci, nu o treaptă morală superioară celorlalţi dreptcredincioşi, ci numai un rezultat al… diviziunei muncii. De aceea şi conducerea vieţii sufleteşti a credincioşilor, cu drept de judecată asupra lor, din partea preoţilor, trece în Biserica noastră cu totul pe al doilea plan.

Dar, de îndată ce Biserica nu are decât această orientare către viaţa de apoi şi nu urmăreşte o infuzare a aşezării lumeşti cu principii evanghelice, ea nu poate fi, logic vorbind, nici o instituţie cu forme de stat.

Şi, tot astfel, Biserica de Răsărit nu este una şi nedespărţită, ca în catolicism. Acesta din urmă însemnând tocmai Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, nu se poate subordona nici unei puteri lumeşti, ci, dimpotrivă, stă în esenţa lui să-şi păstreze absolută independenţă faţă de orice putere a statului.

Ortodoxismul, dimpotrivă, e nevoit să se împace cu deosebitele aşezări lumeşti, înăuntrul cărora el îşi continuă activitatea de luminare spirituală. Şi anume, în aşa fel încât, spiritual, el stă deasupra statului respectiv, material însă, el se supune în totul dispoziţiunilor puterii de care atârnă.

Iată – în legătură cu problema autonomiei – care este punctul de vedere nu numai dogmatic, dar şi tradiţional-istoric ortodox. Cei cari sunt chemaţi să înfăptuiască noile prefaceri nu vor putea trece cu vederea aceste lucruri. Şi, mai ales, ei vor trebui să ştie că, oricare ar fi intenţiile lor reformatoare, Biserica noastră nu a fost şi nici nu poate deveni un instrument de… educaţie cetăţenească. Marele defect, sau marea calitate a Ortodoxismului, e că nu se poate înnoi. Cine are înţelegere şi dragoste pentru religia noastră trebuie să găsească în el şi curagiul de a privi lucrurile în faţă: dacă Ortodoxismul nostru are un rost şi corespunde unei necesităţi organice sufletului nostru naţional, atunci el să fie păstrat în formele lui originare şi autentice. Iar dacă aceasta nu se mai poate atunci e mai bine să fie lăsat să se stingă în linişte, scutind lumea de scenele apăsătoare ale unor zvârcoliri zadarnice. Noi socotim însă că nu acesta e cazul.

 

Pentru restaurarea tradiţiei monahale ardelene

Prea Sfinţitul Niculae Bălan, arhiepiscop de Sibiu şi mitropolit al Ardealului, a trimis de ziua Naşterii Domnului tuturor credincioşilor săi o epistolă pastorală, cerându-le să contribuie la reclădirea vechii mănăstiri brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus. Scrisoarea, însufleţită de un larg şi înalt spirit păstoresc, găseşte cuvinte grave şi emoţionante pentru îndemnul acesta, pe care îl socotim drept cea mai caracteristică manifestare a Ortodoxiei ardelene de la Unire încoace.

Căci nu este vorba numai de reconstituirea unui monument istoric, operă care, e drept, şi-ar avea interesul ei artistic şi cultural-naţional. Ci, trecând cu mult peste aceste intenţii de reclădire a unui centru de viaţă călugărească, înţelese a deveni focar de ofensivă creştină.

Dar refacerea noii mănăstiri în Ardeal este un lucru nou şi întru toate semnificativ. Căci ortodocşii din Vechiul Regat şi din Basarabia, cari îşi mai dau seama încă de ceea ce ar putea să însemneze Ortodoxia, dacă, printr-o minune i s-ar pune din nou în lucru resorturile intime, au constatat întotdeauna cu îngrijorare bunăvoinţa redusă pe care prelaţii noştri ardeleni o puneau în înţelegerea problemelor călugăreşti.

Este adevărat, de atâta vreme, în Ardeal, tradiţia vieţii monahale a fost pierdută. Lupta care, de aproape trei veacuri, s-a purtat împotriva Bisericii ardelene de Răsărit lovise mai ales în aşezămintele mănăstireşti. Înfrânata tânguire din Plângerea Mănăstirii Silvaşului:
…De mânie s-a umplut ca un parados

Şi asupra cinului călugăresc s-a întors

Ca de tot să-l prăpădească,

Prin Ardeal să nu se mai găsească,

Mănăstirile de piatră le-au surpat,

Schiturilor de lemn foc le-a dat…
pe care o reproduce „Telegraful român” de la Sibiu, este o credincioasă răsfrângere a realităţilor istorice de pe vremuri. Biserica noastră de peste munţi a fost constrânsă, deci, a se desfăşura mai ales pe linia de viaţă a clerului de mir.

De aci, adică din această lipsă forţată de tradiţie monahală, atitudinea uneori chiar mai mult decât indiferentă a Ortodoxiei ardelene faţă de puterile spirituale ale călugărismului; de aci şi bănuiala de tendinţă laicizantă care, pentru noi, apăsa asupra Bisericii Orientale de dincolo.

Prea Sfinţitul Niculae al Sibiului ne dezminte, şi anume prin cea mai bună metodă: printr-o mare faptă creatoare. Să-i fim recunoscători. Şi să dorim ca toţi oamenii de bine să se grăbească a fi sprijinitorii înaltului său gând.

 

Pentru restaurarea monahismului

Sfântul Sinod, adunat în sesiune de primăvară, a fost sesizat de o suplică, semnată de o seamă de prieteni ai călugărismului, prin care se cere o mai mare grijă a Bisericii constituite pentru viaţa noastră mănăstirească. Desigur, în pasul acesta sunt cuprinse şi anumite greşeli. Numele semnatarilor nu sunt toate de natură a inspira cea mai necondiţionată încredere în râvna pravoslavnică a suplicanţilor; iar, pe de altă parte, faptul că toate exemplele de rea gospodărire a mănăstirilor se aleg dintr-o singură eparhie e o gravă neîndemânare tactică, doveditoare că mişcarea aceasta poate avea şi dedesubturi pătimaşe.

Nădăjduim, totuşi, că Sfântul Sinod va şti să treacă peste aceste erori, oricât de însemnate ar fi ele, şi va merge de-a dreptul la miezul chestiunii, care e mai însemnată încă. De o reorganizare a vieţii monahale este absolută nevoie; monahul singur fiind în stare a păstra neştirbită, amplificând-o chiar, comoara de înaltă şi fecundă spiritualitate a Ortodoxiei. Ceea ce, trăit şi nu numai gândit, mai cutremurător şi mai sublim în religiozitatea noastră răsăriteană numai prin mănăstire poate dăinui. Încercările de reînviere şi de înnoire ale Bisericii sunt bune, fără îndoială, şi de laudă. Ele nu au însă nici o garanţie de autenticitate şi de adâncire, atâta timp cât viaţa mănăstirească se închirceşte.

Că monahismul nu se mai poate încadra convenabil în ritmul vieţii moderne? Că ar trebui, poate, căutată o formă de practică religioasă în direcţia oblaturii sau terţiarismului apusean? Astea sunt chestiuni şi probleme cari de aci înainte trebuie discutate. Şi tocmai asta cere şi întâmpinarea prietenilor monahismului: să se ia în mai de-aproape dezbatere, în şedinţele Sfântului Sinod, problema, însemnată între toate, a situaţiei şi a perspectivelor vieţii mănăstireşti. Ei vor o conducere centrală. E bună. Am pledat şi noi odinioară pentru ea. Am propune însă ceva mai mult: să se pună în discuţie chestiunea monahismului în tot întregul ei. Ca să ştim o dată pentru totdeauna dacă da sau nu, Sfântul Sinod este interesat la dăinuirea mai departe a vieţii călugăreşti.

Înalta noastră adunare ecleziastică are această îndatorire. Să nu se uite că locurile de conducere în Biserica noastră sunt deţinute de prelaţi ardeleni, cari şi aşa sunt bănuiţi de prea puţină înţelegere pentru monahism. Persistenţa Sfântului Sinod în a ocoli această problemă nu e de natură decât a întări asemenea bănuială. Cum totuşi, după credinţa noastră, această părere e falsă, suntem siguri că Sfântul Sinod se va grăbi cu punerea problemei, pentru a scoate pe chiriarhii ardeleni dintr-o situaţie delicată.

Modernismul în Biserică

Ne modernizăm…

Dar problema este mai generală; şi ea ne atinge şi pe noi. Sunt ani de când râvna misionară, care întovărăşeşte zorile noii renaşteri religioase se întreabă şi la noi stăruitor ce anume inovaţiuni putem şi ne e permis să introducem în Biserică, pentru a izbuti să atragem şi să reţinem pe credincioşi; bisericile noastre au început să aibă calorifere şi lumină electrică, în măsura în care astăzi se construiesc din beton armat. Este ceva de zis împotriva acestor inovaţii?

Împotriva acestor inovaţiuni, probabil că nu, mai ales că luminatul şi-a găsit un corectiv în întrebuinţarea paralelă a lumânărilor şi a candelelor acolo unde existenţa lor era absolut necesară. Dar nu există nici un fel de limită la tendinţa sau la necesitatea aceasta de modernizare?

Iată, acum în urmă, unul din cei mai riguroşi dreptcredincioşi preoţi din rândurile noastre cerea introducerea băncilor în biserică. La Cernăuţi, duminica trecută, în Catedrala mitropolitană, o fată, probabil din mica burghezie, întovărăşea Sfânta Liturghie cu lecturi dintr-o carte de rugăciuni. Aci, în Bucureşti, un preot a introdus orga în Biserica noastră de rit răsăritean şi nu puţini sunt cei cari ar dori reforma aceasta generalizată. Trei feluri de fapte practicate aiurea, dar, pentru noi, trei inovaţiuni. Nu de aceeaşi însemnătate şi de aceeaşi nevoie, toate: căci băncile, de pildă, vor să suprime o inutilă – chiar inutilă să fie? – oboseală trupească; cartea de rugăciune însă nu are nici un rost într-o Biserică în care Sfânta Liturghie se oficiază în limba curentă a poporului; iar orga este un mijloc de atracţie extrareligios, cu care unii preoţi cred că pot aduna lumea – deocamdată, ca la un spectacol profan, mai târziu, ca la unul divin.

Pe exemplele acestea, discuţia poate să fie mai precisă. Care din inovaţii pot fi acceptate şi care nu?

Sunt unele a căror acceptare se impune: materialul de construcţie, de pildă, urmează legile evoluţiei tehnice, şi nu pe cele ale tradiţiei religioase. Orice opoziţie pe această temă ar fi ridiculă.

Dar alte schimbări? Sunt unele cari pot să atingă structura intimă a religiozităţii ortodoxe; sunt altele cari, fără să intre în conflict cu această spiritualitate, nu fac parte integrantă din tradiţia noastră sufletească; sunt, în sfârşit, o a treia categorie, cari, faţă de realitatea religioasă şi de realitatea sufletească, se comportă neutral.

Răspunsul este, deci, simplu: acestea din urmă pot fi acceptate, dacă în adevăr contribuie la înlesnirea expansivităţii religioase; cele din categoria a doua sunt mai degrabă a fi respinse, ca inoperante; iar cele dintâi trebuie hotărât combătute.

Recunoaştem că soluţiile nu sunt simple şi sigure, mai ales în teorie; în practică, deosebirile nu sunt aşa de hotărâte, şi se cere o mare precizie de analiză dogmatică şi psihologică pentru a decide.

Deciziunile nu se pot lua, oricum, decât de la caz la caz.

Dar stabilirea unor norme este necesară – şi ne dăm seama că aparatul trebuitor acestor operaţii nu este imposibil de constituit.

Read more: CE E PREDANIA? http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-23/item/300-ce-e-predania?#ixzz122mSk2MS

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: