Skip to content

BISERICA – UNICUL SPAŢIU SPIRITUAL REAL PREOCUPAT DE SOARTA ROMÂNILOR DIN COVASNA ŞI HARGHITA

11 October 2010

Scris de Costion NICOLESCU

Am beneficiat în mai multe rânduri de invitări la cursurile Universităţii de Vară „Episcopul Nicolae Popovici”, atât la începuturile ei romantice, la Jacu Românesc şi la Făgeţel, cât şi mai apoi la cele cu mult mai instituţionalizate, de la Izvorul Mureşului. Ele au ajuns la mine ca nişte chemări irezistibile din tranşeea duhovnicească pe care o constituia Centrul de documentare „Mitropolitul Nicolae Colan” de la Sfântu Gheorghe, chemări la care nu puteai să nu răspunzi. (Chiar! Oare câţi dintre intelectualii noştri „subţiri” ştiu măcar vag cine au fost toţi aceşti admirabili episcopi şi mitropoliţi – Andrei Şaguna, Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Popovici etc. – şi ce-au făcut ei pentru naţie, binemeritând recunoştinţa noastră?) M-am dus de fiecare dată cu bucuria pe care mi-o promitea întâlnirea sau reîntâlnirea unor mai vechi cunoştinţe, unele de tot tinere, purtându-şi demn frumuseţea şi curăţia vârstei, dar şi cu vădita curiozitate de a afla mai îndeaproape, de la faţa locului, realităţile unei zone considerată fierbinte şi problematică, în ceea ce priveşte relaţiile interetnice dintre maghiarii majoritari şi românii minoritari acolo.

Aşadar, voi povesti aici despre întâmplări mai vechi, fără să ştiu în ce măsură mai sunt relevante pentru situaţia zilelor noastre, probabil mai deteriorată.

Erau cel puţin trei motive importante, fiecare cu prevalenţa sa, care mă puteau conduce la mânăstirea Făgeţel în anul 2000, unde urma să se desfăşoare a treia etapă a Universităţii de vară.

Unul îl reprezenta preţuirea şi dragul pe care le port părintelui profesor Ilie Moldovan de la facultatea de teologie din Sibiu. E veche această relaţie şi, deşi cu atâtea intermitenţe, ca vinul cel bun, ea s-a limpezit şi a căpătat tărie. Am admirat totdeauna suflul său neobosit şi de o incredibilă vitalitate pentru tot ceea ce este autentic românesc, suferinţa pentru toată alunecarea de la trăirea în duhul cel mai autentic al tradiţiei ortodoxe şi româneşti. Revederea şi împreună petrecerea cu el îmi promitea de la bun început un spor în tot ceea ce se cheamă viaţă duhovnicească. El este iniţiatorul entuziast şi dinamizatorul neobosit al acestei aventuri duhovniceşti, o atât de specială Universitate de vară. Fără el, nimic nu s-ar fi petrecut. (Ar fi de povestit aici o întâmplare extrem de semnificativă. După primele două etape, părintele Ilie, care, în ciuda tinereţii sale fără bătrâneţe, era, totuşi, la acea vreme septagenar, care cu puţin înainte de începerea acţiunii suferise un accident de maşină, care are şi alte suferinţe adunate in timp, s-a simţit oarecum obosit şi bolnav şi s-a gândit să se retragă, spre oblojire, lăsând ultima etapă să se desfăşoare fără el. Dar când a ajuns acasă, în Albeştiul natal, unde-şi petrece vacanţele, tocmai se petreceau evenimentele legate de vizita bizară a premierului maghiar Victor Orban în România. Preoteasa l-a luat pe sus: „Părinte, nu vezi ce se întâmplă? Cum poţi să abandonezi şi să-i laşi pe copii singuri? Du-te acolo, ce mai stai!” Şi aşa a plecat părintele mai departe, întărit şi bucuros, uitând de orice durere fizică, pentru a se ocupa de grijirea rănilor sufletului etnic.)

Un alt motiv, nu mai puţin important, a fost acela al unui mai vechi ataşament spontan şi vesel pentru tot ceea ce înseamnă ASCOR. În ciuda atâtor acuzaţii nedrepte ce li se tot aduc de oameni care nu le-au stat niciodată în preajmă, în ciuda unei anumite lipse de flexibilitate în ceea ce priveşte abordarea ariilor culturale, ASCOR-ul rămânea pentru mine o importantă şi fortifiantă prietenie. M-am simţit totdeauna bine printre tinerii aceştia, puţin ciudaţi faţă de marea masă a celor de aceeaşi vârstă. M-a întărit mereu tinereţea lor curată, râvna lor pentru viaţa liturgică, plăcerea lor de a trăi cu Hristos, felul de a-şi împodobi viaţa cu tot ceea ce ţine de tradiţie, cea împletită, a Bisericii şi a neamului.

Pentru părintele Ilie şi pentru ASCOR (de data aceea au fost implicate filialele din Sibiu şi din Sfântu Gheorghe) m-aş fi dus oriunde. A existat, însă, şi un al treilea motiv, inedit: organizarea etapei a treia a cursurilor Universităţii într-un loc aparţinând unei zone fierbinţi, pe care n-o cunoşteam şi care-mi stârnea, în mod firesc, curiozitatea. S-a vorbit mult în anii aceia despre Covasna şi Harghita, aşa încât o descindere la faţa locului promitea să conducă la o mai directă cunoaştere şi la formarea unor impresii mai apropiate de realitate.

Iată-mă, aşadar, în dimineaţa zilei de 27 iulie 2000 la sediul Episcopiei Ortodoxe de Covasna şi Harghita din Miercurea Ciuc, unde am făcut joncţiune cu grupul venit în ajun, după miezul nopţii, de la Jacu Românesc (judeţul Mureş). După o foarte scurtă întrevedere cu Preasfinţitul episcop Ioan Selejan, toată ceata s-a suit gureşă într-un camion cu prelată, dintre acelea cu care Episcopia transportă materiale de construcţie şi alte mărfuri, şi, fără să vedem ceva, am fost desantaţi după circa o jumătate de oră la mănăstirea Făgeţel. Un părinte foarte tânăr şi cu un chip de o incredibilă luminozitate ne-a întâmpinat. Primul lucru: cazarea. Aveam să aflăm că în tot ceea ce însemna organizarea acestei Universităţi acolo se implicase şi unitatea de jandarmi din Miercurea Ciuc. Într-o veche fermă de oi, se pare, odinioară, cea mai mare din ţară (pierdută, vorba Poetului, „în neagra veşnicie”, ca atâtea alte lucruri, după 1989), aparţinând acum jandarmeriei judeţene, aveau să fie cazaţi cazon ascoriştii, în câteva dormitoare cu paturi suprapuse. La doi paşi, Trotuşul, încă nu departe de izvoare, tânăr şi năvalnic, ispititor şi abordabil. Eu („domn’ profesor”!?) aveam să stau cu părintele Ilie în singura chilie disponibilă eventualilor oaspeţi, în clădirea încă atât de nouă a mănăstirii, faţă în faţă cu biserica. Înainte de a trece la alte istorisiri, trebuie subliniat faptul, oarecum surprinzător, că şeful amintitei unităţi de jandarmi, locotenent-colonelul Ioan Roman, un om mare la stat şi mare la sfat, un excelent cunoscător al multor dintre cele ce ţin de viaţa Bisericii, în duhul lor autentic, şi un poet disimulat sub varii pseudonime, s-a constituit într-un adevărat înger ocrotitor al întregii acţiuni, veghind, când prezent, când din umbră, la buna desfăşurare a tot ceea ce trebuia să se întâmple, pentru ca toată lumea să se simtă acasă şi ocrotită în nevoile ei de orice fel.

Scopul principal al Universităţii l-a constituit o informare cât mai aprofundată şi concretă, în varii domenii (istoric, politic, sociologic, etnografic, cultural etc.) asupra zonei şi a problemelor ei dramatice, spre sensibilizarea celor prezenţi în legătură cu ele şi mobilizarea lor în vederea unor viitoare acţiuni de solidaritate şi ajutorare.

Programul avea câteva componente structurale bine determinate. Generatoare şi determinantă era cea liturgică. Ea le infuza şi pe celelalte. Universitatea adopta, pe cât posibil, programul liturgic al locului. Nu e puţin lucru să participi în fiecare dimineaţă la Sfânta Liturghie sau ca fiecare miez de noapte să te afle mângâiat şi liniştit de tainica slujbă a… Miezonopticii. Căci, acestea au fost reperele liturgice la Făgeţel. O viaţă liturgică continuă schimbă fundamental dispoziţia fiinţei, corectează raportarea ei la lume.

Drept „imn” al Universităţii fusese ales un minunat şi vechi colind ţărănesc, Legănelul, care ar merita să fie transcris în întregime pentru teologia lui subtilă şi pentru frumuseţea montării poetice şi melodice.

Nu o să descriu cum s-a desfăşurat amănunţit programul, în acelaşi timp universitar (cursuri şi seminarii, zilnic, dimineaţa şi după-amiaza) şi de vacanţă (plimbări pe dealuri, cules de fragi, potolirea setei la izvor de apă minerală, răcorirea în numeroasele pâraie, focuri de tabără etc.) al Universităţii. Aş dori mai degrabă să spun câte ceva despre unele lucruri pe care le-am aflat acolo şi m-au cutremurat.

Covasna şi Harghita reprezintă de o destul de lungă perioadă de timp un adevărat front, în care câteva grupuri relativ mici (tot mai mici!) de români, deşi încercuite şi supuse unor presiuni uriaşe, se încăpăţânează să încerce să reziste maghiarizării şi aneantizării, să marcheze cu prezenţa lor zilnic eroică un loc ce aparţine României (şi nu mă refer, acum, atâta şi în primul rând la stat, cât la spaţiul spiritual). Ei sunt adevăraţi mărturisitori, martiri în sensul profund al cuvântului. Inima lor este cea care sângeră, duhul lor este schingiuit, şi de conlocuitorii maghiari, şi de „fraţii” români. Nu îşi doresc decât să nu li se spună că sunt străini la ei acasă şi să fie trataţi de această manieră stranie şi inadmisibilă. Atât, acest lucru simplu şi firesc, absolut nimic altceva. Sub ochii nepăsători ai autorităţilor române, uneori chiar cu complicitatea lor, sau în prezenţa unor discursuri demagogice sforăitoare ale unor forţe din opoziţie, se petrece în Covasna şi Harghita o veritabilă şi neîntreruptă „purificare etnică” (deşi, cred eu, cuvântul mai potrivit ar fi „poluare etnică”). Cum a fost posibil oare ca premierul Ungariei să poată descinde în mijlocul maghiarilor din România şi să discute îndeaproape cu ei, depăşindu-şi adesea prerogativele şi călcând bunul simţ de oaspete, iar primul ministru român să nu găsească timp să se întâlnească cu etnicii români, atunci când a vizitat zona, imediat după instalare? Vorbim de ceea ce au făcut ocupaţia sovietică comunistă desnaţionalizând Basarabia şi Bucovina, dar de ce nu vedem şi nu vorbim despre ceea ce s-a petrecut şi se petrece în continuare în Covasna şi Harghita.

Oamenii de acolo nu s-au plâns, dar am găsit în tot ceea ce ne spuneau ei spre informare multă obidă şi multă jale. Se simţeau trădaţi şi abandonaţi. Cei de la Bucureşti (guvernaţii şi opozanţii de mai toate culorile, în egală măsură) îi negociază ca pe obiecte, vânzându-i pe te miri ce iluzie „europeană”. Aşadar, tot ceea ce vă pot spune despre acolo, vine de pe un adevărat front de luptă spirituală.

N-am reuşit niciodată şi nici nu cred să pot vreodată să-mi trezesc sentimente sau resentimente antimaghiare. Toate experienţele mele personale cu unguri (puţine şi scurte, de altfel) au fost pozitive. Dar nu pot să nu-mi trezească mânie şi silă cei ce se străduiesc fără încetare să-i asmută unii împotriva celorlalţi pe oamenii simpli ai celor două etnii. Dacă sute de ani, maghiarii s-au comportat în Transilvania, din punct de vedere politic şi social, cu destulă aroganţă, considerându-se o naţie superioară, ei totuşi nu au fost animaţi de sentimente de ură. Românii s-au refugiat în acele vremuri foarte mult în credinţă şi într-o excepţională cultură ţărănească. Aceştia au fost pilonii rezistenţei şi dăinuirii lor. Dacă astăzi înregistrăm fenomene grave de desnaţionalizare, apoi aceasta se datorează şi povârnirii celor doi piloni. În plus, după Marea (şi dreapta) Unire, maghiarii au fost animaţi mereu de regretabile sentimente şi manifestări iredentiste şi revanşarde, care nu i-au părăsit până astăzi. Ele au culminat în timpul ocupaţiei hortiste a Ardealului, dar Horti nu a fost un vinovat izolat şi atipic. Mă mai gândesc la fel şi destui alţii dintre conducătorii lor politici, adesea de o manieră evident francmasonică. Nu sângele românesc îi deranjează pe ei, ci limba şi credinţa. Ei acceptă bucuroşi orice asimilare a românilor prin maghiarizare şi chiar duc până în zilele noastre o astfel de politică demografică regeneratoare (secuii îşi iau, adesea, neveste din Vrancea sau din Moldova, pe care le maghiarizează, copiii lor ne mai ştiind că au o rădăcină românească sau ignorând-o).

Lucrarea cea mai sigură şi cea mai durabilă şi cea mai serioasă în aceste locuri este, până la urmă, tot cea a Bisericii. Toate schiturile şi mânăstirile care au renăscut sau s-au născut, toate bisericile aproape abandonate care s-au reparat în vremea din urmă reprezintă regăsirea şi valorificarea a tot atâtea rădăcini în suferinţă. Pe călugări numai moartea fizică îi mai mută de loc. Nu poţi decât ori să-i accepţi, ori să faci din ei martiri şi sămânţa de martir mai abitir şi mai durabil rodeşte. E nevoie de apostolat în acele locuri, e nevoie de cuvânt de bună vestire purtat cu curaj şi cu riscul asumat al sacrificiului suprem, posibil în orice clipă. Oamenii de acolo aşteaptă astfel de intelectuali apostolici, a căror ţel în viaţă să fie cu o bătaie existenţială mai lungă decât numai propria realizare profesională şi socială într-o ţară dezvoltată, cu ajutorul unei burse Soros.

Acolo aveam să înţeleg şi cât de salutar a fost gestul celor de la ziarul Adevărul de a colecta fonduri pentru bisericile în dificultate din Harghita şi Covasna. A fost poate unul dintre gesturile cele mai remarcabile ale gazetăriei româneşti din acei ani.

E greu de transmis cu suficientă precizie ceea ce este acolo. (Şi acum o să reiau chemările pe care le făceam atunci.)

Trebuie mers şi văzut şi simţit! Însoţiţi-vă câteodată, când puteţi, cu aceşti tineri, în multe mai înţelepţi decât părinţii lor! Cântaţi cu ei cântecele acelea care însufleţeau pe românii curaţi la cuget în prima jumătate a acestui veac sau recuperaţi cu ei sublime cântări vechi din popor, de o subţirime spirituală şi de un sublim binefăcător! Pe atunci, pe vremea moşilor noştri care au făcut Unirea, nu era o ruşine să fi iubitor al patriei tale. Pomeniţi-i pe toţi cei ce au lăsat de o parte orice stare călduţă şi s-au jertfit pentru persistenţa spirituală şi fizică a acestui neam şi cântaţi-le: Veşnica pomenire!

Urmaţi, aşadar, exemplul ascoriştilor!

Mergeţi la Miercurea Ciuc să-l vedeţi pe Preasfinţitul Episcop Ioan, cum aleargă din zori până în noapte pentru a acoperi cele peste 100 de şantiere, aflate mereu în mare nevoinţă de sfat şi de finanţe! Un om hulit deseori cu cuvinte grele de mediile maghiare. Şi vedeţi-i şi pe cei doi protopopi (pe atunci părinţii Constantin Ganea pentru Harghita şi, respectiv, Gheorghe Răţulea pentru Covasna), oameni care şi-au înţeles misiunea şi au rămas pentru toată viaţa acolo, pe baricade spirituale, cunoscând amănunţit zona şi luptându-se cu răbdare şi insistenţă pentru orice adaos reîntemeietor, oricât de mic şi de neînsemnat ar părea el!

Mergeţi la mânăstire, la Făgeţel, să-i vedeţi pe cei şapte părinţi şi fraţi, veniţi acum doi ani de la mânăstirea Topliţa, pentru a lua totul de la zero, re-întemeind. Şi să-i vedeţi cum se scoală cu noaptea în cap, şi se duc la munca câmpului, şi cum intră la slujbă apoi, şi cum iar se întorc la coasă sub arşiţă sau la ridicat de ziduri sau la alte munci grele, şi cum din nou biserica le alină după-masa spre seara oboseala cu vecerniile şi utreniile ei, pentru ca lucrul să nu se sfârşească decât în noapte târziu, târziu de tot, urmat de pravila din chilie. Toate sub conducerea frăţească a unui stareţ tânăr, devotat şi înţelept, părintele Andrei Moldovan, om duhovnicesc care şi-a întrerupt studiile teologice, înţelegând că pentru o perioadă totul trebuie jertfit pentru punerea pe picioare a mânăstirii. La temelia mânăstirii stă jertfa ultimului ei stareţ, ieromonahul Dionisie Şova, care a fost spânzurat la uşa bisericii de localnicii maghiari, pentru simplul fapt că nu şi-a abandonat mânăstirea în ciuda „sugestiilor” repetate ce i s-au făcut în acest sens. Duhul jertfei lui era prezent şi pomenit.

Mergeţi la mormântul cam uitat al sublocotenentului Emil Rebreanu, care a preferat să fie spânzurat şi să intre în rai, decât să verse sângele fraţilor mult aşteptaţi şi îndelung doriţi spre unire după neam şi după credinţă!

Mergeţi la Joseni să priviţi vechile cruci de piatră din cimitirul ortodox şi să vă cutremuraţi de frumuseţea lor!

Mergeţi la Ditrău, o localitate de numai câteva mii de locuitori, beneficiind de o foarte mare catedrală catolică, frumos realizată în stilul ei gotic, mai ales dacă o raportăm la perioada extrem de târzie când a fost ridicată (1908-1913)! Încap în ea cu prisosinţă toţi locuitorii târguşorului şi poate şi mai mulţi, în timp ce biserica ortodoxă a fost distrusă, iar în fosta ei casă parohială funcţionează acum un… bar.

Mergeţi la Gura Secului să plângeţi lângă oasele celor peste 700 de oşteni căzuţi acolo în primul război mondial pentru eliberarea Topliţei! Pomeniţi-i din toată inima, căci nu spre nepăsarea noastră etnică au trecut ei Carpaţii şi şi-au lăsat ei tinereţea acolo, mutându-se în rai!

Mergeţi la Topliţa să vedeţi ce a putut întemeia dragostea de pământul natal a întâiului nostru patriarh! O veche biserică de lemn, cu excepţională arhitectură aparte – o bijuterie, adusă acolo de patriarhul Miron Cristea. Intraţi şi în micul muzeu etnografic local, unde doi tineri încearcă să atragă atenţia asupra culturii ţărăneşti atât de bogate din zonă, pentru că, după 1989, toate muzeele de acest tip din zonă au devenit muzee „naţionale” (!?!) ale secuilor. Şi ieşiţi câţiva kilometri din târg pentru a urca la mânăstirea „Biserica Doamnei”, cu superba ei biserică de lemn ctitorită la anul 1658 de Doamna Safta a domnitorului moldovean Gheorghe Ştefan, cu frumoasa ei aşezare pe vatra unui vechi sat românesc, Moglăneşti, astăzi dispărut, din care se mai păstrează pâlcuri de pomi din vechile grădini!

Mergeţi la Târgu Secuiesc să-l întâlniţi pe părintele paroh Ştefan Niţu, purtându-şi ca pe o rană mereu supurândă accentul pe care l-a căpătat atunci când a fost obligat să urmeze o şcoală ungurească, în lipsa uneia româneşti! O să-l întâlniţi ca un oştean învechit în rezistenţă şi în lupte, un om plin de cicatrice sufleteşti, dar decis să lupte până la capăt pentru Biserică şi pentru România. O să-l vedeţi mâhnit de lipsa de reacţie a atâtor politicieni de vază, care nu ezită să se afişeze în faţa electoratului cu sforăitoare discursuri patriotarde, dar care l-au lăsat fără răspuns atunci când au fost solicitaţi să ajute la construirea noii biserici din localitate. În timp ce-i ascultam discursul grav şi emoţionant, cineva a descoperit, disimulate sub o strană din dreapta, două figurine de ceară, una reprezentând un ungur, alta un preot, legate printr-o lamă de briceguţ cu vârful înfipt în preot. O formă de vrajă-blestem.

Mergeţi la Covasna să vă îngrijiţi inima uitucă şi să vă plimbaţi prin vechea cetate dacică din preajmă, lăsându-vă gândurile să coboare în istorie şi în meandrele ei şi în datoria pe care o are fiecare faţă de construirea ei împreună cu Dumnezeu!

Mergeţi la Sfântu Gheorghe ca să-i cunoaşteţi pe cei de la foarte respectabilul Centru de documentare „Mitropolitul Nicolae Colan”, unde se încearcă a se aduna tot ceea ce este dată importantă despre românii din secuime! Staţi de vorbă cât mai mult cu ei! Pe vremea aceea lucra acolo neobosit domnul Ioan Lăcătuşu, o enciclopedie vie a locului, un om care şi-a dedicat toată viaţa cauzei românilor din Covasna şi Harghita. Astăzi continuă această lucrare la Arhivele Statului din Bucureşti. Sunt sigur că Dumnezeu va fi cu el până la capăt şi că-i va încununa toate aceste neobosite şi dezinteresate strădanii pentru afirmarea identităţii româneşti originare în perimetrul Covasnei şi Harghitei. Intraţi şi în subsolul catedralei (o catedrală dintre cele mai decente dintre câte s-au construit în acest secol în Transilvania, terminată, după multe emoţii, în anii comunismului!) pentru a vedea în muzeu câteva icoane (de factură ţărănească) şi piese liturgice de o răpitoare frumuseţe!

Şi vor mai fi fiind mulţime de alte locuri care merită a fi cunoscute şi recuperate în conştiinţa noastră de români, este drept, cam beteagă astăzi. Mergeţi peste tot cu gânduri bune şi cu braţe încărcate de flori! Mergeţi prin sate să vedeţi cât de mult se aseamănă secuii cu românii, casele lor cu casele noastre, crucile lor cu crucile noastre! Cât de bine ar fi convieţuit ei şi astăzi şi ce pământ paradiziac ar fi fost acest teritoriu al Covasnei şi Harghitei dacă minţi înfierbântate şi nebune de la Budapesta şi din alte locuri nu ar fi înveninat o atmosferă care amirosea peste veacuri a frăţietate şi bună înţelegere! Marile atacuri uzurpatoare asupra românilor îşi au apogeul aici în veacul din urmă. A fost o vreme când cele două etnii îşi transmiteau firesc cultură serioasă, a venit o vreme când localnicii secui sunt ideologizaţi şi asmuţiţi din exterior împotriva românilor. Mai trist este faptul că foarte mulţi secui provin, la obârşie, din români maghiarizaţi pe varii căi. Astăzi au uitat şi luptă fraticid împotriva românilor. S-a petrecut cam acelaşi lucru care s-a petrecut cu copiii creştini luaţi de prunci de turci, castraţi şi încorporaţi în armatele otomane, folosiţi apoi spre distrugerea teritoriilor din care proveneau şi a locuitorilor lor ce le erau neam.

Mergeţi să plângeţi cu acei români care au fost abandonaţi de noi şi obligaţi, în multe cazuri, de nepăsarea noastră şi de spiritul acaparator maghiar să-şi piardă limba şi, o dată cu ea, şi identitatea! Câtă dreptate avea poetul când spunea „Patria mea este limba română” (Nichita Stănescu)! De la limbă începe căderea sau ridicarea. Un om care şi-a uitat şi şi-a părăsit limba este aproape definitiv des-ţărat, el pactizează cu cei a căror limbă o poartă şi, chiar dacă trăieşte acasă la el, devine un străin sieşi.

Dar, în chip poate paradoxal, eu am căpătat mult curaj tocmai în aceste locuri din Harghita şi Covasna, confruntate cu o situaţie dramatică. L-am căpătat de la acei oameni excepţionali care rezistă acolo şi sunt hotărâţi să reziste până la capăt, ba chiar să sporească pe cât se poate puţina avere spirituală ce le-a mai rămas de ocrotit. L-am căpătat de la acei minunaţi tineri, ataşaţi valorilor naţionale, iubind tot ceea ce este simplu şi frumos românesc, tot ceea ce ţine de o tradiţie a cărei abandonare este păguboasă şi conduce în cele din urmă la moarte spirituală şi etnică.

Românilor de acolo le-aş spune ca, oricât de dificilă şi de dureroasă ar fi situaţia lor, să nu uite că sunt români. Vom răspunde la Judecată fiecare de neamul în care am fost aşezaţi şi de ce am făcut pentru el.

Secuilor le-aş sugera să nu uite că sunt în România. Şi pentru un astfel de tip de uitare se va da seama. Să-şi păstreze străvechea personalitate şi disponibilitate secuiască. Nu vor fi niciodată puternici şi siguri maghiarii în Covasna şi Harghita dacă românii nu vor şi ei siguri şi puternici. Ei secuii ar trebui să fie cei dintâi care să se străduiască a asigura condiţiile unei bune convieţuiri cu românii din zonă.

Celor din centrele culturale mai importante ale ţării, şi îndeosebi celor din Bucureşti, le-aş ordona: „Treceţi batalioane culturale Carpaţii!”. Nu de discursuri politice patriotarde au nevoie cei de acolo, nu de focuri de paie fals culturale şi politice de tipul „Cântarea României” sau „Flacăra” sau „Şi totuşi iubirea”, ci de o solidaritate gravă, pură şi simplă şi sinceră şi continuă şi apropiată şi uman exprimată. Căci în această luptă pentru supravieţuire, pentru dăinuire, cei mai dăruiţi de Dumnezeu dintre noi, sunt chemaţi, în măsura în care-şi iau în serios în faţa lui Dumnezeu destinul de români, să meargă acolo şi să strălucească spre întărire şi încurajare. Cei mai de seamă artişti ai noştri să se producă acolo, pentru români şi pentru secui în egală măsură, dar limba română să fie prezentă întotdeauna în hainele ei de gală, iar spiritul românesc în ceea ce are el mai frumos sărbătoresc (sărbătoarea văzută ca prezenţă şi întâlnire mai accentuată cu Dumnezeu). Dar şi noi, simpli credincioşi, să facem un minim efort şi să mergem în pelerinaj la mânăstirile de acolo la marile sărbători şi la hramuri. Să facem o serioasă şi eficace politică duhovnicească! Să întărim locul cu prezenţa rugăciunilor noastre, să investim iubire cât se poate! Să nu luăm în deşert darul lui Dumnezeu, ci să veghem întru sporirea lui! Căci dar al lui Dumnezeu sunt României şi aceste preafrumoase şi praplânse surori, Covasna şi Harghita.

La Bucureşti (şi în alte părţi, desigur, dar eu vorbesc de Bucureşti ca de un loc reprezentativ pentru întreaga ţară) nu există aproape nici o sensibilitate autentică pentru problemele românilor din Covasna şi Harghita şi, în consecinţă, s-a pierdut, în îngrijorătoare măsură, conştiinţa apartenenţei acestor ţinuturi la spaţiul românesc. În fapt, ele sunt aproape abandonate. Semnificativ este, în acest sens, faptul că în timp ce în acei ani, 1999-2000, s-au perindat pe acolo mai toţi membrii guvernului maghiar (unii chiar în 2-4 rânduri), în frunte cu premierul de atunci, Victor Orban, miniştrii din executivul de la Bucureşti nu şi-au aflat timp pentru acest lucru. Pragmatismul sinistru al politicienilor noştri de toate culorile îi conduce probabil la concluzia că, oricum, de acolo nu se poate scoate un număr prea mare de voturi. În mod destul de criminal, în loc să fie preocupate de apărarea intereselor românilor din secuime, partidele noastre preferă să poarte acerbe lupte fratricide, alimentate de miri ce orgolii. În timp ce ungurii sunt mai mulţi şi uniţi, politicienii români sunt de tot dezbinaţi. La acest spectacol jalnic, oamenii oneşti nu pot decât să încerce sentimente de tristeţe şi chiar de lehamite.

Absenţa celor din zona politicului, mai mult sau mai puţin explicabilă prin condiţia precară, din punct de vedere al caracterului, a celor ce şi-au asumat, cel mai adesea atât de oportunist, această condiţie, este însoţită de o şi mai regretabilă absenţă a celor din lumea culturii. Unde sunt turneele marilor trupe de teatru, unde sunt concertele, unde sunt vernisajele pictorilor importanţi, unde sunt conferinţele intelectualilor de marcă ai ţării? Lipsesc cu desăvârşire! Căci eu cred că un ajutor real şi eficient poate fi dat românilor de acolo nu prin susţinere de inflamate şi inflamante discursuri patriotarde, ci prin afirmare culturală puternică, prin propuneri spirituale de valoare incontestabilă, în care, indiferent de tematica abordată, recunoaşterea necesităţii unei corecte convieţuiri, bazată pe respectul reciproc al calităţilor, să vină aproape de la sine.

În tot acest context, singură Biserica noastră Ortodoxă îşi urmează discret, dar neabătut, calea, vocaţia şi menirea, neabandonând nici o clipă lupta spirituală. În 1990 a fost creată Episcopia Covasnei şi Harghitei şi în fruntea ei ales, în chip providenţial, parcă nu atât prin calcule omeneşti, cât prin insuflare divină, episcopul Ioan Selejan (astăzi arhiepiscop). Îl poţi afla acum, modest şi neobosit, în fiecare zi pe un alt şantier, din cele cam 100, mai mari sau mai mici, care se află în cuprinsul eparhiei. Când îl vezi în rasa-i de lucru, roasă şi nesfârşit cârpită, decolorată de timp, când îi vezi mâinile bătătorite de folosirea uneltelor, când îi vezi chipul mereu preocupat, ars de soare şi de vânt, înconjurat de o barbă învolburată pe care grijile i-au albit-o mai repede, ai sentimentul unui vechi oştean, veghind mereu rugător nu numai pentru fiii pe care Dumnezeu i-a încredinţat spre păstorire, dar şi pentru un întreg neam care a însămânţat în repetate rânduri acele locuri cu oasele sale şi l-a semnat cu sânge de eroi, spre validare în faţa lui Dumnezeu. Cât de potrivit se împacă în acest om forţa şi hotărîrea faptei cu discreţia şi dragostea părintească. Evită cu tot dinadinsul să iasă în evidenţă, dar pune tot sufletul său ca ceea ce face să fie evident şi roditor. Trebuie bine înţeles că nu este vorba acum de elogiul unui arhiereu (fapt secundar), ci de evidenţierea unui mod evanghelic sănătos de implicare în istorie şi de asumare a responsabilităţii în faţa semenilor şi a lui Dumnezeu. Prin el şi prin colaboratori apropiaţi jertfitori lucrează Dumnezeu şi Biserica Sa acolo, zidind biserici şi mănăstiri, în ciuda unor forţe umane restrânse şi a unor mijloace materiale destul de modeste. Este ca şi cum ai fixa cu arbori un teren ce stă să se povârnească. Biserica este singura în care românii din Covasna şi Harghita găsesc adăpost spiritual şi capătă curaj de a-şi continua existenţa în acele locuri, care le sunt de baştină, dar din care se caută, mai făţiş sau mai ascuns, să fie îndepărtaţi. Când vorbesc de Biserică, nu mă refer numai la Preasfinţitul Ioan sau la cler, ci la fel de apăsat şi la toţi care s-au pus acolo în slujba cauzei prezervării valorilor româneşti, căci toţi o fac asumându-şi total condiţia de fii ai Bisericii. Pe atunci erau aceştia: Ioan Lăcătuşu, Violeta Pătrunjel, Ioan Roman, istoricul Ilie Şandru, muzeografii Dorel Marc şi Zorel Suciu etc. În ceea ce-l priveşte pe colonelul Ioan Roman, un om inimos şi cald, cu o foarte serioasă cultură generală, inclusiv teologică, nu mi-am putut stăpâni gândul că atâta vreme cât un şef al trupelor de jandarmi citează foarte pertinent din Cioran în cuvântul său, mai există o şansă reală pentru această ţară, spre a ieşi într-o bună zi la liman. Şi tot la oamenii locului l-aş trece pe blândul şi dârzul părinte Ilie Moldovan de la Sibiu, pentru că el şi-a însuşit cu totul condiţia dureroasă de român din secuime. Este de neînchipuit cât de neobosit şi de frumos suferă acest părinte pentru românitatea sa, cum fiecare fibră a sufletului său arde (şi îl arde) pentru izbăvirea neamului căruia îi aparţine, apartenenţă pe care o vede, aşa cum se cuvine, ca pe un dar al lui Dumnezeu.

În legătură cu cele arătate mai sus, aş dori să amintesc aici numai unul dintre multele momente impresionante ale acelor zile. Enoriaşi din Gheorgheni au aşteptat cu îngerească răbdare şi cu dor nădăjduitor timp de mai bine de două ore pe cursanţi în biserica lor, pregătiţi să-i întâmpine cu artose şi cu băuturi răcoritoare. Ce dezamăgire ar fi fost dacă aceştia, mult întârziaţi cu programul, ar fi decis să nu se mai abată pe la Gheorgheni! La sfârşitul micii agape, o femeie s-a apropiat cu lacrimi în ochi de părintele Ilie şi i-a şoptit apăsat: „Părinte, să nu ne lăsaţi!”.

Unii, cei de departe (şi nu mă refer atât la distanţele fizice, ci la cele sufleteşti, denotând infirmităţi grave în acest loc de graţie al fiinţei), se vor întreba dacă sunt cu adevărat probleme serioase cu românii din Covasna şi Harghita. Şi destui vor avea, poate, tendinţa să se îndoiască de acest lucru, până la ignorare. La fel de periculoasă este exagerarea pasională a acestor probleme, bazată tot pe necunoaştere, care ar putea conduce la reacţii precipitate, lipsite de conţinutul autentic creştin, absolut necesar pentru rezolvarea unor astfel de situaţii. Există, fără umbră de îndoială, o anume presiune care se exercită, fără încetare, asupra românilor care continuă să se încăpăţâneze să locuiască acolo, considerându-se nu străini, ci acasă. O presiune internă, însă alimentată extrem de activ din exterior, aţâţată chiar, s-ar putea spune, în condiţiile de astăzi, extrem de favorabile celor ce doresc acest lucru, mai ales şi când ştiu să-l exercite folosindu-se de umbrela unor „libertăţi” statuate de comunitatea internaţională. O presiune care se manifestă psihologic, economic (ungurii caută să cumpere cât mai mult, foarte adesea cu ajutor financiar venit din afară), politic, cultural. Cum deţin majoritatea absolută în majoritatea organismelor locale, maghiarii îşi realizează cu lejeritate politica, cel mai adesea discriminatorie. Un singur exemplu: în timp ce românilor li se refuză ridicarea unei troiţe pe locul unei biserici distruse la Ditrău în 1940, pe vremea ocupaţiei hortiste, ungurii ridică, mai peste tot în Ardeal, numeroase monumente dedicate unor „eroi” ce s-au evidenţiat prin uciderea de români! Covasna şi Harghita nu sunt teritoriul unui război făţiş şi nici nu-l văd devenind aşa ceva. Dar, în subteran, o luptă surdă şi acerbă tot se poartă, pe căi insidioase, care tind să conducă la rezultate similare. Ungurii caută pe tot felul de căi să-i îndepărteze pe români, iar aceştia încercă încă să reziste şi să-şi fixeze cât de cât poziţia atât de expusă în momentul de faţă.

Există un proces de maghiarizare imperceptibilă a românilor, precum şi unul nezgomotos, dar continuu de izgonire a lor de acolo. În aceste condiţii, starea românilor rămâne una de rezistenţă, de apărare în aşteptarea unor situaţii mai aproape de normalitate pentru oameni care trăiesc în ţara lor şi doresc să se simtă ca atare. Din păcate, într-un fel, cu mult mai responsabil se preocupă maghiarii din Ungaria de etnicii lor minoritari din România, decât românii de fraţii lor minoritari în Covasna şi Harghita, deşi îndreptăţirea le-ar fi alta, mult mai motivată.

Sunt multe întrebări care se impun firesc celor ce reflectă cu onestitate, sine ira et studio, la situaţia din Covasna şi Harghita. Ce înseamnă identitate naţională astăzi? Încotro ne îndreptăm, din acest punct de vedere? Ce înţelegem prin conştiinţă naţională? Cine este „proprietarul” unui teritoriu? Cel cu anume drepturi istorice? Cel care pe varii căi, dar foarte adesea oculte şi necinstite, reuşeşte să promoveze şi să impună dreptul celui mai puternic? Cum pot convieţui cumsecade două etnii pe acelaşi teritoriu, luptându-se nu pentru anihilare, ci pentru reciprocă afirmare, prin iubire şi dăruire? Cine le poate arbitra nepărtinitor întru veşnică împăcare?

Până la urmă, problema naţională nu poate fi tratată decât teologic şi nu-şi poate afla rezolvarea ei corectă decât în cadrul credinţei creştine, căreia, într-o măsură mai mult sau mai puţin corectă, îi aparţin toţi locuitorii ţinutului respectiv. De fapt, mă gândesc că o analiză cu sorţi mai mari de a afla adevărul şi calea de urmat ar trebui pornită de la această întrebare: ce s-ar întâmpla dacă acum Hristos S-ar pogorî în trup pe pământ, acolo, în Covasna şi Harghita? Ce le-ar spune El ungurilor şi ce le-ar spune românilor? Şi, la rândul lor, ce I-ar răspunde aceştia Lui? Aceasta rămâne o poveste de depănat altădată.

Cutremurător este, însă, tocmai faptul că, El chiar este prezent acolo, mereu. Nevăzut, dar şi întrupat euharistic, în potirele de pe sfintele altare! Să nu-L dezamăgim!

Read more: BISERICA – UNICUL SPAŢIU SPIRITUAL REAL PREOCUPAT DE SOARTA ROMÂNILOR DIN COVASNA ŞI HARGHITA http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-37/item/465-biserica-unicul-spatiu-spiritual-real-preocupat-de-soarta-romanilor-din-covasna-si-harghita#ixzz123jPtxeJ

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: