Skip to content

A FI „BUN ROMÂN”

11 October 2010

Scris de Nae IONESCU

Întâmpinarea, plină de dorinţa sinceră a unei. lămuriri, pe care colegul meu de învăţământ, d. prof. Frollo, a publicat-o în această foaie în apărarea românilor catolici, ne dă prilejul să revenim asupra unor chestiuni pe cari noi, la „Cuvântul”, le socotim drept fundamentale.

D. Frollo se întreabă surprins şi, oarecum, îndurerat: de ce şi de unde îndârjirea unor cercuri ortodoxe împotriva românilor de confesiune romano-catolică? Adică cum, un catolic nu poate fi un „bun român”? Şi nici nu mai aşteaptă răspunsul; căci dreptatea atitudinei d-sale îi apare ca evidentă.

La prima impresie, — desigur! Dar numai la prima impresie. Căci, în fond, chestiunea aşa cum e pusă de d. Frollo, şi în genere de toţi românii catolici sau numai catolicizanţi, este cu mult prea puţin precisă pentru a putea contribui la lămurirea problemei.

În adevăr, oricât de paradoxal s’ar părea, toţi românii catolici sunt în măsură a răspunde victorios la întrebarea dacă un catolic poate fi un „bun român”. Nici unul însă nu se opreşte la chestiunea mai simplă — dar cea revelantă — dacă un catolic poate fi „român”. Et pour cause! Căci a fi „bun român” este, sub raportul etnic şi spiritual, mai puţin decât a fi „român” pur şi simplu. Dar ceea ce în adevăr atinge miezul problemei noastre, nu e chestiunea bunului român, ci a românului.

 

Să ne lămurim. „Bun român” este o noţiune foarte vagă, foarte complicată şi foarte confuză. Ea închide un element de valorificare morală, unul de încadrare politică, şi în ultimă analiză, unul de apartenenţă spirituală.

Bercu Solomon, din târg dela Paşcani, care munceşte de dimineaţă până’n noapte, care îşi plăteşte regulat birurile şi e respectuos de legile ţării, care a fost în războiu şi şi-a împlinit însărcinările cu convingerea fermă că e dator să o facă, este de sigur un „bun român”.

Samuel Micu, cărturarul ardelean care a mers după învăţătură la Roma, a adus de acolo dovada latinităţii noastre şi a contribuit ca nimeni altul la definirea, la delimitarea conştiinţei noastre naţionale, este iarăşi un „bun român”. Şi tot aşa, pentru a ne ţine în istorie: Ion Brătianu-tatăl care a construit armătura statului românesc modern şi a urmărit, cu o putere vie încă în copiii lui, înstăpânirea românilor asupra statului şi avuţiei din cuprinsul lui, a fost un „bun român”.

„Buni români” toţi aceşti trei, fără îndoială. Dar şi români? Aci e nodul chestiunii. Să nu mai vorbim de Bercu Solomon, săracul, — deşi poate cel mai patetic dintre toţi. La el situaţia e clară: „bun român”, adică: bun cetăţean al statului român, în cea mai largă accepţiune a cuvântului. Pentru asta însă, nu e nevoe să fii numai decât român, nu? După cum nu e Bercu Solomon; deşi nu este exclus, ca acesta să fi murit in războiu, cu liniştea detaşată şi lipsită de retorism a celor cari au conştiinţa împlinirei unei datorii faţă de o realitate colectivă care îi înglobează şi îi depăşeşte.

Cazul lui Samuel Micu e ceva mai complicat. Călugărul acesta papistaş este unul din ctitorii conştiinţei româneşti. S’ar putea oare pune la îndoială românismul lui? Şi totuş, se poate. Eu nu vreau să cercetez aci dacă Samuel Micu a fost sau nu român cu adevărat. Cred însă să pot afirma că nu e nevoe să fii român, ca să faci ce a făcut Micu.

lată, mai anul trecut ne-a cercetat aci în Bucureşti un englez, colonelul Wedgwood. Wedgwood este un englez de baştină. Neamul lui fabrică porţelanuri de vre-o două sute de ani. Colonelul nostru este însă… ziarist. Poate că puţini oameni au făcut pentru conştiinţa etnică şi pentru naţionalismul evreu, cât a realizat Wedgwood, acest stăruitor şi îndărătnic militant al sionismului. Care e însă situaţia lui?

Dacă ar fi locuit în Palestina, ar fi fost, desigur, un „bun evreu”. Este el însă pentru asta şi evreu? Evident, nu!

…lată, deci, cum cazul lui Samuel Micu devine irevelant.

Mai rămâne cel al lui Ion Brătianu-tatăl. Exemplul colonelului Wedgwood este şi aci hotărîtor. S’ar putea totuş ca el să nu epuizeze fondul chestiunii; deaceea vom insista.

E incontestabil că Ion Brătianu a voit să fie român. A voi să fii român nu însemnează însă şi a fi român. A fi român, însemnează o stare naturală, o formulă de echilibru a existenţei din care decurg, prin însăş desfăşurarea vieţii, anumite forme. Un bob de grâu, dacă îl îngropi în pământ, la umezeală, încolţeşte şi dă fir. Un anumit fir, cu o anumită desvoltare, necesară, mai dinainte determinată de însăş structura bobului de grâu. Aşa se petrece şi cu „românia” noastră. A fi român însemnează a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini şi gesturi. Voinţa noastră nu are nimic de zis în această împrejurare; pentru că noi nu ne putem depăşi în chip normal pe noi înşine decât încetând a mai fi noi înşine. Prin urmare: Ion Brătianu-tatăl a construit statul nostru modern. Este acest stat în adevăr românesc? Dacă da, atunci, desigur, Brătianu a fost în adevăr român. Dar dacă statul nostru modern nu e cu adevărat românesc? Atunci lucrurile se schimbă: Ion Brătianu a fost „bun român”, adică a avut cele mai bune intenţiuni pentru poporul şi statul nostru, — dar „român” nu a fost. După cum nu e grâu sămânţa care sfârşeşte prin a purta un spic de orz. lată deci adevăratul cadru al problemei. Catolicii români revendică pentru ei calitatea de a fi „buni români”. Es ist zu viel des Guten. Noi ne-am mulţumi numai cu răspunsuri la o întrebare… mai modestă: Buni români puteţi fi şi, desigur, sunteţi. Sunteţi însă şi români? 0 vom lămuri tot noi.

(30 Octombrie 1930)

Noi şi catolicismul

Dacă Părintele Russu nu ar fi astăzi episcop, ci ar continua să conducă la Blaj foaia greco-catolică „Unirea”, este sigur că articolul meu de ieri şi în genere toate consideraţiunile cari vor urma pe această temă ar fi căpătat o întâmpinare cu deosebire virulentă. Aşa, avem cel puţin certitudinea că o discuţie, dacă va fi, se va păstra in limitele unui respect reciproc şi a unei bune credinţe cari singure pot înlesni, dacă nu un acord — cel puţin o lămurire cinstită a punctelor de vedere cari stau în prezenţă.

Eu recunosc că tema e extrem de delicată. Şi că pentru nişte oameni ca rumânii catolicizanţi, catolici de-a binelea, sau numai „uniţi” cari sunt încredinţaţi nu numai că ei sunt români cu adevărat, dar că reprezintă forma eminentă a românismului, şi cari consideră absenţa noastră dela închinarea faţă de Roma drept una din cauzele stării noastre de înapoiere, iar „unirea” ca una din binefacerile cu cari Dumnezeu a învrednicit neamul nostru, — afirmaţia care se desprinde deja din rândurile mele (că anume ar fi o antinomie sau cel puţin o incompatibilitate între calitatea de român şi cea de catolic) poate apărea drept iritantă. Cum însă nu scriu ca să irit, şi cu atât mai puţin ca să insult pe cineva, ci numai ca să lămuresc, nu pot evita această discuţie pe care o socotesc ca purtând asupra uneia din cele mai de seamă probleme ale spiritualităţii româneşti; cu atât mai mult cu cât discuţia îmi e oferită de catolici.

Şi revenind la… berbecii noştri; pentru a strânge mai deaproape problema vom repeta cele ce, credem, am stabilit: că anume poate fi cineva „bun român” fără ca neapărat să fie „român”; calitatea aceasta de bun român fiind oarecum exterioară românismului şi neindicând decât o atitudine, să zicem, amicală, afirmativă faţă de realitatea românească.

De aci urmează, însă, că romano-catolicii nu dovedesc nimic în legătură cu tema pusă în discuţie, atunci când stabilesc că un catolic poate fi şi „bun român”. Pentru a-şi justifica situaţia de români şi catolici, şi mai ales pentru a crea o îndreptăţire atitudinii lor categoric proseliste, ei ar trebui să arate că poţi fi catolic şi român. Asta însă, e mai greu de dovedit. Şi iată de ce: A fi român, turc sau englez însemnează a sta într’un raport de apartenenţă şi participare în acelaş timp, faţă de o realitate colectivă, naţiunea; care te depăşeşte, dar care constitue însăşi raţiunea suficientă a existenţei tale ca român, turc sau englez. Realitatea aceasta colectivă, este, după natura ei, o unitate spirituală; iar după structura ei organică, o comunitate de iubire.

(Formal — mai exact: fenomenologic, structural, — există o isbitoare asemănare între naţiune şi biserica creştină).

Aşa fiind, nu poate fi cineva român, de pildă, decât dacă participă în chip efectiv la „românia”, — dacă, cu alte cuvinte, realizează în concret, în individual, structura organică spirituală a cărei depozitară în esenţial e naţiunea noastră. Naţiunile sunt însă realităţi istorice. Ele iau naştere în spaţiu şi în timp; şi sunt condiţionate, ca atare, de tot ceea ce cade sub categoria individuaţiei. Atitudinea unui popor faţă de Dumnezeu, felul în care el trăeşte nu numai legătura lui cu Divinitatea, dar chiar Divinitatea însăş, face parte integrantă din structura intimă a naţiunii.

Eu nu ignorez că, în această privinţă, există o cunoştinţă revelată din a cărei codificare ies dogmele. Dar nu e mai puţin adevărat că deşi dogmele sunt, în ele înşile, adevăruri neschimbătoare, absolute, — există totuş o istorie a dogmelor; ceea ce însemnează că adevărul revelat poate fi deformat prin presiunea realităţilor istorice. De aci şi existenţa diferitelor religii şi a diferitelor confesiuni înlăuntrul unei aceleaşi religii.

Noi nu discutăm aci chestiuni de religii, ci de etnicitate. Aşa fiind, putem să lăsăm la o parte întrebarea dacă există în genere cunoştinţă revelată nealterată de intervenţia elementelor istorice, sau dacă între catolicism şi ortodoxie prima sau cea din urmă reprezintă adevăratul creştinism.

Ne e suficient, pentru lămurirea problemei în desbatere, să constatăm că există catolicism şi ortodoxie ca realităţi istorice distincte, întâiu; şi al doilea, că în chip natural, istoriceşte, românii sunt, în marea lor majoritate — deci în normalitatea lor — prezentă şi trecută ortodocşi.

Cu aceasta însă chestiunea e strânsă pe ultima ei poziţie:

De îndată ce confesiunea, realitate istorică, face parte integrantă din cealaltă realitate istorică, naţiunea, urmează că în definiţia noţiunii „român” şi în constituţia realităţii „român” intră ca notă, respectiv componentă, esenţială, ortodoxia. A fi român, nu „bun român”, ci român pur şi simplu, însemnează a fi şi ortodox. În acelaş fel în care, de pildă, animalul „cal” este şi „patruped”.

Iată însă, unii români găsesc că ortodoxia nu e bună; şi trec la catolicism. Este evident că avem aface cu o operaţie de grefă, de altoire. Întrebarea este: în momentul în care am devenit eu catolic, mai sunt şi român? Cu alte cuvinte: a atins această operaţie de înlocuire a ortodoxiei prin catolicism o componentă esenţială, sau numai una accidentală a „româniei”? Sau mai simplu şi mai general: este confesiunea în genere, o notă esenţială a naţiunii sau nu?

Iată întrebare de care depinde soluţia antinomiei dintre universalismul romano-catolic şi particularismul naţional.

(31 Octombrie 1930)

 

Sorţii de isbândă a nouei ofensive catolice

Cineva îmi atrage atenţia asupra inactualităţii temei pe care am luat-o în desbatere. Inactuală? E numai o impresie. Şi în orice caz, o judecată nu poate fi formulată acum asupra chestiunii, atâta vreme cat nu s’au văzut ultimele consecinţe.

Aş conceda altceva. Că discuţia e prea teoretică, — prea abstractă. Asta se poate. Dar nu e nimic de făcut. Sunt cazuri în care tema ne impune şi nivelul şi maniera desbaterii. Şi acesta e un asemenea caz.

Criteriul de selecţiune a problemelor pe cari le luăm în cercetare este însemnătatea lor pentru aşezarea naţiunii şi statului românesc, şi acuitatea lor. Cari în ori ce caz nu pot fi puse la îndoială astăzi, când, incontestabil, asistăm la o bine nutrită ofensivă catolică.

Personal, această ofensivă nu mă îngrijorează. Căci trăind de multă vreme în contact intim cu structurile realităţilor colective, îmi dau seama de incompatibilitatea funciară care există între catolicism şi românie. Catolicii nu o văd. Şi nici nu-i interesează. Căci pentru ei o asemenea incompatibilitate nici nu există. Orientată cu mult prea mult înspre ordinea seculară, interpretând „primatul spiritualului” ca un drept al papei de a patrona în chip direct tot ceea ce se petrece în „veac”, biserica romano-catolică îşi regulează indulgenţa sau implacabilitatea mai adesea după interesele ei politice. Felul cum trăieşte cineva, legătura dintre om şi Dumnezeu, GRADUL în care o trăieşte, sunt lucruri de a doua mână. Important este adesiunea formală la domnia Sfântului Părinte; şi supunerea la autoritatea bisericii. Încolo, — fiecare cum îl ajută Dumnezeu. D-ta cetitorule, eu, sau altul ca noi suntem sceptici asupra autenticităţii conţinutului romano-catolic de credinţă a unui Zulus, de pildă. Misionarul catolic, nu! Şi nici Roma, cu toată ameţitoarea ei capacitate de a despica firul de păr în patru în discuţiile teologice. În această voită lipsă de spirit critic şi de preciziune stă, de altfel, şi puterea acţiunii ei proselitiste.

Dar aci stă şi slăbiciunea ei. Căci pornită să cucerească inşi, ea riscă să neglijeze şi să piardă suflete. Neţinând seamă de elementul viu, concret, istoric, catolicismul se poate aventura să facă prozeliţi peste tot pământul, dat fiind că pentru el nu există condiţiuni istorice de realizare. Ori ce om poate deveni catolic. Iată convingerea inebranlabilă a Romei.

Poate însă în adevăr? S’a observat că protestantismul a făcut ravagii înlăuntrul bisericii romano-catolice; dar că a fost incapabil să realizeze cel mai mic progres în ţările ortodoxe. Explicaţia nu stă în precelenţa ortodoxiei, cum le-ar plăcea unora din noi să creadă; ci într’un fapt mult mai simplu: în faptul că biserica romano-catolică înglobase în sânul ei populaţii şi naţiuni cari structural nu se puteau încadra în doctrina catolică; — şi cari mai curând sau mai târziu trebuiau să se desprindă de ea, căutându-şi formele fireşti de viaţă religioasă. Căci oricât ar trece biserica romană cu vederea tendinţele particulariste — ce formă mai necatolică voiţi, decât franciscanismul de pildă, care totuş e tolerat, ba chiar pronat, în catolicism! — realităţile spirituale sfârşesc uneori prin a depăşi această biserică; formula lor fiind alta.

Faptul acesta însă, că înlăuntrul catolicismului s’a ivit larga mişcare de reformă a protestantismului, formează dovada peremptorie că o confesiune nu se poate întinde la infinit; ci că, dimpotrivă, ea îşi găseşte limite de expansiune în anumite împrejurări locale, istorice, cari determină structuri fundamental deosebite — şi deci — incompatibilităţi.

Asemenea incompatibilităţi structurale există însă, după convingerea mea, între catolicism şi românie. Căci catolicism şi ortodoxie nu sunt numai confesiuni, prezintând anumite deosebiri dogmatice şi culturale, ci două valorificări fundamental deosebite ale existenţei în genere. Diferenţele dogmatice sunt, aş putea spune, punctele cele mai puţin deosebitoare. Marea neînţelegere, incompatibilitatea, impenetrabilitatea categorică dintre catolicism şi ortodoxie îşi au originile în altă parte: în structurile spirituale istorice, concrete, cari le formează suportul, înlăuntrul cărora ele se realizează.

Nu e deloc o întâmplare, deci, că răsăritul Europei este ortodox, iar sud-vestul ei, catolic. Confesiunea face parte integrantă şi e, oarecum determinată de plămada sufletească a regiunilor respective. Acesta e adevărul fundamental în problema naţiunii şi religiei: ele sunt realităţi corelative.

Suntem, ca atare, ortodocşi pentru că suntem români, şi suntem români pentru că suntem ortodocşi.

Să devenim catolici? Ca să devenim catolici, ar trebui să ne transformăm astfel sufleteşte în cât să putem realiza catolicismul. Transformarea aceasta însemnează însă: renunţarea la istoria noastră şi la structura noastră spirituală. Cu alte cuvinte: renunţarea la românie.

Aci nu există o a treia poziţie: sau rămâi român. — şi atunci catolicismul tău nu e o realitate; sau devii catolic şi atunci nu mai eşti român. Cine crede altfel, se înşală. Realităţile sunt aci, — şi ne putem controla.

…Iată de ce nu mi-e teamă de noua ofensivă catolică.

(5 Noembrie 1930)

 

Iluziile catolicizanţilor

Era natural ca, atunci când m’am hotărît să accept discuţia provocată de românii catolici pe o temă aşa de delicată — dar şi de fundamentală importanţă — să mă aştept la o replică. Cum însă îi ştiu pe catolicizanţii noştri oameni de cultură şi de dialectică, nu am crezut nici odată că cel dintâiu răspuns care îmi va veni va fi jalnic de confuz şi de puţin îndemânatec. Şi totuş aşa s’a întâmplat. De unde, iată-mă în necesitatea ca —aşteptând ceva mai de seamă — să desbat obiecţiuni cari, între oameni cu simţul ideilor şi al argumentării, nici nu ar fi trebuit să fie ridicate. O fac însă, pentru că acest moment polemic se mişcă totuş pe linia consideraţiunilor mele.

Obiecţiunea celor cari ar vrea să fie preopinenţii mei este simplă: se înşiră o serie de români de seamă cari au fost uniţi sau chiar catolici şi mi se pune, victorios, întrebarea: ăştia ce sunt? nu sunt români?

Ba, să presupunem, sunt români. Ei şi? Ce mi s’a dovedit cu asta? Ca poţi să fii şi catolic şi român în acelaş timp? Nu. Pentrucă dacă eu isbutesc a stabili cu precizie suficientă că cutare ins, care-şi zice catolic, e în adevăr român, am datoria să-mi pun imediat întrebarea: dar e şi catolic?

Căci, la urma urmelor, ce însemnează a fi catolic, sau a fi român? Este de ajuns a te numi Ionescu şi a avea act de naţionalitate românească pentru a fi român; ori a fi înscris în controalele bisericii romano sau greco-catolice pentru a fi catolic? Evident, nu.

Sau poate că este deajuns a voi să fii român sau să fii catolic, pentru ca să şi fii una sau alta?! Mă rog, lucrurile astea trebuesc totuş odată lămurite! Să precizăm: eu trăiesc în ţara românească; m’am născut din părinţi români; sunt identificat, conştient sau fără să-mi dau seama, cu toată istoria şi tradiţia noastră; şi mai sunt, să zicem, mădular al bisericii ortodoxe. Reflectând însă asupra diferitelor confesiuni, eu ajung la încheierea că, de pildă, catolicismul e superior ortodoxiei. Şi, connsequent, trec la catolicism. Însemnează asta că eu sunt catolic? Cum adică? Apartenenţa efectivă la o categorie naturală să fie realizabilă printr’un act de voinţă? Atunci când eu am din naştere părul negru, e suficient să vreau a-l avea roşu, pentru ca să-l şi am?

Augustin Bunea, mi se spune, a fost român şi a fost catolic. Ergo! Daţi-mi voe să ridic din umeri: să zicem că a fost român; de unde ştiţi că a fost şi catolic? Pentru că v’a spus-o el? Pentru că a crezut-o el? Pentru că a mărturisit-o el? Pentru că a vrut-o el? Asta nu este deajuns.

Ce vreau să spun cu asta? Iată răspunsul meu; sub forma unei probleme pe care am mai pus-o odată, ardelenilor, într’o conferinţă la Cluj, şi pe care acum o înfăţişez catolicizanţilor. Se ştie că biserica ortodoxă este sobornicească şi apostolească; pe când cea catolică — numai apostolească. Asta însemnează că pentru pravoslavnici adevărul nu e deţinut decât de o unitate colectivă — soborul, sinodul —; pe când pentru „latini” el e de natură individuală. De aci, la noi ca autoritate supremă sinodul — reprezentanţă colectivă, anonimă —, la ei papa, reprezentanţă individuală, personală.

În Ardeal însă, sunt o mulţime de catolici şi uniţi. Şi în Ardealul acesta, catolic sau unit, a luat naştere o organizaţie politică, a „voinicilor”. Ştiţi care este caracteristica acestei mişcări, ivite, după toate informaţiile, în chip spontan şi natural? O să vă surprindă: că, nu are un şef. Mai mult: că nu admite un şef. În privinţa aceasta, toate datele — adunate dela uniţi sau ortodocşi — sunt de acord: pretutindeni organizaţiile de voinici, ţărăneşti şi româneşti, au mers înspre reprezentanţa colectivă şi anonimă, — şi nu înspre cea individuală şi personală.

Şi atunci mă întreb: cum se face că uniţii din Ardeal — catolici, dragă Doamne! — merg în comunitatea de iubire a bisericii după catolici, iar în comunitatea de iubire a naţiunii după… ortodocşi? Şi cum se face că această structură a organizaţiilor de voinici nu a putut fi schimbată nici chiar de intervenţia explicită a d-lor Vaida şi Maniu?

Ei, vedeţi? Ţăranii ardeleni s’au pronunţat prin fapta lor pentru conducerea unităţii colective în potriva celei personale. Ei sunt, de siguri, români. Dar sunt şi catolici?

In potriva acestui fapt au protestat doi oameni politici: d-nii Vaida şi Maniu. Ei sunt, de bună seamă, catolici. Dar sunt şi români?

Să nu mi se răspundă cu exclamaţii. Aci nu e vorba de obicinuinţe, de prejudecăţi, de interese personale. Ci de fapte; şi de probleme; cari trebuesc gândite dela început, — tocmai pentru a evita erorile provenite din clişeu şi lene de cugetare.

A fi român e o stare de fapt. A fi catolic e o stare de fapt. Ambele reprezintă anumite structuri organice cu precipitat spiritual. Întrebarea este: sunt aceste două structuri compatibile sau nu? Cum am vrea noi să fie, ce vrem noi să fim, — asta nu are nici o însemnătate. Însemnat e: cum este, şi ce suntem. Iată nodul situaţiei.

De aceea toată acţiunea prozelitistă care nu ţine seamă de acest adevăr fundamental se sprijină pe o iluzie. În cazul cel mai bun.

4 Noiembrie 1930

Read more: A FI „BUN ROMÂN” http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-27/item/317-a-fi-%E2%80%9Ebun-roman%E2%80%9D#ixzz122tbzg6s

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: