Skip to content

PE DRUMUL DAMASCULUI

8 October 2010

Scris de Florin STUPARU

„Şi era acolo [la scăldătoare Vitedza] un om bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzîndu-l pe acesta zăcînd şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare cînd se tulbură apa; căci, pînă cînd vin eu, altul se coboară înaintea mea” (Ioan 5:5-7).

Eram unul dintre acei nenumăraţi orășeni cărturari – fățarnici, înșelați și rău-voitori – iar în timp am ajuns să locuiesc chiar în mănăstire şi apoi să-mi construiesc casă în apropiere, drept în pădure. Şi aceasta s-a datorat unor oameni trimişi de Dumnezeu: mai întîi, monahului Filoteu Bălan, iar apoi Stareţului Iustin Pîrvu. Şi a fost aşa: după treizeci şi ceva de ani în care trăisem într-un curat ateism şi în nenumărate alte patimi sufleteşti şi trupeşti, am simţit un dor fără nume după Cineva, adică după o Persoană necunoscută şi tainică. Nu ştiam Cine e, dar tot El avea să-mi trimită om care să mă îndrume. Acesta era un foarte tînăr prieten, care, după un colegiu de informatică, se călugărise pe neaşteptate la Sihăstria. El m-a dus la spovedanie (prima oară în viaţă), la părintele Ioaniche Bălan.

De atunci, vieţuirea mea avea să se schimbe tot mai mult, pe neştiute, ca urmare a tainei spovedaniei, al doilea botez, cum se zice. Încet-încet, am ajuns să mă rog după pravilă, să merg la biserică nesmintit, să postesc, măcar că nu ştiusem de acestea cu puţin înainte. Şi încă ceva, deosebit de însemnat: am moştenit cîteva sute de cărţi de la acel frate al meu de la Sihăstria, Filoteu, care voia să plece la Sfîntul Munte (el n-a mai ajuns acolo, dar cărţile mi-au rămas). Odată ce le-am primit, n-am mai putut citi nimic din cărţile mele (aveam şi avusesem mii de volume în casă, eram cititor „de profesie” de aproape treizeci de ani), ci numai scrierile dreptei-credinţe. De mirare era că – din aceste scrieri teologice, noi pentru mine (unele deosebit de grele: Filocalia, Dogmatica Sfîntului Ioan Damaschinul, Marele cuvînt catehetic al Sfîntului Grigorie de Nissa) – înţelegeam tot şi nu mă îndoiam de nimic. Darul priceperii, dat la botez de către Sfîntul Duh lucra acum în mine, după ce îl oprisem atîta vreme să o facă prin vieţuirea mea păcătoasă, patima cea mai de căpătîi a mea fiind necredinţa. Apoi, la o vreme, am început să înţeleg „lumea”, cu care nu fusesem niciodată prea prieten, dar în care puteam totuşi trăi, fiind lipit de ea tocmai prin legăturile patimilor. Acum însă, într-o bună zi, am simţit cu toată tăria că nu mai pot urma să vieţuiesc nicidecum în „lume”. Dar unde să mă duc eu, bucureştean care nu ieşisem din oraş mai deloc? Răspunsul a venit tot de la fratele Filoteu, care mi-a spus că noul lui stareţ (se mutase de la Sihăstria) de la o oarecare mănăstire cu hramul Sfinţilor Arhangheli, din apropierea satului Petru Vodă, voia să înfiinţeze o şcoală creştină. De aprobări se ocupase un frate al nostru, iar construcţia fusese începută de un părintele Ioan la schitul de maici al mănăstirii. Mai era nevoie de cineva care să construiască o casă pentru profesorii care urmau să vină şi de un director. M-am hotărît pe loc şi, peste nu mult timp, am ajuns la mănăstire şi am vorbit cu părintele stareţ, spunîndu-i că mă pot ocupa şi de construcţie, şi de organizarea şcolii. Fără să chibzuiesc deloc, ştiam că aşa va fi, fără nici o îndoială. Iar părintele nu a zis decît atît: Bine, deci rămîi? Aveam de lămurit cîteva lucruri la oraş, aşa că am amînat. Atunci cînd poţi veni, peste o lună (eram în ianuarie)? – m-a întrebat el. Nu! Peste două? Nu! Peste trei? Nu! În patru luni poţi veni? Nu, dar peste cinci luni sînt aici! Şi aşa a fost. Am lăsat totul – casă, soţie, copii – şi am plecat doar cu ceva îmbrăcăminte.Povestesc toate acestea cu un singur scop: pentru a arăta cum un neputincios ca mine (şi numai eu ştiu cît de neputincios!) capătă o nebănuită întărire de la Dumnezeu atunci cînd are bunăvoinţa să urmeze măcar într-o mică măsură îndemnurile Mîntuitorului, începînd cu acela de a se lepăda de lume. Şi nu numai de „lume”, dar şi de cei apropiaţi care judecă cele ale lumii: de părinţi, de prieteni, de femeie şi de copii. Această despărţire, fie şi vremelnică, este deosebit de dureroasă, însă aduce după sine ca răsplată o mîngîiere cu mult mai mare. Căci să citim ce întreabă despre aceasta Petru şi ce-i răspunde Mîntuitorul:

„Atunci, Petru I-a zis: «Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?» Iar Iisus le-a zis: «Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, cînd Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecînd cele douăsprezece seminţii ale lui Israil. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau ţarine pentru numele Meu înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică. Şi mulţi dintîi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întîi»” (Matei 27-30).

Pînă la bunătăţile cele veşnice însă, de pe urma lepădării de lume şi de cei apropiaţi care cugetă cele ale lumii se cîştigă altceva acum şi aici, un lucru negrăit de preţios: întărirea în credinţă, înţelegerea rostului acestei vieţi şi, ca urmare, linişte în faţa necazurilor şi scîrbelor de fiecare zi; într-un cuvînt, se cîştigă libertatea cea adevărată, pierdută odată cu călcarea de poruncă a lui Adam, libertate pe care numai noul Adam Hristos ne-o poate da înapoi, dacă ne străduim să-I urmăm pilda, fie şi după măsura nevredniciei noastre.

Şi, ca să mă întorc la părintele Iustin, mă întreb ce drum aş fi urmat dacă nu l-aş fi cunoscut? Cine altul m-ar fi îngăduit aşa cum a făcut-o el? Cine m-ar fi găzduit, fără să-mi ceară socoteală de ceea ce fac? Cine mi-ar fi dat toate cele de trebuinţă, aşteptînd să mă pregătesc pentru o nouă viaţă, cu totul deosebită de cea dinainte? Nimeni altul! – o spun cu toată încredinţarea. După ştiinţa mea, părintele stareţ este singurul în Ortodoxia noastră care vrea şi poate să schimbe cu totul chipul vieţuirii cuiva, dacă şi acela doreşte aceasta, bineînţeles (fragment din cartea Justin).

Fireşte, pilda desăvîrşită a întoarcerii de la minciună, întuneric şi moarte (anume de la diavolul) către Adevăr, Lumină şi Viaţă (către Hristos-Dumnezeu adică) este înfricoşata întîmplare a tînărului rabbi Saul din Tars, aflat pe drumul către Damasc. Să o recitim împreună cu tîlcuirea Sfîntului Ioan Gură de Aur (în cartea lui Teofilact al Bulgariei):

(1) Iar Saul, suflînd încă îngrozire şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu (2) şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca, dacă va afla acolo pe vreunii – atît bărbaţi, cît şi muieri – că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim.

Aici, tîlcuieşte turbarea lui Pavel asupra bisericilor credincioşilor, arătînd că aceasta se trăgea din rîvna şi osîrdia lui celei fierbinţi [pentru Lege]. Căci se împlinea la dînsul cuvîntul zis de Hristos, anume că: „Celor ce vă vor ucide pe voi li se va părea că aduc slujbă lui Dumnezeu!” (Ioan 16:2). Fiindcă Saul nu făcea aceasta precum ceilalţi Iudei, să nu fie! Şi că aşa este se vede arătat şi din faptul că se ducea chiar în [sinagogile din] cetăţile din afară [neevreieşti, n. m.], iar aceia [arhiereii şi cărturarii] nici de cei ce erau în Ierusalim [în biserica veche] nu ar fi grijit. Căci ei purtau grijă numai de una, să dobîndească cinste. Şi se duce în Damasc, căci era cetate mare, împărătească, şi se temea ca nu cumva aceasta să fie cuprinsă de propovăduirea evangheliei. Şi nu merge la stăpînitor să ceară scrisori, ci la arhiereu, căci grija lui era ca pe toate să le săvîrşească după Lege.

„(…) ca, dacă va afla acolo pe vreunii – atît bărbaţi, cît şi muieri – că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim.”/ Ce este „pe calea aceasta”? Poate că aşa vorbeau despre sine-şi credincioşii, pentru că numai a lor era credinţa prin care ne ducem la ceruri. Sau Pavel îi numea atunci pe dînşii „din calea aceasta” ca şi cum netrebnicindu-i şi batjocorindu-i. Căci se obişnuieşte a-l numi „din cale”, adică de pe drum, pe cel ne-cinstit. Şi n-a cerut stăpînire ca să-i muncească acolo, ci să-i aducă în Ierusalim, căci voia să facă acest lucru cu mai multă stăpînire.

(3) Dar, pe cînd călătorea el şi se apropia de Damasc, fără de veste a strălucit peste el lumină din cer. (4) Şi, căzînd la pămînt, a auzit un glas, zicîndu-i: „Saule, Saule, de ce Mă goneşti?” (5) Iar el a zis: „Cine eşti Tu, Doamne?” Şi Domnul a zis: „Eu sînt Iisus, pe Care tu Îl goneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul împotriva boldurilor!” (6) Şi el, tremurînd şi înspăimîntat fiind, a zis: „Doamne, ce voieşti să fac?” Iar Domnul i-a zis: „Scoală-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.” (7) Iar bărbaţii care erau cu el pe cale stăteau încremeniţi, auzind glasul, dar nevăzînd pe nimeni. (8) Şi s-a ridicat Saul de la pămînt, dar, deşi avea ochii deschişi, nu vedea nimic. Şi, luîndu-l de mînă, l-au dus în Damasc. (9) Şi trei zile a fost nevăzînd; şi n-a mîncat, nici n-a băut.

Vedenia nu se face în cetate, ci pe cale, în linişte, căci cei mulţi nu ar fi crezut, ci încă l-ar fi şi batjocorit. Fiindcă şi acolo, auzind glasul, cei împreună cu el ziceau că este tunet. Iar el era vrednic de credinţă dacă le vestea el însuşi pe ale sale. Deci nu în Ierusalim, nici în Damasc, ci pe cale străluceşte peste el lumina, ca lucrul făcut împrejurul lui să nu poată fi povestit într-alt fel de ceilalţi, ci să fie vrednic de credinţă a-l povesti el, cel care şi vedenia a văzut-o, şi patima [orbirii] a pătimit-o. Căci aceasta o va zice şi răspunzînd către Agrippa.

„Saule, Saule, de ce Mă goneşti?”/ Hristos nu-i zice: Crede! – ci îi cere socoteală, zicînd: „De ce mă goneşti?” Numai că nu-i zice: Pentru ce nedreptate, mică sau mare, pătimită de la Mine Îmi faci acestea?

„Eu sînt Iisus, pe Care tu Îl goneşti.”/ Aceasta e în loc de: Să nu socoteşti că războiul tău este împotriva oamenilor, ci împotriva Mea, a Domnului Tău. Dar pentru ce nu s-a făcut acest lucru [întoarcerea lui Pavel] dintru început? Ca să se arate că Hristos a înviat cu adevărat. Căci cel ce îl gonea pe Dînsul, şi nu credea învierii Lui, şi cu atîta nebunie îi gonea pe cei credincioşi, de unde ar fi crezut, dacă nu ar fi fost multa şi marea putere a învierii? Dar pentru ce [nu i S-a arătat] îndată după înviere? Ca mai luminat să se arate războiul împotriva învierii şi mai dumnezeiască întoarcerea lui Pavel.

„Iar bărbaţii care erau cu el pe cale stăteau încremeniţi, auzind glasul, dar nevăzînd pe nimeni.”/ Şi peste cei împreună cu dînsul stăluceşte lumina, ca să mărturisească vedenia. Dar nu îi orbeşte, decît numai pe Pavel, ca să nu se creadă că patima a fost a oricăruia şi din întîmplare, ci să se arate că e cu adevărat a dumnezeieştii lucrări şi purtări de grijă. Dar pentru ce nu au crezut şi cei împreună cu dînsul? Ca să fie vrednici de crezare cînd vor mărturisi lucrul întîmplat împrejurul lui Pavel. Căci, de ar fi crezut, ar fi părut că mărturisesc din dar. Dar al cui glas l-au auzit cei ce erau cu Pavel? Al lui Pavel, celui ce răspundea, iar pe cel ceresc l-a auzit doar el. Pentru aceasta zice aici că bărbaţii care erau cu el pe cale stăteau, auzind glasul lui Pavel, dar nevăzînd „pe nimeni”, adică pe cel căruia îi răspundea. Şi, după acestea, însuşi Pavel zice: „Cei ce erau împreună cu mine au văzut lumina şi s-au înfricoşat, dar glasul Celui ce-mi grăia nu l-au auzit.”

„(…) dar, deşi avea ochii deschişi, nu vedea nimic”/ Vederile lui Pavel pătimesc, căci covîrşirea luminii obişuieşte să le răpească, fiindcă şi ochii au măsuri. Şi se zice că şi covîrşirea glasului asurzeşte şi amorţeşte. „Şi trei zile a fost nevăzînd; şi n-a mîncat, nici n-a băut.”/ Pentru ce a făcut aceasta? Pentru că foarte se osîndea pe sine-şi, şi se căia, şi era întristat şi mîhnit pentru goana Bisericii, şi se ruga şi-L chema pe Dumnezeu ca să i se ierte lui greşeala.

(10) Şi era în Damasc un ucenic, anume Anania, şi Domnul i-a zis în vedenie: „Anania!” Iar el a zis: „Iată-mă, Doamne!” (11) Şi Domnul a zis către el: „Sculîndu-te, mergi pe uliţa care se cheamă «Uliţa Dreaptă» şi caută-l în casa lui Iuda pe Saul, zis «Tarsianul». Căci iată, se roagă. (12) Şi a văzut în vedenie pe un bărbat cu numele «Anania» intrînd la el şi punîndu-şi mîinile peste el, ca să vadă iarăşi.” (13) Şi a răspuns Anania: „Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi cîte rele a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim. (14) Şi aici are putere de la arhierei să-i lege pe toţi care cheamă numele Tău.” (15) Şi a zis Domnul către el: „Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea «neamurilor» şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israil. (16) Căci Eu îi voi arăta cîte trebuie să pătimească el pentru numele Meu.”

Pentru ce i se încredinţează învăţătura credinţei şi tămăduirea lui Pavel, celui ce atît de mare avea să fie, lui Anania, care nu era dintre ucenicii lăudaţi şi vestiţi? Pentru că Pavel nu avea să fie povăţuit prin oameni, ci prin Însuşi Hristos; căci Anania l-a botezat şi l-a vindecat, dar nu l-a învăţat nimic. Iar că Anania nu era dintre cei foarte vestiţi se vede din temerea şi frica ce se arată din graiurile lui. Căci atît tremura de goana lui Pavel, cît numai auzind de la Domnul de numele lui s-a spăimîntat şi s-a înfricoşat, şi nu lua aminte nici la cele ce se ziceau de Domnul: anume că Pavel se roagă, că a văzut în vedenie că el [Anania] e trimis către dînsul ca făcător de bine şi mîntuitor, fiindcă este orb.

„Şi a văzut în vedenie pe un bărbat cu numele Anania (…)”/ Căci nu putea să vadă aievea, în chip descoperit, fiind orb.

„(…) şi aici are putere de la arhierei să-i lege pe toţi care cheamă numele Tău.”/ De unde le era arătată lor aceasta? E cu putinţă ca, în frică fiind, ei să fi iscodit şi să se fi înştiinţat cele hotărîte asupra lor. Şi vezi cîtă este frica, pentru că nici numele acesta, „Saul”, nu sufereau să-l audă, mai-nainte de a-l vedea [pe dînsul]. Şi zice Anania: Mă tem ca nu cumva şi pe mine să mă ducă la Ierusalim.

„Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea «neamurilor» şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israil.”/ Va fi – zice – nu numai credincios, ci şi dascăl. Şi multă îndrăzneală va avea înaintea „neamurilor”, şi a împăraţilor şi va sta împotriva Iudeilor. Şi, prin acestea, îl face îndrăzneţ pe Anania, dar totodată îl şi înfruntă. Căci zice: Dacă acela care a fost atît de turbat, şi de înnebunit şi de ucigaş, pe toate le va pătimi pentru Mine, tu nici să-l botezi nu voieşti?! Şi de aceea zice: „Fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu.” Căci Anania, auzind că Pavel era orb, s-a bucurat şi numai că nu a zis şi cu graiul aceasta: Bine este! Lasă-l pe dînsul să orbească, ce-mi porunceşti mie să-i deschid ochii?! Ca iarăşi să ne lege şi să ne muncească? Nu numai că nici un rău nu va face – zice Domnul – dar va şi pătimi multe pentru Mine. Şi bine a zis: „vas al alegerii”, cuvîntul acesta arătînd că răutatea nu este firească, pentru că ce este bun şi lămurit [„curat”, n. m.] alegem.

(17) Şi a mers Anania, şi a intrat în casă şi, punîndu-şi mîinile pe el, a zis: „Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duh Sfînt.” (18) Şi îndată au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi; şi a văzut iarăşi şi, sculîndu-se, a fost botezat. (19) Şi, luînd mîncare, s-a întărit. Şi a stat Saul cu ucenicii din Damasc cîteva zile.

Vezi că, trecîndu-i frica, ascultarea lui e mai mare? Căci graiurile Ananiei nu erau de necredincios, ci de om temător care tremură.

„Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care veneai, m-a trimis (…)”/ Rostind numele Domnului, îl împrieteneşte îndată. Dar Hristos nu îi zisese că Se arătase lui Saul, ci [Anania] s-a învăţat de la Duhul. Şi nu i Se arătase [cu chip], ci i S-a arătat cu adevărat prin lucruri şi prin lucrare. Şi zice: „Care ţi S-a arătat”, nu: „Care te-a orbit”, ferindu-se de ocărîre. Şi zice: „m-a trimis”, adică: „nu este fapta mea, ci sînt slujitor al darului”. Aşa ştiau ei, ca să nu socotească nimic al lor.

„Şi îndată au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi, şi a văzut iarăşi (…)”/ Solzii cad pentru a arăta şi înfocarea lui cea mare, şi vindecarea cea fără de îndoială.

„(…) şi, sculîndu-se, a fost botezat. Şi luînd mîncare, s-a întărit.”/ Căci slăbise şi de călătorie, şi de frică, şi de foame şi de mîhnire. Şi vezi că nu a suferit să se împărtăşească de hrană pînă cînd nu a dobîndit darurile cele mari.

(20) Şi îndată propovăduia în sinagogi pe Iisus, că Acesta este Fiul lui Dumnezeu. (21) Şi se mirau toţi care îl auzeau şi ziceau: „Nu este oare acesta cel care-i prăda în Ierusalim pe cei ce cheamă acest nume şi a venit aici ca să-i ducă pe ei legaţi la arhierei?” (22) Iar Saul se întărea mai mult şi-i tulbura pe Iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Acesta este Hristos.

„(…) că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.”/ Nu zice că a înviat, nici că viază. Dar ce? Pavel adeverează îndată dogma că Acesta este Fiul lui Dumnezeu. Îndată s-a făcut dascăl! Căci nu se ruşina de schimbarea întru acelea întru care era strălucit.

„Iar Saul se întărea mai mult şi-i tulbura pe Iudeii care locuiau în Damasc (…)”/ Căci, de vreme ce era învăţat în Lege, le astupa gurile. Ei socoteau că au scăpat de acea vorbă şi împotrivire după se se izbăviseră de Ştefan, dar l-au aflat pe altul, mai fierbinte decît Ştefan.

„(…) dovedind că Acesta este Hristos.”/ Acest cuvînt, „dovedind”, însemnează „învăţînd şi tîlcuind din Scripturile acelea pe care le ştiau şi ei” (Tîlcuire la Faptele Apostolilor, Capitolul IX).

Read more: PE DRUMUL DAMASCULUI http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-22/item/283-pe-drumul-damascului#ixzz11khIrzbW

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: