Skip to content

REFUZUL SFINŢENIEI

8 October 2010

Scris de Mugur VASILIU

Mărturisire începătoare

Am avut gândul să folosim cuvântul în forma lui cea mai războinică: ca armă. Să-l aducem în situaţia de a cere seamă, de a tăia. Alcătuiserăm chiar un fel de plan de bătaie – cu puţina strategie pe care o înţelegeam. În scurt timp însă, am înţeles precaritatea întreprinderii noastre: cuvântul cu piscurile şi adâncurile lui necunoscute, faţă în faţă cu noi, foarte greu mânuitori ai sensurilor. Într-o repede ochire am hotărât să alegem o cale de mijloc: să vorbim despre cuvânt, să descriem cuvântul ca şi când nu am şti că el este cel care ne descrie.

Problema falsei problemeSufletul omului e ca un val – sufletul unei naţiuni ca un ocean.

Când vântul cu aripi tulburi şi noaptea cu aeru-i brun

şi cu norii suri domneşte asupra mărei

şi a valurilor ei – ea doarme monotonă şi întunecată

în fundul ei care murmură fără înţeles;

pe când dacă în senina şi albastra împărăţie a cerurilor înfloreşte

lumina ca o floare de foc – fiecare va reflecta în fruntea sa un soare,

iar marea împrumută de la cer culoarea sa,

seninul geniului său – şi le reflectă în visul său cel adânc şi luciu.

(Mihai Eminescu, Geniu pustiu)

Neînţelegerile dintre noi vin din efortul – de cele mai multe ori susţinut – al amândurora de a soluţiona (înţelege) anumite probleme, de a răspunde anumitor reclamaţii făcute la adresa Credinţei (mai mult sau mai puţin direct). Vin, adică, să mărească diferenţa, distanţa dintre noi tocmai actele pe care le voiam unificatoare. Efortul grozav şi lucrul comun pentru rezolvarea acestor probleme – ce se identifică sau au corespondenţe în contradicţii ideologice dintre cele mai variate – nu au nici câştigul ce ar putea pune un început bun: împreună lucrarea. Explicaţia acestei eşuări, a acestui eşec preliminar trebuie căutată cu atenţie.

Ceea ce atrage atenţia este faptul că în cele mai multe cazuri nici nu este luată în seamă problema însăşi – ea fiind de cele mai multe ori un pretext. Înţelegerea problemei din început ar face discuţia în contradictoriu, de cele mai multe ori, inutilă. Ce rost ar avea o discuţie fără obiect? Unde poate duce încercarea, oricât de onestă, de a soluţiona o falsă problemă? O problemă care nu există concret, sau care este imaginea problemei realizată cu cea mai rafinată tehnică, poate avea o multitudine de soluţii – false fără îndoială! – echivalând fiecare dintre ele cu minciuna.

Răsfrângându-se asupra-şi, cu intenţia unei retractări – ce nu este obligatoriu sterilă – chestiunea care se cere analizată este aceea a autenticităţii problemei înseşi, lăsând să i se întrevadă profilul în societatea contemporană: problema falsei probleme.

Discursul referitor la distragerea atenţiei individului de la problemele esenţiale pentru existenţa sa – sau „distracţia” cum o numim de multe ori, fără să fim atenţi la adevărata semnificaţie a acestui termen – distragerea cu ajutorul mijloacelor de transmitere în masă (mase?), un astfel de discurs este astăzi un punct comun pentru oricare trăitor în societatea contemporană. Ce înseamnă însă această distragere/distracţie? De la ce anume ni se distrage atenţia? Şi – întrebare colaterală dar nu lipsită de tâlc – cine ne distrage atenţia, sau cine „ne distrează”?

Există pentru fiecare perioadă determinată istoric, cât priveşte individul sau colectivitatea, o modalitate specifică a acestora de a se raporta la problemele sale majore. Astfel, perioada medievală este caracterizată pentru Orient de experienţa personalismului şi a sobornicităţii – ca modalităţi precumpănitoare de rezolvare a problemelor existenţiale. Fără îndoială că au fost şi alte direcţii – cultural şi spiritual – dar aceasta care a prevalat a format ceea ce numim „spiritul vremii” (sau ceea ce germanii numesc Zeitgeist). Aceasta se oglindeşte atât în cultură cât şi în viaţa spirituală a colectivităţii. Spiritul vremii naşte – de cele mai multe ori implicit, drept consecinţă – activităţile sociale individuale şi colective, şi conturează poziţia societăţii faţă de problemele sale majore. Colateral, spiritul vremii formează „poziţia oficială”, „varianta oficială” în înţelegerea religioasă a lumii, în ştiinţă şi în cultură.

Ca urmare se ridică întrebarea: care este spiritul vremii în care trăim? Care sunt problemele reale ale lumii contemporane?

 

Tradiţie şi modernitate

Şi nu aşa cum greşit se construieşte discursul referitor la aceste două concepte – tradiţie sau modernitate. Relaţia este una conjunctivă, şi nu disjunctivă. Cele două concepte nu sunt antinomice decât superficial, la nivelul neexploatabil metafizic. Tradiţia se opune modernităţii doar într-o anumită conjunctură, anume când modernitatea nu are legătură cu tradiţia – nefiindu-i în acest fel modernitate – mai specific, atunci când modernitatea îi este străină organic tradiţiei.

Modernitatea este întăritoare de tradiţie, atâta timp cât, prin definiţie, ea vine să acţioneze organic asupra celei din urmă. Observând cu atenţie relaţiile între cei doi termeni, putem spune că modernitatea poate exista doar în legătură cu conceptul de tradiţie – în afara acestuia putem vorbi fie de mimetism, fie de un alt sistem valoric care nu se opune tradiţiei, ci se opune chiar esenţei sistemului în care acţionează.1

Distincţia între legătura tradiţie/modernitate, ce formează un raport în interiorul aceluiaşi sistem valoric şi legătura a două stadii diferite proprii pentru două sisteme valorice diferite, această distincţie este foarte importantă; motivele pentru care se promovează descifrarea greşită a acestor două concepte face un alt subiect de discuţie. Fapt este că, după cum am afirmat, tradiţia nu se opune modernităţii, ci modernitatea este o anumită stare a tradiţiei: cea a împlinirii*.

Şi încă, sterilitatea nu este cea mai rea dintre stări – şi nici cu cele mai grele consecinţe – cum se arată a fi cunoaşterea gratuită; nu doar nefecundă, dar, într-un fel anume, slobozitoare de sămânţă otrăvită. De câteva sute de ani se practică frenetic un fel de ignoranţă activă, caracterizată de invaliditatea minţii în fata absolutului – şi asta dintr-o dorinţă, din ce în ce mai nedisimulată, de a se autodistruge, proprie omului „modern”, în cea mai mare parte născut sterp.

Conceptul de cunoaştere are astfel câteva proptele venite din circumstanţele în care aproape i se pierde sensul principal – acela de unealtă sau instrument mântuitor. Propriu-zis nu este vorba despre o contaminare a sensului, ci de o ucidere a sensului iniţial/esenţial, de un rapt, de o „lovitură de cuvânt”, date de sensurile apropiate, avide de putere.

Dacă încercăm să găsim expresia plastică a cunoaşterii, cel mai potrivit ni s-ar părea descrierea unei răscruci: omul se află la intersecţia celor două linii ce se constituie în cruce, în chiar inima sa.

Repetând afirmăm că singura conjunctură în care se poate aplica conceptul de modernitate în înţelesul său esenţial este cea a proximităţii conceptului de tradiţie.

 

Un alt termen: naţionalismul

În apropierea termenilor de tradiţie şi modernitate ne apare ca foarte bun prilejul de a încerca să descoperim unul dintre înţelesurile unui alt concept: naţionalismul. Suferind semantic multiple contaminări – ca de altfel şi termenii mai înainte numiţi – cuvântul naţionalism circulă astăzi acoperind sensuri deformatoare. Formele ce merg până la ridicolul bufon – pe care se poate găsi eticheta de naţionalism – ne îndreptăţesc în mare parte la această incursiune.

În raport cu tradiţia, naţionalismul are înţeles de reacţie (de apărare) faţă de agresiunile (acţiunile) exterioare. Îndreptate spre neam, sau mai specific, spre tradiţia însăşi. Fundamentul naţionalismului este starea de pericol a tradiţiei. Altfel spus, tradiţia stabileşte calea individuală de mântuire, pe de-o parte, iar pe de alta, la nivelul colectivităţii stabileşte, spre acelaşi ţel, jaloanele pentru neam.

Aşa se face că naţionalismul este strâns legat de conjunctură, de context – de unde, o societate cu cât este mai agresată, dintr-o anumită perspectivă, cu atât reacţionează mai dur, apărându-şi în acest fel, protejându-şi organismul. Spre exemplu, perioadele istorice specifice mişcărilor naţionaliste europene sunt determinate de o acţiune exterioară foarte puternică. Modul de reacţie este diferit pentru fiecare popor – iar istoria ne arată, în unele locuri, desfăşurări de violenţă. Dacă însă detaliem şi considerăm la adevărata sa importanţă împrejurarea istorică care le-a determinat, observăm că „violenţa naţionalismului” este pur şi simplu o reacţie. Pe scurt, putem afirma că naţionalismul se bazează pe un mecanism de reacţie, de ripostă – de altfel, în condiţii normale, naţionalismul nu şi-ar avea locul în nici o societate. Acţiunile naţionalismului se definesc prin caracterul lor de autoapărare.

Astfel că naţionalismul nu este o acţiune politică, o direcţie culturală sau o strategie anume, ci este un mod de a vedea lucrurile şi a găsi ieşire dintr-o situaţie de criză pentru viaţa intimă, sufletească a unei naţii. Naţionalismul poate avea forme diferite de exprimare, însă ceea ce este de reţinut este împrejurarea care îl generează şi scopul său mărturisit, acela de a proteja poporul în istorie, şi neamul în absolut.

Procedeul tendenţios după care în istorie se judecă doar reacţia, dându-i-se totodată nejustificat caracter de act, despărţită de contextul generator, este activ în interpretarea istoriei moderne şi contemporane. Astfel se vorbeşte despre acţiunile antiumane, antisemite, şcl, ale elitei interbelice româneşti, fără a se arăta agresiunea spirituală şi economică, fără precedent la români, la care era supusă în acea perioadă societatea românească de către străini – între care o poziţie devastatoare au avut-o veneticii.

În toate discursurile pseudo-intelectualităţii româneşti, caracterul malefic al naţionalismului românesc este pus în proximitatea tradiţiei, a credinţei în Dumnezeu. După cum am arătat mai sus, legătura între tradiţie şi naţionalism este una organică, funcţia naţionalismului fiind aceea de a apăra tradiţia. Mai puţin justificată este însă atribuirea acestui statut monstruos naţionalismului, şi prin aceasta acţiunea directă asupra tradiţiei. De aici se naşte fabulosul „pericol al tradiţiei”, foarte des pomenit de intelectualitatea iluministă românească şi europeană. Scopul profesării acestei apropieri este unul bine cunoscut şi întâlnit în toată viaţa culturală şi spirituală a popoarelor europene în ultimele veacuri: răsturnarea valorilor spirituale, vitale pentru un popor.

Tradiţia şi Sfânta Tradiţie

Înţelegem prin tradiţie icoana sufletului unui neam, materializată în efortul de a proteja fiinţa spirituală a acelui neam.

Poporul român şi-a pus sufletul şi nădejdea, prin credinţa în Iisus Hristos, în iubirea lui Dumnezeu. Trăsătura definitorie a românescului este aceea a Ortodoxiei. Confuzia trebuie evitată: Ortodoxia nu se defineşte prin românism, în vreme ce românismul se defineşte prin Ortodoxie, adică relaţia nu este una de reciprocitate. Ortodoxia este înglobatoare – în Ortodoxie ne întâlnim, prin Ortodoxia pe care noi o practicăm, cu celelalte neamuri ce au credinţa în Iisus Hristos, aşa cum este El afirmat de crezul niceo-constantinopolitan. În sufletul românilor se oglindeşte Mântuitorul – de aici necesitatea de a cunoaşte şi trăi în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, de a-L cunoaşte şi a-L împărtăşi pe Hristos, necesitate atât de puţin înţeleasă. Tradiţia românească este Tradiţia Ortodoxă – sau Sfânta Tradiţie – alcătuind un fel de normare şi definire a drumului nostru spre Dumnezeu.

Luptătorii împotriva Ortodoxiei sunt luptătorii împotriva românilor, împotriva lui Dumnezeu din sufletul românesc. Deşi pare incendiar, lucrul trebuie afirmat deschis: cine luptă împotriva Tradiţiei şi a neamului românesc, luptă împotriva lui Dumnezeu. Şi nu-i greu de ştiut cine-i acela.

Ni se pare cu folos să stăruim asupra metodelor de dezintegrare spirituală a neamului, metode ce au cunoscut o diversitate fără precedent în perioada ce a urmat Revoluţiei Franceze; o vom face în următoarele numere ale publicaţiei.

Astfel că nu poate exista la români naţionalism în afara credinţei ortodoxe, naţionalismul fiind tocmai lupta strâns legată de Sfânta Tradiţie. Naţionalism ateu – aşa cum s-a afirmat în diferite rânduri – nu poate fi la români, fiindcă naţia românească se defineşte prin această credinţă a sa particulară care este Ortodoxia.

 

Despre oglinzi

Dacă ar fi să facem un jurnal al momentului, dacă ar trebui să pronunţăm cele mai importante şi mai grele, mai expresive şi mai emblematice cuvinte pentru a defini sau doar a descoperi o „câtime” din substanţa lumii contemporane, am fi puşi într-o mare încurcătură. Nu pentru că am fi excedaţi de numărul şi importanţa lucrurilor ce s-ar cere memorate sau doar spuse, ci pentru că, în singurătatea pe care o simţim din ce în ce mai prezentă, nu mai sunt multe repere, multe indicatoare spre sensurile şi înţelesurile lumii.

Peste lumea modernă, mai mult ca oricând, se lasă vălul întunecat al lui Hermes, acoperind Lumina – Hrana sufletului nostru. Foarte puţinii care pricep viclenia, atât de greu de crezut, simt greutatea ne-înţelesurilor ce se ascund în spatele ne-cuvintelor.

Lumina neagră, durând de la cădere, apare dumiritoare. Suprafeţele cotidianului apar mai conturate. Totul pare că este; se preface că fiinţează; imită fiirea. Aparenţa covârşeşte. Realitatea se transformă, pulverizându-se într-o multitudine de imagini (părând o multitudine de salvări), imagini – semnături ale realităţii.

Logica omului zilei nu se mai bazează pe aserţiunea „a fi sau a nu fi”; nici măcar pe următoarea treaptă mai jos „a avea sau a nu avea”. Aici şi acum totul merge în sensul lui „a părea sau a nu părea” – neapărat altceva, sau mai multe. Hoţia de chipuri este principala preocupare cotidiană.

Efectul multiplicator este cunoscut la nivelul cel mai comun prin folosirea de obşte a unui instrument, independent de semnificaţiile ce decurg din această apropiere. În oglindă „se face că suntem” noi – şi nu suntem noi într-adevăr. Imaginea noastră e în oglindă. Imaginea realităţii nu este realitatea însăşi, ci, printr-un efect, printr-un fel de joc mai greu de înţeles, imaginea noastră în oglindă este caricatura realităţii, sau ne-imaginea realităţii. Realitate/ne-realitate; cunoaştere/ne-cunoaştere; viaţa/ne-viaţa; fratele/ne-fratele. Imaginea realităţii este ne-fratele în momentul său de maximă similitudine cu fratele.

În tainiţele obscure (oculte) ale vrăjitoriei, în multe dintre împrejurările în care a fost întâlnit, ca şi în magie, instrumentarul, (sculele, bestiarul) cu care se „face” are un loc deosebit. Obiectul mijlocitor suportă numeroase descrieri şi definiţii, detalieri ale semnificaţiilor proprii şi ale semnificaţiilor actelor la desfăşurarea cărora ajută. Oglinda este unul dintre cele mai cunoscute/ populare obiecte de acest fel.

Oglinda creează cea mai tulburătoare iluzie: cea a multiplicării subiective şi, lucrul cel mai important, iluzia multiplicării obiective. Ea crează iluzia multiplicării realităţii, a multiplicării lumii, şi aceasta într-o mai mare măsură chiar decât cinematograful. Iluzia sau magia (magia în cel mai propriu sens, de tehnică specială de explorare a lumii…) al cărei instrument este cinematograful conservă timpul sub un anumit aspect, într-un fel închizându-l, mai precis mumizându-l (de oricâte ori te-ai duce la un film, acţiunea va fi aceeaşi). Mobilitatea aparentă a imaginii cinematografice poate fi văzută ca o încremenire „mai elastică”, însă sensul staticului prevalează. Nu aceleaşi lucruri se pot spune despre oglindă.

Oglinda pare că semnifică un prag – o despărţire între două lumi. Din acest punct de vedere oglinda se bucură de o mai mare „deschidere”. Aceasta pentru că acelaşi lucru se poate întâmpla – în aparenţă în acelaşi moment, în două locuri diferite: aici şi în oglindă. Însă lumea în oglindă e o lume întoarsă mai mult, există oglinzi care deformează/reformează imaginea realităţii. Şi iar mai departe, agresând puţin ideile, cine ar putea garanta că imaginea pe care noi o considerăm ca fiind deformată nu este cea care reproduce adevăratul nostru chip…?

Realitatea oglindită în realitate, totul oglindit în parte, în fiecare parte. Aparenţă. Realitatea este una. Adevărul este unul. După cum îl privim, după ce fel de lentile, putem fi puşi în prezenţa Adevărului sau putem fi victimele unei iluzii. Putem să ne apropiem de Dumnezeu sau putem să împlinim un mai vechi blestem, rătăcind prin Univers.

Interesul nostru pentru acest capitol al unei mai vechi poveşti vine din asemănarea pe care ni s-a părut că o sesizăm între această tehnică alchimică şi viaţa societăţii moderne. Suprafaţa strălucitoare şi „virtuţile speciale” fac din oglindă un obiect deosebit de important în crearea iluziei – poate un fel de strămoş al ideii evaziunii fizice din lumea aceasta, un vehicul special… – şi totodată un instrument nelipsit în tehnicile oculte – satanice – şi magice.

Însă tehnica alchimică se regăseşte în mare măsură şi în cultura şi politica acestui sfârşit de mileniu. Cuvântul încetează să fiinţeze şi îşi găseşte o nouă aptitudine: oglindirea. Cuvântul nu mai este şi devine întru totul aparenţă; oglindeşte ca într-un joc al iluziilor o realitate străină de adevăr.

Încercând să creeze impresia independenţei actelor, iar pe altă parte conturându-şi necesitatea existenţei sociale, actul politic se vădeşte a avea o ciudată unitate în sine. Definirea conceptelor cu care lucrează discursul politic şi cu care se compune el însuşi, duce la înţelesurile actului politic – astfel că multe momente sau gesturi în aparenţă fără legătură, sunt nebănuit sudate. Modul în care acţionează şi reacţionează aceste gesturi ne conduc, prin analogie, la înţelesurile lucrurilor ce ne înconjoară şi acţionează ca într-un proces alchimic asupra existenţei noastre.

Tehnica alchimiei teoretice – partea practică ocupându-se, în linii mari de obţinerea aurului din „ne-aur” – se bazează pe participarea indirectă la un proces logic caracterizat de reflexia ideilor. Legătura între idei este ascunsă, închisă în secret.

Discursul politic/alchimic este discursul fără sfârşit, ce are ca scop, în fiecare moment descoperirea unui alt moment. El deschide continuu, acesta fiind unul dintre scopurile sale, încearcă continu să deschidă drumuri, nu pentru a ajunge într-un anumit loc, ci pentru a construi din drumuri un labirint. Astfel se nasc false probleme, covârşind prin numărul şi varietatea lor. Discursul alchimic nu afirmă niciodată ci se raportează insinuant, aluziv doar, la discursul anterior, la ceva-ul pe care-l oglindeşte, pregătindu-se însuşi să se oglindească în următorul discurs. Strălucirea acestuia este părelnică – aurul fiind materia cu care se aseamănă – adică străluceşte ca şi cum ar fi aur.

în fine, discursul alchimic conţine prin această strălucire oglindită iluzia firii. Oglindirea ideilor una-ntr-alta, creează o iluzie optică a unui continuu strălucitor, ce nu are însă substanţă. (Astfel se statuează realitatea virtualităţii, imaginea unei posibile lumi, iar ca urmare, abolirea realităţii însăşi; din discursul politic înţelegem că nu este reală mizeria pe care o trăim, ci bunăstarea despre care se vorbeşte ca şi cum ar fi). In discursul alchimic se ţine seama cu preponderenţă de compoziţia şi raporturile între cuvinte, şi nu de raportul cuvintelor cu Adevărul. Tehnica discursului alchimic este oglindirea, bazată pe asemănarea care merge până la iluzia optică a identificării realităţii cu imaginea ei – scopul ultim fiind pierderea sufletului.

 

Trădarea ca fatalitate. 30 de arginţi.

Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi, părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi, Taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda

(Rugăciune de dinainte de împărtăşanie a Sf. loan Gură de Aur)

Grozăvia de a fi Iuda ne urmăreşte pe fiecare dintre noi. Asupra noastră stă înfricoşatul blestem al răzvrătirii, al trădării de Dumnezeu. Trădarea ca vânzare măsurată în arginţi. Iisus Hristos, Dumnezeu, Mântuitorul oamenilor a fost trădat de oameni, pentru a se împlini Scriptura – este un lucru bine cunoscut. Cel prin care a venit această fără de nume crimă a fost Iuda. Iuda era cel „pregătit” pentru a primi în el pe celălalt, pe nefratele – în crucea nopţii a lăsat uşa deschisă vrăjmaşului cetăţii.

Iuda nu L-a crucificat pe Iisus Hristos; Iuda nu L-a judecat, şi probabil Iuda nu a vrut să se întâmple toate acestea. Iuda doar L-a trădat pe Dumnezeu! Putea el să facă altfel? Atenţie cum cade accentul: cea mai groaznică faptă a făcut-o Iuda – trădarea. Trădarea aproapelui, auto-trădarea. Oricare trădare nu este în fapt altceva decât trădarea lui Hristos.

Trădarea nu a apărut cu Iuda – ea are o mare carieră în spate – ci a devenit arhetipală prin el: nimeni până la el nu a îndrăznit să-L trădeze pe Dumnezeu, dându-L pentru 30 de arginţi. De ce e mai gravă fapta lui decât cea a lui Pilat din Pont – sau a celorlalţi trădători iluştrii? Pentru că Iuda ştia că Iisus Hristos este Dumnezeu – nu există nici cea mai mica aluzie că Iuda s-ar fi îndoit măcar o clipă de dumnezeirea lui Hristos – pentru că el se atinsese de dumnezeire direct, Iuda era unul dintre apostoli! Ar fi putut să evite? Sau, măcar să se opună? Sfârşitul vieţii lui ne arată că nu – el s-a desprins pentru eternitate de Dumnezeu, comiţând suicidul.

A trăda înseamnă a-L trăda pe Dumnezeu, pentru că trădarea şi-a găsit paradigma în Iuda Iscario-teanul. A-ţi trăda aproapele înseamnă a reitera trădarea lui Iuda. Iuda din noi. Nu pe Iisus Hristos L-a trădat Iuda ci pe el însuşi s-a dat, lăsându-i diavolului loc să pătrundă, să se furişeze în el, în locul în care Se oferise însuşi Dumnezeu să intre, nu cu mult timp înainte. Iuda a preferat – pentru că a avut libertatea de a prefera, de a alege – în cele din urmă, trădarea s-a „împlinit” cu trădarea sinelului îndumnezeit.

„Cel mârşav îl mânâncă pe cel gras”, spune cronicarul, adică opus vitejiei, opus curajului este trădarea mişelească – care nu aduce izbândă ci ucide, distruge, curmă. Trădarea e lovitura pe la spate.

Lupta deschisă a fost curmată prin trădare. Cetăţi au căzut, surpate de trădare – porţile au fost lăsate larg deschise duşmanului, aurul a cumpărat sufletele, „sula de aur străpunge zidul de piatră” nu pentru că aurul este mai dur ci pentru că el înlesneşte trădarea. Împărăţii s-au spulberat prin trădare. Trădarea a curmat atâta vis, iubire, atâta drum spre Cer.

Uşa din spate e lăsată „în echilibru” – în aparenţă e închisă; dacă s-ar putea chiar drugul de fier să fie pus ca şi cum ar fi în lăcaşul lui – aparenţa. Lăsată deschisă pentru cei de-afară care ştiu „convenţia”, care au aceeaşi ştiinţă, mai pe scurt, pentru complici.

Bizanţul – oraşul lui Constantin cel Mare. Oraşul crescut în umbra Crucii – uşa din spate lăsată doar aşa, cât să nu fie închisă, uşa prin care a invadat istoria şi ruina, aşa cum timpul a invadat viaţa în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, transformându-l pe Făt-Frumos în cenuşă, cu doar o palmă.

Uşa. Poarta. Fiindcă uşile şi porţile au încuietorile pe dinlăuntru, iar trădarea poate exista doar pe dinlăuntru – între fraţi sau iubiţi… „Ceva” dinlăuntru a lăsat uşa deschisă răului – ştim că răului, pentru că e vorba de uşa din spate – nu răului care se opune binelui, ci răului metastazic, definitiv, răului dizolvant, fatal, ritmat după anumite legi – legile răului.

Uşa din spate – nu pieptiş, nu vitejeşte. Ca să laşi uşa deschisă trebuie să fii – neapărat – viclean. Viclean, şiret, şmecher, „hoţ”. Nu oricine poate – şi nu-i de mirare că istoria face de multe ori eroi din cei care au lăsat poarta din spate deschisă, sau din cei cu care au fost în complicitate, din cei care au premeditat acţiunea, din cei în numele cărora s-a făcut vânzarea – în limba română există o relaţie de echivalenţă semantică accentuată între a trăda şi a vinde; se spune „vânzătorule” celor care trădează.

Poate trădarea să dispară o singură dată, dintr-un singur loc? Nu trădarea în sine – deşi nu ştiu prea bine ce poate să însemne aici „în sine” – ci dintr-o anumită poveste. Cum ar fi o poveste fără trădare? Ce-ar fi făcut Harap Alb dacă n-ar fi fost tras pe sfoară – sinonim incomplet pentru trădare – de Spân? Ne e teamă să nu exagerăm: trădarea este un fel de verificare a autenticităţii poveştii!

Trădarea are în străfundul ei esenţă umană – trădarea aparţine omului. Acesta este un punct asupra căruia trebuie insistat: nici o vieţuitoare pe pământ nu-şi trădează sensul existenţei, cum o face omul. Drept urmare, fiinţa umană poate fi caracterizată prin trădare – straniu statut ontologic! Se poate spune că trădarea este un exerciţiu de persuasiune a diavolului prin fiinţa umană, în efortul celui rău de a răzvrăti – încă o dată – omul împotriva dumnezeirii din el.

 

Lista cu trădările

Ca nişte melci bezmetici ieşim din casele sufletelor noastre la cântecul mincinos – ticălos – al lumii, lăsând locul gol, nu pentru a intra Dumnezeu – în fapt nici nu ne interesează cine intră – ci pentru ca celălalt, cunoscându-ne, de la noi – nu uitaţi că am complotat împotriva vieţii şi a noastră – să se furişeze şmechereşte pe uşa din spate, ocupându-ne şi lăsându-ne pe noi fără noi înşine, suflete goale şi fără apărare în lumina întunericului. Actul singur, gestul trădării l-am pregătit împreună fiecare dintre noi în complicitate cu celălalt, cu nefratele. Ca orice complici, în mod banal, suntem trădători amândoi – cu obiecţia că nefârtatul îşi este un excelent avocat.

Auto-trădarea este revelatoare pentru relaţia noastră cu Cerul. Mult mai absurdă decât auto-denunţul, autotrădarea (forma de sinucidere, bazată pe o participare mai îndelungată a noastră la ticăloşie) atârnă ca o tinichea de coada secolului acesta, a mileniului acesta, anunţând agresivitatea răului voit şi însuşit de individul autointitulat cetăţean al pământului.

În străfundul înţelesurilor, autotrădarea are acelaşi chip al trădării, acelaşi refuz al drumului drept, aceeaşi negare a sfinţeniei, care nu este altceva decât trădarea lui Dumnezeu.

 

Între Parnas şi Tabor: Câmpiile Fericiţilor

Distanţa între viaţă şi imaginea ei. Viaţa cu tot ce înseamnă ea pentru fiecare dintre noi, de la nimicurile zilei şi până la căutarea căii de salvare, de mântuire; viaţa însemnând mai mult decât cred ceilalţi că ar putea fi şi mai puţin decât credem noi înşine, şi în orice caz altceva decât propria-i imagine – de cele mai multe ori, ideologizată şi de neînţeles.

Filosofia, în înţelesul originar al cuvântului, de căutare a unei soluţii salvatoare (nu doar prin puterea raţionalului, de care fără îndoială nu ne putem lipsi, ci prin trăirea Absolutului, în cele din urmă), de rezolvare a celei mari mari probleme, de aflare a nemuririi; filosofia a creat – şi-a creat un chip: omul filosofic, sau mai simplu, Filosoful, foarte aproape şi chiar locuind acelaşi spaţiu cu Poetul: Parnasul.

Foarte semnificativ apare, într-o încercare de parcurs istoric, efortul de desacralizare al filosofiei -altfel spus, hotărârea filosofiei de a se despărţi de esenţă, ca-ntr-un fel de experiment, fatalmente nereuşit, de a-şi fi suficientă sieşi -, observabil, mai întâi în perioada antică. Nu are rost să insistăm asupra faptului că ateizarea nu este o invenţie a lumii noi ci, după cât cunoaştem astăzi, ea aparţine Antichităţii, căreia i-a însemnat sfârşitul.

După revenirea medievală, Renaşterea a reluat exerciţiul ateismului, de această dată însă programatic, urmărit fiind un anumit rezultat: tocmai mai sus amintita despărţire a trăirii în/după Absolut de puterea gândirii spre Absolut, caracteristice omului de această dată aflat, fără semne de îndoială, în cel mai important moment al istoriei spirituale a umanităţii, în creştinism. Consecinţele au fost nefaste pentru gândire, care şi-a pierdut practic rostul, înţelesul, raportarea la viaţă – Absolutul (pe Dumnezeu).

Parnasul este tocmai locul, înălţimea râvnită şi, în cele din urmă locuită, în fiecare colţişor al său, de aspiranţii Absolutului, şi nu de cei dornici de jocuri de cuvinte. Că, mai târziu, muntele Parnasului s-a transformat într-un deal – aflat fiind în proprietatea artizanilor de „frumos” şi „bine”, a constructorilor de nimic, a recreatorilor fără statut divin, frustraţi de ameţitoarea înălţime a cerului (fapt care i-a determinat să privească doar în jurul lor şi în jos), că toate acestea s-au întâmplat nu o poate nega nimeni. Aceasta face însă obiectul unei alte discuţii asupra căreia nu vom stărui aici.

În Parnas se încerca trăirea cuvântului înainte de venirea Cuvântului, înainte de întruparea Lui. Altfel spus, se încerca un fel de filosofie a cuvântului, sau o filosofie a trăirii fără trăirea aceluiaşi cuvânt, de cele mai multe ori până la răsfrângerea acestui efort asupra însuşi cuvântului.

Astfel că tocindu-se şi măcinându-se de efortul din ce în ce mai insistent, şi în acelaşi timp mai oţios al raţiunii, Parnasul şi-a pierdut înălţimea, aspiraţia spre Absolut ne mai trăgându-l spre Cer. Poetul nu mai credea cu adevărat în şi nu mai trăia întru Dumnezeu, de mult timp. Ceea ce a rămas, până la noi, din locuirea Parnasului, este poate insolenţa cu care cei ce se închipuie a locui astăzi Parnasul, repetă actul creator prin care încearcă înşişi să devină creatori.

Doar atunci când Parnasul şi-a încheiat fiinţarea, mişcările tectonice ale Dumnezeirii au ridicat cel mai mare pisc, de această dată mântuitor, în dorinţa Cerului de a-şi apropia pământul: Taborul.

Nostalgia Paradisului ne mai încearcă. Gesturi gratuite umplu materia de forme şi culori plăcute -frumoase privirii. Artistul însă nu mai face astăzi – asemeni Taborului târziu – nimic spre Dumnezeu, ci doar spre lauda sa, sau slava deşartă. Noutatea stă în incomensurabila inutilitate cooperantă cu nefratele – fiindcă de această dată este cunoscut ultimul locatar al Parnasului.

 

Calendarul începutului de mileniu

Dacă secolul al XlX-lea poate fi caracterizat prin efortul susţinut de ateizare a neamurilor, putem fără să greşim să-l numim pe cel de-al XX-lea, secolul prigoanei religioase. Ce altceva s-a întâmplat în Romania perioadei interbelice, când la răscrucile drumurilor marilor oraşe au fost lăsate să putrezească trupurile ce aparţinuseră, pline de viaţă şi credinţă, celei mai frumoase generaţii româneşti? Ce altceva, dacă nu prigoană religioasă au trăit în aceeaşi perioada, rând pe rând, Rusia, Spania, Polonia, Portugalia, ş.c.l.? Se spune îndeobşte despre starea de dezastru a ultimilor 60 de ani că ea a fost generată de o situaţie politică, de o anumită direcţie economică, în cazul de faţă de comunism. Ce altceva decât prigoana religioasă face ca astăzi grupul Ilie Ilaşcu să fie privat de libertate, pentru vina de a-şi fi afirmat credinţa în neamul său?

În fapt, nu este vorba despre un regim politic sau altul, ci de ce se ascunde în spatele respectivelor poziţii politice – de cele mai multe ori de forme variate, în aparenţă chiar opuse -, anume de poziţia credinţei, de raportarea la credinţa în Dumnezeu. Această poziţie îmbrăca diferite forme politice sau economice, toate nefiind decât strategii ale aceleiaşi poziţii fundamental. De aici apare foarte clar că nu comunismul ca expresie, ci ateismul ca esenţă a comunismului – care poate în alte circumstanţe să îmbrace alte multe şi variate forme, de exemplu capitalismul american… – , ateismul ca esenţă a comunismului trebuie văzut şi făcut răspunzător pentru această prigoană. Şi dacă ar fi vorba despre o invenţie a secolului al XlX-lea – secolul care fără discuţie că poate fi socotit drept „inventator” pentru formele noi de ateism create cu ingeniozitatea proprie acelui timp, numit „iluminism” în genere – şi tot n-ar fi greu de recunoscut. Ateismul, adică poziţia fără Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu, a cunoscut multe forme, însă ca substanţă ea este caracteristică primului moment după cădere.

Starea de prigoană religioasă descrie cu o tuşă groasă conturul acestui început de mileniu, asemănându-l cu primele secole ale primului mileniu a lumii moderne – adică ale creştinismului.

Proprii individului îi sunt problemele şi întrebările, scopurile şi încercările după care însuşi se ghidează – aceasta însă deschide şi breşa libertăţii erorii: nu există atâtea probleme, respectiv atâtea soluţii mântuitoare, câte proiecţii şi virtuale porniri sunt spre eroare.

Problema e una, şi faţă de ea există posibilitatea raportării – corect sau nu. Mântuirea este problema. Iar dacă pentru oarecare indivizi o altă problema primează, aceasta este o stare de fapt ce îi caracterizează, în cele din urmă raportându-i tot la credinţă. Fiindu-le însă proprie, situaţia nou creată se înscrie într-un alt capitol.

Prigoana religioasă are aspect şi consistenţă cronic ideologică şi îşi află sursa în ateism. Ateismul este principala armă în prigoana omului cu credinţă în Dumnezeu sau poate, mai bine spus, în prigoana lui Dumnezeu din om. Prigoana religioasă la aceasta se reduce: prigonirea dumnezeirii din om – poate e mai bine să o ştie şi ateii — ei luptă împotriva lui Dumnezeu şi nu „pentru omenire”. Structura statului modern este una atee. Apoteotic – încununând opera dezumanizantă a răului – religia lumii moderne este una atee. Omul modern practică „credinţa atee” – de vreme ce trăieşte şi „crede” în virtutea principiilor ateismului revoluţionar, practicând cu alte cuvinte „credinţa în necredinţă”.

Această stare este descumpănitoare, cu atât mai mult cu cat consecinţele ei sunt sumbre şi dizolvante, astăzi mai mult ca oricând. Societatea civilă contemporană cunoaşte spiritual cea mai paralizantă epocă: asumarea schimbării statutului omului. Pe scurt, omul modern este rău, cu ştirea lui, ca urmare a voinţei lui – situaţie, după cum ne mărturiseşte istoria, fără precedent.

Calendarul omului modern – ca urmare – nu e vieţuit de sfinţi, ci de zile mondiale ale sănătăţii buco-dentare, a fumatului, a luptei împotriva sidei, a mulţumirii, a înţelegerii, şi încă multe altele. Observaţi cu atenţie cum toate dovezile noastre de viaţă, mărturisitoare ale rostului nostru pe pământ, toţi sfinţii noştri sunt înlocuiţi cu premianţii în activităţile obşteşti sau cu activităţi referitoare la sănătatea sau prosperitatea fizică sau…

Acestea sunt dovezi ale unei lupte concertate – nu poate fi întâmplător că în zilele Praznicelor împărăteşti, în zilele în care creştinătatea ţine cele mai importante sărbători, au apărut multe altfel de „sărbătoriri” – în fond păgâne. Cineva vrea toate acestea! După zilele unui astfel de calendar noi nici nu ne-am născut, de vreme ce nimic nu motivează prezenţa noastră în univers.

 

Refuzul sfinţeniei

În fiecare zi avem această oportunitate, avem acces la calea sfinţeniei, putem deveni sfinţi. Trecem răscrucile drumurilor, alegându-1 de fiecare data pe celălalt, fără să ne pese unde ne ducem. Mersul nostru a pierdut calea dreaptă – oricare dintre drumuri ne poate părea cel drept. Şi totuşi în fiecare răscruce unul dintre drumuri este cel drept. Nu facem altceva în fiecare zi decât să refuzăm acest drum, mai mult sau mai mult explicit, mai mult sau mai puţin conştient.

Refuzul sfinţeniei este integral opera modernităţii, a pseudo-modernităţii, sau poate cu o expresie mai potrivită a post-modernităţii.

Post-omul poate refuza, din vocaţia sa de apartenenţă la clasa sau la regnul modern sau post-modern – şi nu la cel dumnezeiesc -, poate refuza şi o face, singura sa salvare: mântuirea.

El este un om care se hrăneşte şi viază într-un mod aparte şi are un scop bine determinat: să devină cetăţean al universului. Diferenţa între post-om şi om în aceasta stă: în vreme ce primul îşi doreşte cetăţenia universului – a Americii, a Beverly-Hills-ului – cel de al doilea se vrea cetăţean al Raiului.

Pentru el Cerul înseamnă nimic. Efortul omului modern de căutare a identităţii sale se reduce la identificarea sa cu o sumă de imagini, cu o aglomerare de virtualităţi. Post-omul este un număr determinat de eroi de seriale, de personalităţi în mişcare, în lumea imaginilor, caracterizat de dexteritatea şi uşurinţa metamorfozării propriului său chip.

Vocaţia anunţată a acestui mai-puţin-om este aceea a suicidului, cum chiar din acea tabără observa Albert Camus. Fapt este că, el nu are curajul să o facă, nu brusc, şi atunci alege o forma mult mai lentă şi mai perversă: refuzul sfinţeniei.

* În afara acestei relaţii fireşti, apropierea între cei doi termeni devine sterilă şi de neînţeles.

Read more: REFUZUL SFINŢENIEI http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-22/item/287-refuzul-sfin%C5%A3eniei#ixzz11kiUYuRW

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: