Skip to content

SATANISMUL, DE LA ADAM LA NEW AGE

8 October 2010

Scris de Florin STUPARU

Încheind acel articol despre satanismul muzicii rock (vezi Axa, numărul 17), spuneam că vom reveni cu un cuvînt mai cuprinzător despre ce ar trebui să înţelegem prin „satanism” în general. Iată că azi ne ţinem de cuvînt.

Voi începe tot de la mărturisirile copiilor noştri, rău crescuţi în familie şi apoi în şcoală, care îşi desăvîrşesc educaţia mai ales pe Internet. Să citim, de pildă, cîte ceva pe http://www.adeptiisatanei.iad.ro/, site al „sataniştilor tradiţionali”:

„Satana a fost dintodeauna cunoscut ca aducătorul de cunoştinţe şi un simbol al cunoaşterii. Toate religiile străvechi s-au bazat pe puterea şarpelui (Satanei). Satanismul, care în trecut nu avea această denumire, este religia originală. Este suficient să vezi hieroglifele din vechile piramide sau inscripţiile de pe diferite monumente [,ca] să observi că acolo erau informaţii cum să ajungi un Zeu. Cei morţi purtau cu ei un mesaj spre lumea de dincolo, pentru a fi reîncarnaţi zei. […] Poate nu credeţi aceste lucruri, dar Satanismul este mult mai vechi decît Creştinismul! În Egipt sau găsit picturi ale Vechilor Zei, Baal, Beelzebub, Dagon, Nergal, Belial şi mulţi alţii.

Numele de Lucifer provine din Latină, «lux» – lumină şi «fer» – purtător (Purtătorul de Lumină). […]. Lucifer era personificarea înţelepciunii, cunoaşterii şi a frumuseţii.”

Dincolo de agramatisme, cele scrise de aceşti tineri sînt, fără voia şi fără ştiinţa lor, cît se poate de adevărate, dacă le vezi după adevăr. Să le tîlcuim pe rînd:

Aşa este, „Satana a fost cunoscut ca aducătorul de cunoştinţe şi un simbol al cunoaşterii”. Al cărei cunoaşteri însă? Al aceleia pe care omul nu ar fi trebuit să o aibă, al cunoaşterii oprite de Făcătorul său, adică al cunoaşterii răului. Adam nu era destul de întărit pentru aceasta, şi iată pricina poruncii pe care a primit-o de la Făcătorul său: „Din toţi pomii din rai poţi să mănînci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci! Căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2:16, 17).

Despre pomii raiului, despre „pomul cunoştinţei binelui şi răului” şi despre porunca dată omului de a nu mînca din el, Sfîntul Grigorie Teologul zice aşa:

„Pe vieţuitorul acesta [pe om] l-a pus în rai (oricare a fost raiul cîndva), cinstindu-l cu voinţă liberă, ca binele să fie nu mai puţin al celui ce îl alege (al omului) decît al Celui ce a dat seminţele (al lui Dumnezeu); lucrător de pomi nemuritori – poate de gîndiri dumnezeieşti, fie mai simple şi mai de jos, fie mai desăvîrşite şi mai înalte; gol cu simplitatea, şi cu nevicleşugul şi cu viaţa cea fără de meşteşug (care nu avea trebuinţă de meşteşuguri) şi fără de tot acoperămîntul şi apărarea; căci astfel trebuia să fie cel ce s-a zidit dintru început. Şi îi dă lege, ca o materie şi pricină a stăpînirii de sine [voinţei libere], iar legea era porunca din care pomi (adică gîndiri dumnezeieşti) trebuia el să se împărtăşească şi de care să nu se atingă. Iar acesta era pomul cunoştinţei, care nici nu s-a sădit rău din început, nici nu s-a oprit pentru vreo zavistie [a lui Dumnezeu faţă de om]. Să nu îşi trimită într-acolo limbile lor luptătorii de Dumnezeu, nici să urmeze şarpelui (adică diavolului)! Ci pomul era bun dacă omul s-ar fi împărtăşit de el în bună vreme. Căci pomul era privire (adică gîndire) înaltă – după socoteala mea – la care a se sui le este fără de primejdie acelora ce sînt mai desăvîrşiţi cu deprinderea, dar nu bun celor ce încă sînt mai simpli şi mai lacomi cu pofta; aşa cum nici hrana cea desăvîrşită nu este folositoare celor ce încă sînt plăpînzi şi au încă trebuinţă de lapte. Iar după ce – din zavistia diavolului şi din bîntuiala pe care a pătimit-o muierea (ca o mai molatică), pe care a adus-o şi lui Adam (ca o mai înduplecătoare, vai de neputinţa mea, căci a mea este cea a strămoşului) – [aşadar după ce omul] a uitat porunca ce i s-a dat şi s-a biruit de gustarea cea amară (Facerea 3:21-23), atunci se izgoneşte pentru păcat şi de la pomul vieţii, şi din rai, şi de la Dumnezeu; şi se îmbracă cu «hainele de piele», cu trupul acesta gros, şi muritor şi aspru. Şi aceasta cunoaşte mai întîi, adică ruşinea sa, şi se ascunde de la Dumnezeu. Totuşi, şi de aici cîştigă ceva: moartea, anume curmarea păcatului, ca să nu fie răul fără de moarte şi veşnic. Şi astfel munca [pedeapsa] se face iubire de oameni. Căci aşa cred eu că munceşte Dumnezeu.”

Şi întocmai aşa s-a petrecut. Căci Satana – fostul „Lucifer”, „purtătorul de lumină”, cel care voise să se aşeze în locul lui Dumnezeu, despre care Proorocul Isaia povestea: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al dimineţii?! Cum ai fost aruncat la pămînt, tu, biruitor de neamuri! Tu, care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfînt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi»” (Isaia 14:12-14) – Satana aşadar, pizmuindu-l pe om, a ispitit-o pe femeie, îndemnîndu-l pe om să cadă în acelaşi păcat ca şi acela al lui: trufia. Vrăjmaşul i-a spus Evei (prin şarpe, într-adevăr): „«Dumnezeu a zis El oare să nu mîncaţi roade din orice pom din rai?» Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii raiului putem să mîncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: ‚Să nu mîncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!’» Atunci, şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul.» De aceea, femeia – socotind că rodul pomului este bun de mîncat, şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă – a luat din el şi a mîncat şi a dat bărbatului său şi a mîncat şi el. Atunci, li s-au deschis ochii la amîndoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte” (Facerea 3:1-7).

Fapte despre care insuflatul de Dumnezeu Sfînt Ioan Gură de Aur zice aşa:

„Dumnezeu spusese: «Să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!» Diavolul spune: «Nu veţi muri cu moarte!» Mai mult, diavolul nu se mulţumeşte cu atît, rostind cuvinte potrivnice celor ale lui Dumnezeu, dar, zavistnic fiind, Îl huleşte pe Ziditor, pentru a-şi putea strecura înşelăciunea, ca să o poată sminti pe femeie, spre a-şi ajunge scopul. Şi spune: «Nu veţi muri cu moarte. Căci Dumnezeu ştia că în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscînd binele şi răul.»

Iată momeala întreagă! A umplut paharul cu otravă, l-a dat femeii; dar femeia n-a vrut să vadă că e aducător de moarte – ar fi putut cunoaşte aceasta chiar de la început, dacă ar fi voit. Dar ea nu a făcut aşa: cînd l-a auzit pe diavol că pentru aceasta i-a oprit Dumnezeu să mănînce din pom – pentru că «ştia că vi se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscînd binele şi răul» – s-a îngîmfat cu nădejdea că are să ajungă asemenea lui Dumnezeu. Şi a început deci să-şi închipuie lucruri mari. Aşa sînt uneltirile vrăjmaşului. Ne urcă prin înşelăciune la mare înălţime, ca să ne coboare de acolo în adîncul prăpastiei. Închipuindu-şi aşadar că va ajunge asemenea lui Dumnezeu, femeia s-a grăbit să mănînce din pom. Acolo îi era deci şi gîndul, şi mintea; nu se gîndea la altceva decît cum să bea paharul pregătit de vicleanul demon. Femeia a primit, prin sfatul şarpelui, otrava aceea pierzătoare. […]

Mare a fost şi trîndăvia bărbatului! Da, şi ea era de aceeaşi fiinţă cu el, îi era femeie, dar ar fi trebuit să-i sune încă în urechi porunca lui Dumnezeu şi să o aleagă mai bine pe aceasta în locul acelei pofte deşarte! Ar fi trebuit să nu ia parte la călcarea poruncii, să nu se lipsească pentru o mică plăcere de atît de mari bunătăţi, să-L supere atîta pe Binefăcător, Care îi arătase atîta iubire de oameni şi îi dăruise o viaţă lipsită de trudă şi dureri. Nu putea oare să se bucure din belşug de toate celelalte bunătăţi din ral? Pentru ce aşadar, cînd porunca era atît de uşor de păzit, n-a vrut nici el s-o păzească? Dar poate că a auzit de la femeie făgăduinţa sfatului pierzător şi, îngîmfat şi el de nădejde, a fost gata să mănînce. De asta şi pedeapsa i-a lovit pe amîndoi.”

Şi urmează Sfîntul Ioan cel cu gura de aur: „Nu mîncarea din pom le-a deschis lor ochii – căci ei vedeau pomul şi înainte de a mînca – ci mîncarea din pom a fost temei de neascultare şi de călcare a poruncii date lor de Dumnezeu, din care pricină li s-a luat şi slava care-i înconjura şi s-au făcut nevrednici de o cinste atît de mare. De aceea Scriptura, următoare obiceiului ei, spune: «Au mîncat, şi li s-au deschis ochii lor şi au cunoscut că erau goi.» Din pricina călcării poruncii, fiind goliţi de ajutorul cel de sus, au simţit că sînt cu trupul gol, ca să cunoască bine, prin ruşinea ce i-a cuprins, în ce prăpastie i-a dus călcarea poruncii Stăpînului. Ei, care mai înainte se bucurau de atît de mare îndrăznire; ei, care nici nu ştiau că sînt goi – căci nici nu erau goi, fiindcă slava de sus îi acoperea mai bine decît haina – după ce au mîncat, adică după ce au călcat porunca, au ajuns la atîta înjosire, încît au căutat acoperămînt, nemaiputînd suferi ruşinea. Da, călcarea poruncii le-a luat îmbrăcămintea aceea străină şi nemaiauzită – adică slava şi bunăvoinţa cea de sus, cu care erau îmbrăcaţi – şi i-a făcut să-şi simtă goliciunea şi să fie cuprinşi de ruşine nespusă. «Şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperămînt împrejurul lor.»”

Iată în ce stă toată reaua filosofie a satanei, iată ce este satanismul: a vrea să fii dumnezeu împotriva lui Dumnezeu. Căci aşa zisese şi aşa a judecat şi omul cel abia zidit; cel dintîi „satanist” a fost strămoşul Adam (de fapt, după strămoaşa Eva; dar el, fiind „cap”, nu ar fi trebuit să o urmeze). Satanismul nu este aşadar decît cel mai curat umanism, dorinţa omului de a ajunge dumnezeu prin sine însuşi. Şi, ascultînd de îndemnul satanei, omul a căzut din ascultarea pe care o datora Făcătorului şi Stăpînului său şi s-a pus de bună voie sub ascultarea răului său povăţuitor. Atunci, el a căzut din vrednicia sa şi a început viaţa pentru care Părintele nu îl sortise, aceea a suferinţei şi a morţii, urmată de moartea şi de chinul cel veşnic în împărăţia răului, pe care doar împărtăşirea de Hristos-Dumnezeul cel întrupat avea să o poată curma.

Dar să ne întoarcem la „adeptiisatanei.iad.ro”, care zic cu toată îndreptăţirea că „toate religiile străvechi s-au bazat pe puterea şarpelui (Satanei). Satanismul, care în trecut nu avea această denumire, este religia originală [„originară” voiau să zică].” Asta am spus şi noi mai sus: de la început, omul L-a părăsit pe Făcătorul său şi s-a pus în slujba vrăjmaşului diavol, fiind muşcat de inimă de acelaşi păcat al trufiei. Numai că, după alungarea din rai, urmaşii lui Adam au fost povăţuiţi de „stăpînitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31) către alte şi alte răutăţi. Căci, îndepărtîndu-se tot mai mult de Dumnezeu, ei au ajuns cu totul în puterea satanei. Mîndriei de care a fost atins Adam i-a urmat zavistia şi mîndria lui Cain, care au dus la prima ucidere a omului de către om. Mai departe, au venit răutăţile Cainiţilor, pe care le-au urmat la o vreme şi Aveliţii (urmaşii lui Avel). Nici potopul nu a oprit răutatea oamenilor, care au ajuns să se unească întru răutate, construind acel turn prin care voiau să se suie la „cer”. Adică şi-au pus în gînd întocmai ceea ce voise şi Satana: „Şi mă voi sui la tronul Celui prea-înalt!”

Pînă la Babel, oamenii Îl cunoşteau încă pe Dumnezeu, ştiau Cine este Ziditorul, Părintele şi Stăpînul lor. După amestecarea limbilor şi răspîndirea lor pe tot pămîntul, L-au uitat însă cu desăvîrşire şi au căzut cu totul în înşelarea diavolului cel mare. Şi ce au făcut? S-au apucat să se închine făpturilor:

a) astrelor, văzute ca făpturi însufleţite şi cuvîntătoare („raţionale”): soarelui, lunii şi stelelor;

b) stihiilor: pămîntului, apei, focului şi aerului;

c) patimilor omeneşti personificate: de pildă, zeii Elinilor

d) şi, de fapt, dracilor

e) şi lucrurilor făcute de ei înşişi („cultura” şi „civilizaţia”), adică lor înşile, cunoaşterii lor căzute şi de nici un folos.

După cum spune Sfîntul Atanasie cel Mare:

„Oamenii, întorcînd spatele Binelui, au dat chip nimicului, înlocuind Adevărul, şi au îmbrăcat în cinstea cuvenită lui Dumnezeu pe demoni, pe oameni şi pietrele, căutînd cunoaşterea lor în locul cunoaşterii lui Dumnezeu.” Aceasta e „religia originară” în care a zăcut omenirea pînă la întruparea Dumnezeu-Cuvîntului, care a refăcut părtăşia omului cu Ziditorul său. Cum zice, de pildă, acelaşi Sfînt Părinte Atanasie:

„De cînd au început oamenii să părăsească credinţa în idoli, dacă nu de atunci cînd a venit Dumnezeu-Cuvîntul cel adevărat la oameni? De cînd au început să înceteze pretutindeni vrăjitoriile, dacă nu de atunci cînd S-a arătat pe pămînt Mîntuitorul? De cînd au început să fie dispreţuiţi aşa-numiţii de către poeţi «zei» şi «eroi», ca nişte simpli oameni muritori, dacă nu de atunci cînd Domnul a săvîrşit biruinţa asupra morţii şi de cînd a făcut nestricăcios trupul luat de El, înviindu-l din morţi? De cînd a fost dispreţuită înşelăciunea şi nebunia dracilor, dacă nu de atunci cînd Puterea şi Cuvîntul lui Dumnezeu – Care e şi Stăpînul tuturor acestora, pogorînd pentru slăbiciunea oamenilor – S-a arătat pe pămînt? De cînd meşteşugul şi şcolile vrăjitoriei au început să fie părăsite, dacă nu de atunci cînd s-a petrecut arătarea dumnezeiască a Cuvîntului între oameni? Şi, peste tot, de cînd a înnebunit înţelepciunea Elinilor, dacă nu de atunci cînd Înţelepciunea cea adevărată a lui Dumnezeu S-a arătat pe pămînt? […] Căci odinioară toată lumea şi tot locul erau amăgite de credinţa în idoli şi oamenii nu se gîndeau la nimic altceva decît să-i cinstească pe idoli ca zei. Dar acum, în toată lumea, oamenii părăsesc eresul idolilor şi aleargă la Hristos; şi, închinîndu-se Lui, Îl cunosc prin El şi pe Tatăl, pe Care nu-L ştiau. E lucru minunat că – aflîndu-se felurite capişti cu zecile de mii, şi fiecare loc avîndu-şi idolul său şi aşa-zisul «zeu» al unora neizbutind să-şi întindă puterea peste locul vecin, ca să-i înduplece şi pe vecini, şi primind închinare numai de la credincioşii lui (căci nimeni nu se închina zeului vecinului, ci fiecare îşi păstra idolul său, socotind că el e domnul tuturor) – e lucru minunat aşadar că singur Hristos primeşte închinare de la toţi, fiind unul şi acelaşi pretutindeni.”

Iată însă că, după două mii de ani de la întruparea lui Hristos-Dumnezeu, Satana şi diavolii lui scot din nou capul şi se arată în privelişte cu toată îndrăznirea. Cum este cu putinţă aceasta? Este foarte cu putinţă, dacă ţinem seama că lumea botezată L-a uitat pe Hristos-Dumnezeu, s-a lepădat de El şi a ajuns să trăiască iarăşi păgîneşte, în ciuda demagogiei „creştine” ce este azi mai puternică decît oricînd. Astfel încît satanismul propovăduit făţiş ca „filosofie de viaţă” în vremea noastră antihristică este unul dintre cele mai limpezi semne apocaliptice. Apocalipsa vorbeşte desluşit (de pildă la capitolul 9:13-16) despre dezlegarea îngerilor celor întunecaţi „pentru a tulbura neamurile. Şi pe Creştini îi vor tulbura, încît şi aceştia se vor scula unul asupra altuia, ca să se arate cei lămuriţi şi credincioşi şi pentru ca cei vrednici să dobîndească o şi mai mare răsplătire, învrednicindu-se de locaşurile cele de sus, ca nişte grîu copt şi curat. Şi pentru ca pleava, necredincioşii şi cei prea-păcătoşi şi care nu s-au pocăit, fiind munciţi aici prin draci, după dreptate, la judecată să primească o pedeapsă mai milostivă” (după cum tîlcuieşte Sfîntul Andrei al Neochesariei, acum 1500 de ani).

Cel mai desluşit se vorbeşte despre aceasta la capitolul 20 al Apocalipsei, stihurile 1-3, unde Sfîntul Ioan Teologul zice aşa:

„Apoi, am văzut un Înger coborîndu-se din cer, avînd cheia adîncului şi un lanţ mare în mîna lui. Şi l-a prins pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe o mie de ani. Şi l-a aruncat în adinc, şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească noroadele, pînă ce se vor sfîrşi cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat cîtăva vreme.”

Stihuri pe marginea cărora acelaşi Sfînt Andrei tîlcuieşte astfel:

„Aici, [Teologul] vorbeşte de surparea şi pierderea diavolului care s-a făcut în vremea patimilor Stăpînului, cînd Hristos l-a judecat pe diavolul, ce se socotea a fi tare, ca să nu mai arunce pe nimeni în prăpastie. Şi aceasta se vede de la dracii care-L rugau pe Iisus să nu-i trimită «în adînc». (Scolie: Gheena le este înfricoşată şi dracilor. Iar că «diavolul s-a legat» însemnează pierderea slujirii idolilor, sfărîmarea capiştilor idoleşti, încetarea jertfelor sîngeroase şi plinirea voii lui Dumnezeu şi cunoaşterea Lui de către toată lumea.) Iar marele Justin [Mucenicul şi Filosoful] zice că diavolul ştia de la început că a fost judecat să meargă în prăpastie şi în focul gheenii la vremea întrupării lui Hristos. Şi porunca de pierzare asupra diavolului este de la Hristos, dar acelei porunci i-a slujit un înger, ca să arate că diavolul este mai slab în putere decît Puterile cereşti şi că în zadar îndrăzneşte el asupra stăpînirii care le stăpîneşte pe toate. Iar «lanţ», după cunoştinţa noastră, numeşte puterea cu care l-a legat şi a prins puterea lui cea vicleană. Iar «mia de ani» cît va fi legat nu putem şti cît este cu numărul. Tot aşa, şi cuvîntul poruncit „într-o mie de noroade” spus de David nu putem zice că înseamnă zece sute, ci mulţime multă. Aşa şi aici, socotim că acest număr este însemnare a mulţi ani. Însă mulţimea aceasta a anilor se înţelege că va dura pînă cînd se va propovădui pretutindeni Evanghelia şi se va înrădăcina în lume sămînţa bunei credinţe. «O mie de ani» este şi vremea de la întruparea lui Hristos pînă la venirea lui Antihrist – care ar putea fi zece sute sau mai mult, sau mai puţin – precum singur Dumnezeu ştie, Cel ce ştie anii fiecăruia dintre noi şi a judecat a fi de folos îndelunga-răbdare şi lungimea vieţii. Iar după aceea, Antihrist va tulbura toată lumea, luînd în sine lucrarea Veliarului [Satanei], începătorul răutăţii, şi vărsînd drojdiile răutăţii lui celei otrăvite între oameni, căci îşi ştie nesfîrşirea muncii sale. De ale cărui fapte rele să ne izbăvească pe noi Atot-milostivul Dumnezeu, şi să ne ferească de munca cea gătită aceluia şi slugilor lui şi să ne arate părtaşi veşnicelor bunătăţi gătite celor ce vor sta împotriva lui pînă la vărsarea sîngelui lor. Căci Aceluia I se cuvine mila spre cei ce nădăjduiesc în El, şi de la toate Sfintele Puteri îngereşti şi de la oamenii cei de pe pămînt mulţumire şi închinăciune, împreună şi Tatălui şi Duhului cel de viaţă făcător, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”

Read more: SATANISMUL, DE LA ADAM LA NEW AGE http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-18/item/45-satanismul-de-la-adam-la-new-age#ixzz11kY6Z4lL

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: