Skip to content

„SFÂNTA RUSIE” POGORÂTĂ LA PARIS

11 October 2010

Scris de Costion NICOLESCU

Afişe de diferite mărimi, unele uriaşe, au împânzit Parisul spre începutul lunii martie. Sfânta Rusie. Arta rusă de la începuturi până la Petru cel Mare, iată titlul expoziţiei pe care, înfăţişând o icoană a Sfinţilor Boris şi Gleb, o vesteau acestea şi pe care Pavilionul Napoleon al Muzeului Luvru a găzduit-o anul acesta („Anul Rusiei în Franţa”!), între 5 martie şi 24 mai. Expoziţia a fost gândită cu 8 secţiuni mari: Convertirea (secolul al X-lea – mijlocul secolului al XI-lea; subsecţiuni: Înainte de conversiune, Conversiunea), Prima înflorire creştină (mijlocul secolului al XI-lea – începutul secolului al XIII-lea; subsecţiuni: Rusia kieviană: moştenirea greacă, Rusia kieviană şi Occidentul), Timpul mongolilor, Marele centre ale Evului Mediu (secolul al XIV-lea – secolul al XV-lea; subsecţiuni: „Republica” de la Novgorod în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, Marile centre ale Rusiei medievale), Apariţia Moscovei (secolul al XIV-lea – secolul al XV-lea; subsecţiuni: Apariţia Moscovei, Sfântul Serghie de Radonej şi reînnoirea monastică, Avântul Moscovei sub Ivan al III-lea cel Mare, Moscova: „Marele atelier”), Moscova – „a treia Romă” (1502-1598), Vremuri tulburi (1598-1613), De la Mihail Romanov la Petru cel Mare (subsecţiuni: Domnia lui Mihail I-ul, Atelierele şi pictorii lui Stroganov, Contradicţiile secolului al XVII-lea, Primele prefaceri sub Petru cel Mare). Au fost prezentate realizări de prim rang ale tuturor centrelor culturale care au însemnat ceva pentru cultura „Sfintei Rusii” de-a lungul unor veacuri cu istorie statală şi bisericească destul de convulsionată: Kiev, Cernigov, Novgorod, Pskov, Vladimir, Suzdal, Tver, Moscova…

La inaugurare, pe 2 martie, au participat preşedinţii Franţei (Nikolas Sarkozy) şi al Rusiei (Dmitri Medvedev). În timpul preumblării lor, timp de 45 de minute, prin faţa celor aproximativ 400 de exponate excepţionale, majoritatea capodopere, provenind din 26 de muzee ruseşti, cel din urmă avea să exclame, aparent uimit: „Nu mă aşteptam să văd atâtea opere venind din Rusia!” Şi cele mai multe dintre ele au ieşit acum pentru prima dată. Mulţumit, Henri Loyrette, actualul director al Muzeului Luvru, constata că o asemenea expoziţie nu s-a făcut niciodată, nici măcar în Rusia. Ca atare, este explicabil de ce expoziţia să fi fost tot timpul asaltată de vizitatori.

Mă gândesc că la noi, probabil, n-ai prea fi putut veni cu un astfel de titlu, cu „Sfânta Rusie”. Francezii n-au, însă, reticenţe. Este drept că pe lângă „Sfânta Rusie” pe care şi-a propus s-o înfăţişeze această expoziţie există în mod cert şi o Rusie diabolică, care s-a manifestat brutal în istorie şi cu care ne-am confruntat şi noi adesea: o Rusie imperială, hrăpăreaţă, cotropitoare, dictatorială, o Rusie a lagărelor de muncă forţată, a exilurilor siberiene, a domiciliilor impuse, a cenzurilor, o Rusie a Sovietelor şi a unei ideologii comuniste criminale, o Rusie a strivirii culturii şi a prigonirii Bisericii şi a creştinilor. Parcă mai mult decât oricare altă ţară, Rusia ni se înfăţişează cu această dublă fiinţare, cu aceste contradicţii atât de extreme. O Rusie formată din călăi şi din martiri, din mari ziditori de cultură şi de spiritualitate şi din groaznici demolatori. Nu puteai să nu te gândeşti uneori, parcurgând expoziţia, la caracterul adesea teribil al timpurilor din care veneau obiectele, având în minte scene din filme precum „Andrei Rubliov” sau „Ţarul”.

Dar aici se dorea înfăţişată „Sfânta Rusie”, cea a credinţei şi a slăvirii lui Dumnezeu. Hărţile prezentate pe parcursul expoziţiei ne arătau diverse etape ale unei ţări în formare, supusă permanent presiunilor mongole şi tătare, în căutare de graniţe sigure, precum şi un creştinism în continuă stare de limpezire şi de aflare a unei exprimări personale. Un creştinism construit după modelul imperial bizantin, dar mai tot timpul zbuciumat, turmentat. Un creştinism de o măreţie rar atinsă, dar care a ajuns, la un moment dat, la exprimări rituale depărtate de ale celorlalte Biserici ortodoxe surori. Lucrul acesta a şi condus la reformele patriarhului Nikon (1652-1658). De altfel, a fost prezentat în expoziţie un portret al acestuia, realizat în manieră occidentală. La momentul respectiv, reformele respective au creat tulburare şi sciziune în Biserica Rusă. Un alt tablou prezenta în paralel, în chip destul de naiv, dar sugestiv, unele dintre multele deosebiri de ritual dintre nikonieni şi vechii-credincioşi sau rascolnici (însemnarea cu semnul crucii cu două sau cu trei degete, numărul de „aleluia” de la anumite rugăciuni, numărul de prescuri necesar pentru liturghie, înconjurarea bisericii după sau împotriva mersului soarelui, modelul hainelor monahilor, cântarea omofonă sau polifonă în biserică, forma crucii, cu patru sau cu opt colţuri, scrierea numelui lui Iisus cu unul sau cu doi de i etc.).

Din perioada din preajma convertirii ruşilor, survenită masiv şi oficial sub prinţul Vladimir, la anul 988, au fost prezentate, între altele, câteva obiecte din argint găsite într-un mormânt din zona Kievului, dar provenind din Bizanţ: o cruce şi două monede purtând semnul crucii, transformate în pandantive. Alte obiecte creştine, destul de rare, totuşi, descoperite tot în diverse necropole cu ocazia săpăturilor arheologice, mărturiseau şi ele despre pătrunderea, la început destul de timidă, a creştinismului printre vechii ruşi.

Prezenţa cea mai pregnantă în expoziţie era cea a icoanelor. Dar, desigur, cam toate celelalte obiecte erau marcate prin imagini icoane.

Totul pare să înceapă în ceea ce priveşte iconografia rusă cu Boris şi Gleb, fiii cei mici ai lui Vladimir, primii martiri ai Bisericii Ruse, ucişi în lupta pentru succesiune de fratele lor mai mare, Sviatopolk cel Blestemat. Cu icoana lor se deschid cele mai multe dintre albumele de icoane ruseşti. Erau două icoane în expoziţie care-i reprezintă, amândouă la fel de celebre şi provenind cam din aceeaşi perioadă, de pe la mijlocul veacului al XIV-lea. Într-una, aparţinând şcolii din Novgorod, sunt înfăţişaţi în chip de cavaleri, iar în cealaltă, provenind de la şcoala moscovită, apar în picioare, într-o atitudine hieratică. Aceasta din urmă a fost aleasă pentru afişul expoziţiei. Ea este inspirată de una mai veche cu vreo trei sute de ani. Cei doi, în costume tradiţionale de prinţi ruşi, sunt deodată sfinţi militari (au o câte o sabie în mâna dreaptă) şi mucenici (o arată crucile pe care le ţin în mâna stângă). De altfel, exista şi o Culegere a lui Silvestru, un manuscris pe pergament de la jumătatea secolului al XVI-lea, probabil de la Novgorod, care povestea în text şi imagini viaţa celor doi sfinţi fondatori şi emblematici.

Veche, uluitor de frumoasă şi de impresionantă, printre icoanele de mari dimensiuni, era cea a Maicii Domnului de la Tolga, de la sfârşitul veacului al XIII-lea, venind din centrul de la Iaroslav sau de la Rostov. Aparţine tipului „Maica Domnului a duioşiei”, de sorginte bizantină, larg răspândită în secolele anterioare, dar cu înrudiri şi în arta italiană din duecento. Imaginea este legată de imnografia maritală din Săptămâna Patimilor.

Odată cu ieşirea din dominaţia mongolă, din secolul al XIII-lea, a început o perioadă de mare înflorire artistică, marcată, între altele, de creaţiile unor mari pictori, precum Teofan Grecul, Andrei Rubliov, Daniil Ciornîi (cel Negru), Dionisie. Cel dintâi, de la care ne-au rămas fresce absolut unice, nu a fost deloc prezent. În schimb, Sfântul Andrei Rubliov a fost reprezentat prin două icoane, dar a căror atribuire directă este pusă de specialişti sub semnul întrebării, considerându-se mai degrabă executate de iconari din preajma lui. Una dintre cele mai impresionante, în mod cert una dintre „vedetele” expoziţiei, a fost aceea a Maicii Domnului de la Vladimir, o copie dintre cele mai timpurii după un original bizantin, adus de la Constantinopol în prima parte a secolului al XII-lea. Cum menţionam, ea este atribuită de unii Sfântului Andrei Rubliov, care ar fi restaurat la vremea respectivă şi originalul. Faţă de originalul bizantin, icoana rusească aduce unele contribuţii proprii (îndeosebi în gestica mâinilor), menite, parcă, să „încălzească” şi mai mult exprimarea relaţiei de maximă iubire şi duioşie dintre Maică şi Pruncul său. Este o icoană făcătoare de minuni, bine cunoscută în lumea largă, după care s-au făcut de-a lungul vremilor alte nenumărate copii. O altă icoană atribuită lui Andrei Rubliov (dar şi prietenului său Daniil Ciornîi), însă tot fără prea mare siguranţă, este una a Sfântului Ioan Botezătorul, înaltă de circa 3 metri şi lată de 1 metru, provenind dintr-un Deisis de la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” de la Vladimir. Este una dintre icoanele „explorate” atât de sugestiv de Andrei Tarkovski, la sfârşitul filmului său dedicat marelui iconar rus.

Dionisie (cca 1445 – † între 1503 şi 1508) ne-a fost înfăţişat printr-o icoană a Sfântului Dimitri de Priluki († 1392), protector al oraşului Vologda. Realizată în jurul anului 1500, este considerată făcătoare de minuni şi a fost singura salvată dintr-un incendiu care a avut loc la biserica mânăstirii „Mântuitorului” din Priluki, în 1811. Dionisie îşi dovedeşte pe deplin măiestria sa ieşită din comun în această icoană.

Din seria de icoane dedicate Maicii Domnului, nu putem s-o trecem cu vederea pe cea a Adormirii ei (Tver, secolul al XV-lea). Datorită înfăţişării venirii Apostolilor pe nori la adormirea ei a fost numită şi „Adormirea cu nori”, iar pentru nesfârşitele nuanţe de albastru folosite de iconar, i se mai spune şi „Adormirea albastră”.

O alta, cu totul şi cu totul excepţională, ceva mai mică, totuşi, este icoana Sfântului Dimitrie (prima jumătate a secolului al XV-lea, Pskov), de o mare eleganţă, de un rafinament fără egal, avându-şi sursa de inspiraţie arta epocii Paleologilor. Cum ni se spune şi cum se poate vedea, accentul nu mai cade pe cavalerul protector prin luptă, ci pe atitudinea de-acum blândă şi mult contemplativă a Izvorâtorului de Mir.

Pe un perete, a fost panotat, în dispunerea pe care o avea în biserică, tot ceea ce a mai rămas din catapeteasma bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, de la mânăstirea „Sfântul Chiril” de la Lacul Alb, ale cărei icoane au fost realizate în etape succesive, între anul 1497 şi mijlocul veacului următor. În icoana cu „Naşterea Maicii Domnului”, este înduioşătoare tandreţea cu care un înger o sprijină şi o ajută pe Sfânta Ana, încă slăbită după naştere. Tot în rândul reprezentărilor mai puţin obişnuite putem plasa o foarte măiastră icoană a Buneivestiri, în care pe lângă Arhanghelul Gabriel şi Sfânta Fecioară, mai este prezentă şi o slujnică. Aparţine şcolii de iconari novgorodieni de pe la jumătatea veacului al XVI-lea şi provine de la biserica „Schimbarea a Faţă”, a celebrei mânăstiri Solovki.

Dar a mai fost ceva care ne-a amintit direct de Andrei Rubliov, anume cu totul excepţionala ferecătură a atât de celebrei sale icoane a Sfintei Treimi. Ea a fost realizată în etape succesive de diverşi ţari: Boris Godunov (1599-1600: coroanele şi aurele, înlocuindu-le pe cele anterioare, ale lui Ivan cel Groaznic), Feodor, fiul său (panaghia îngerului central), Mihail I-ul Romanov (1626: colierele îngerilor, şi acestea luând locul unora pe care pusese acolo… tot Ivan cel Groaznic). Restul ferecăturii, reproducând icoana, a fost executat pe spezele mânăstirii „Sfânta Treime – Sfântul Serghie”, căreia îi aparţinea icoana, la anul 1754. Toate înlocuirile menţionate aveau un accentuat caracter simbolic. Ferecătura, realizată din aur, argint aurit, cu unele părţi în filigran, împodobită cu perle şi pietre preţioase, a fost despărţită de icoană în 1918 şi este adăpostită cum de Muzeul de stat de artă şi istorie de la Serghiev-Posad. Pe margini, încadrând-o, un număr de 34 de imagini icoane, gravate pe plăcuţe de aur. Imaginea acestei ferecături, cu totul tulburătoare, a fost folosită pentru invitaţia oficială la vernisajul expoziţiei. Dar se poate spune că ferecătura, cu toată frumuseţea ei, nu a putut suplini prezenţa icoanei Sfintei Treimi, considerată a fi marele absent din această expoziţie.

Fresca de biserică, cu atâtea produceri majore în arta veche a Rusiei, nu putea să nu fie şi ea semnalată, chiar dacă mai mult simbolic. Acest lucru s-a făcut printr-un fragment destul de şters, dar totuşi atât de frumos şi de impresionant, de 1,87×1,31metri, reprezentând doi sfinţi martiri, fragment decavat de la o biserică din apropierea Pskovului. Provine de pe la 1350 şi vădeşte unele influenţe din arta paleologă, dar deja bine asimilate şi integrate de meşterii ruşi locali.

Înflorirea artei creştine în Rusia a fost strâns legată de un extraordinar dinamism monastic, în continuă sporire pe parcursul istoriei. Acest prestigiu monastic se vede şi din faptul că, până la un timp, cu puţin înainte să moară, ţarii se călugăreau. Astfel s-a petrecut, de pildă, cu Alexandr Nevski (1220-1263), care pe patul de moarte a luat numele de Alexei. În acelaşi fel se explică cum de îl aflăm pe ţarul Vasile al III-lea (1505-1533) pictat sub numele de Varlaam în icoana sa funerară (jumătatea secolului al XVI-lea, Moscova), faţă în faţă cu patronul său, Sfântul Vasile cel Mare. Ţarul poartă aura de sfânt, ceea ce arată cum, după model bizantin, ţarii se considerau dinainte privilegiaţi întru sfinţenie, adesea indiferent de comportamentul lor în timpul vieţii.

Măiestria artistică a timpului este dovedită şi de numeroasele manuscrise, cele mai multe dintre ele cu miniaturi. Cel mai vechi şi întru totul minunat era Evangheliarul lui Ostromir (un potentat apropiat al prinţului Iziaslav de Novgorod), realizat în anii 1056-1057 (este datat!), pe pergament. Era acea epocă primă a artei creştine ruseşti când stilurile bizantin (oriental) şi romanic (occidental) se confruntau şi se împleteau într-o sinteză originală, benefică şi binecuvântată. Mai erau de văzut câteva Tetraevangheliare, cu miniaturi, vizibile fiind câteva chipuri ale evangheliştilor. Ele aminteau de cele de la noi, aparţinând mitropolitului Anastasie Crimca. În acelaşi tip de obiecte se încadrează şi Cronicile istorice prezentate în expoziţie, precum cea cu totul seducătoare prin frumuseţea ei a lui Radziwiłł (secolul al XV-lea), care înfăţişează, între altele, primii paşi ai creştinării ruşilor (botezul prinţesei Olga la Constantinopol şi cel al prinţului Vladimir la Cherson) sau cea a ţarului Ivan al IV-lea cel Groaznic, tomul Laptev (a doua jumătate a secolului al XVI-lea), amândouă cu miniaturi.

Dar se scria uneori, în vremea aceea, şi pe scoarţă de mesteacăn bine întinsă. Două scrisori emoţionante ne erau puse la vedere. Într-un dintre ele, un călugăr, Efrem, încearcă să-l mângâie pe un frate al său întru slujirea lui Hristos pentru îndelunga sa absenţă.

Între obiectele din lemn, o impresie deosebit de puternică o producea Crucea votivă comandată de locuitorii de pe strada Liudogocikaia, din Novgorod, pentru biserica lor cu hramul Sfinţii Flor şi Lavru. Este o cruce înscrisă într-un soi de cerc, uriaşă, de circa doi metri pe unu şi jumătate, din lemn de pin, datând de la 1359. Sculptura are numeroase înmuguriri de elemente decorative, crescute firesc din corpul principal, iar faţa-i este pictată în tempera, numărând 18 medalioane, în centru fiind un Deisis, în care, în chip mai puţin obişnuit, personajele sunt reprezentate aşezate.

Cât priveşte veşmintele şi broderiile liturgice, impresionau în chip deosebit două pocroave (acoperăminte pentru racle), ambele ieşite din celebrele ateliere ale Anei Ivanovna Stroganova pe la 1670-1680. Unul, cel al Sfântului Serghie de Radonej, brodat cu fir de mătase, de argint şi de aur, împodobit cu rubine, smaralde, spineli, corindoane, granate, perle; celălalt, al lui Alexandr Nevski, de o extremă simplitate, fără podoabe, cu totul monahal. Apoi, mai era adus cel mai vechi Epitaf care se păstrează în Rusia, brodat cu fir de aur şi de argint, dăruit de prinţul Dimitri Şemiaka mânăstirii „Sfântul Gheorghe” din Novgorod, la anul 1444.

În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Serghie de Radonej (între altele, socotit protector al armatei şi al dinastiei ruse), putea fi văzută şi o viaţă a sa cu miniaturi, unul dintre cele peste 400 de manuscrise de acest fel existente numai pentru veacurile al XV-lea până în al XVII-lea, executat pentru familia imperială spre sfârşitul acestui interval. A aparţinut unei surori a lui Petru cel Mare, prinţesa Natalia Alexeievna (1674-1716).

Bineînţeles, nu lipseau vasele liturgice din argint, argint aurit sau aur. Între ele un potir cu două toarte, elegant, rafinat din veacul al XI-lea. Pe buza-i superioară, la exterior, sunt inscripţionate cuvintele de la Matei 26, 27: „Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi…”.

Impresionante erau şi porţile din aramă aurită (pe structură de fier) ale catedralei „Naşterea Maicii Domnului”, din Suzdal, înalte de aproape patru metri şi late doi şi jumătate (1220 sau 1230). Sunt împărţite în 28 de casete decorate în principal cu imagini icoane din Noul Testament, din viaţa Maicii Domnului. Pe axul central al uneia din părţi sunt înfăţişaţi şapte sfinţi (Nicolae, Vasile, Gheorghe, Dumitru, Mitrofan, Ioan Evanghelistul, Teodor. Specialiştii o consideră a fi o capodoperă, „unul dintre marile monumente ale spiritualităţii ruse”, „o sinteză magistrală a istoriei artistice a Rusiei kieviene „premongole”. Tehnica este una care vine din orfeveria romanică (îndeosebi cea mozană), numită chrysografie („scriere cu aur”), numai că aici este utilizată la o scară monumentală. Le comparam fără să vreau cu alte porţi vestite pe care le-am văzut, anume Porţile Paradisului (1425-1452) de la Baptisteriul din Florenţa, creaţie a lui Lorenzo Ghiberti, şi ele aurite, şi ele însemnate cu scene biblice (din Vechiul Testament, de data aceasta). Ca mai totdeauna, ceea ce este mai vechi apare mai bine aşezat, mai plin de duh, mai frust, în final de o forţă artistică şi spirituală cu un impact mai profund.

Tot aşa, icoana cu Bătălia celor din Novgorod contra celor din Suzdal, numită şi „Minunea Maicii Domnului a Semnului” (Hristos apare în medalion, pe pieptul Maicii Sale, ilustrând vedenia lui Isaia, de la 7, 14: „Pentru aceasta Domnul meu va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece si va naşte fiu si vor chema numele Lui Emanuel”), din a doua jumătate a secolului al XV-lea, ne trimite spre o comparaţie cu tabloul lui Paolo Uccello „Bătălia de la San Romano” (1435-1440). Şi de data aceasta icoana îmi pare că iese biruitoare! Istoria acelei minuni, de la Novgorod, este… minunată! În 1170, armatele lui Andrei Bogolioubski, conduse de fiul său Roman, prinţ de Suzdal, au asediat Novgorodul. În ajun, arhiepiscopul a pus icoana „Maicii Domnului a Semnului” pe metereze, cu faţa către asediatori. O săgeată trasă de aceştia a atins-o. Icoana s-a întors atunci cu faţa către cei din Novgorod şi le-a arătat chipul său înecat în lacrimi. Un întuneric de nepătruns i-a cuprins de îndată pe cei din Suzdal. Orbiţi şi cuprinşi de spaimă în faţa acestei minuni s-au omorât între ei şi au fost învinşi de novgorodieni.

Cum circuitul era închis, la intrare şi la sfârşitul parcursului te întâlneai cu macheta mânăstirii „Învierea Domnului” de la Smolnîi, de la Sankt Petersburg, realizată la scara 1:62. Este o mânăstire construită după proiectele arhitectului Franc Rastrelli, venit la chemarea lui Petru cel Mare. Constituie un ansamblu monumental, impresionant prin grandoare, care pare să caracterizeze, pe de o parte, spiritul imperial rus, care se manifestă şi în Biserică, iar pe de altă parte să ilustreze cum nu se poate mai bine alunecarea artei liturgice ruse, începută practic înainte de Petru cel Mare, dar tot mai accentuată şi mai dramatică o dată cu venirea lui.

Decăderea a început în preajma venirii lui Petru cel Mare, venind dintr-o proastă influenţă occidentală, nepotrivită tradiţiei ortodoxe, pe deasupra şi prost asimilată. Ea poate fi urmărită în decursul timpului şi prin trecerea de la fondul de aur la cel roşu, iar mai apoi la cel albastru-verde. S-a alunecat tot mai mult şi destul de rapid dinspre reprezentarea icoană spre cea portretistică, barocă sau naturalistă, de influenţă occidentală. Lucrul acesta este evident dacă se compară icoana Sfântului Petru, mitropolitul Moscovei (mijlocul secolului al XVI-lea) cu icoana funerară a marelui prinţ Vasile al III-lea (al treilea sfert al secolului al XVI-lea) şi cu portretul funerar al ţarului Feodor al III-lea Romanov (1686).

Putem spune că la noi, arta de sorginte bizantină, cu nuanţe locale valabile, exprimată în autentic duh ortodox, a supravieţuit până mai târziu decât la ruşi, până spre jumătatea secolului al XVIII-lea, iar pe la sate chiar până spre sfârşitul celui de-al XIX-lea.

După ce cu numai cinci ani înainte de căderea Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Rusă devine independentă faţă de Patriarhia ecumenică, în 1589 va fi primit tomul de recunoaştere ca patriarhie autocefală, tomos care, de altfel, putea fi admirat în expoziţie, cu numeroasele înflorite semnături arhiereşti şi cu pecetea lui impozantă. În continuare, Moscova îşi va aroga tot mai mult titlul (dorindu-şi şi rolul!) de „a treia Romă” sau de „Noul Ierusalim”. De aici o atitudine imperială, având în prelungire o exprimare imperială. Dar s-ar putea spune că grandoarea este ceva ce ţine de fiinţa neamului rusesc. Pare că are dreptate Lucian Blaga atunci când observă că imensitatea spaţiului determină un anumit tip de exprimare culturală, de acelaşi gen. Mai totul este la ei de mari dimensiuni (ansambluri monastice, catedrale, icoane, clopote, cruci…). În felul acesta pare să se exprime rusul mai adecvat personalităţii sale. Nu prea aflăm la ei micile bijuterii artistice pe care le-am produs noi. Impresia de ansamblu este una de copleşire. Dimensiunile conduc la o monumentalitate care nu poate să nu te impresioneze şi să nu te poate, ca un val uriaş, spre plaja de aur-lumină a unui alt tărâm, mântuit. Nouă ne-a fopst şi ne este proprie şi adecvată calea unei exprimări mai smerite, mai intime, mai blânde, până la urmă, poate, mai duhovniceşti.

Cultura aceea veche şi bună a Ortodoxiei ruse a generat în veacurile din urmă, pe de o parte, o puzderie de sfinţi şi de martiri, iar pe de alta o foarte mare cultură laică, care a dat personalităţi de mare anvergură spirituală, de la Dostoievski la Osip Mandelstam şi la Tarkovski, ca să dau numai câteva exemple de oameni foarte dragi mie.

Prin expoziţia „Sfânta Rusie”, Ortodoxia s-a înfăţişat Occidentului în hainele ei de mare gală, reuşind să impună spunerea ei chiar şi celor mai neatenţi la Dumnezeu în aceste vremuri de extremă secularizare.

Read more: „SFÂNTA RUSIE” POGORÂTĂ LA PARIS http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-42/item/534-%E2%80%9Esfanta-rusie%E2%80%9D-pogorata-la-paris#ixzz124GpWvTs

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: