Skip to content

LIBERTATE ȘI ADEVĂR (Teologia libertăţii şi robia democratică, cuvînt pe marginea cărţii „Justin”)

8 October 2010

Scris de Florin STUPARU

„Şi – după cum proorociile arătau fariseilor şi saducheilor că Hristos venise, ei necrezînd – tot aşa şi astăzi: în timp ce semnele arată că vom intra în epoca lui Antihrist, omenirea doarme liniştită” (Dimitriu Scartsiuni, Profeţii despre Antihrist, Atena, 1991).

Liberi în temniţe: de la Apostolul Pavel, la părintele Justin Pîrvu

Libertatea şi adevărul nu sînt realităţi sociologice sau politice, şi nici abstracţii filosofice. Sînt realităţi teologice. Căci Dumnezeul treimic a zis (şi a făcut): „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră!” (Facerea 1:26) Ceea ce înseamnă că omul e făcut liber şi raţional, după Sfinţii Părinţi. Altfel spus, libertatea, adică voinţa proprie, este o însuşire dumnezeiască a omului, dată dintru început, încît ea nu ar fi trebuit căutată şi dobîndită prin osteneală proprie, ci trebuia doar folosită în scopul cel bun, adică întru ascultarea lui Dumnezeu, care e însăşi libertatea.

Zice Sfîntul Grigorie de Nissa: „Acela care l-a făcut pe om spre a fi părtaş al bunătăţilor Sale şi Care i-a sădit în fire rîvna spre cele bune, pentru ca dorinţa lui să fie îndreptată mereu către Făcătorul său, nu l-ar fi putut lipsi pe om de cel mai frumos şi mai de preţ bun, adică de harul libertăţii. Căci, dacă asupra vieţii omeneşti ar fi stat vreo silnicie, s-ar fi stricat chipul omului în acea parte, înstrăinîndu-se de prototipul după care a fost făcut, din pricina neasemănării acelei părţi a omului cu prototipul. Într-adevăr, o fire supusă unor silnicii cum ar mai putea fi numită «chipul» Celui care împărăţeşte? Ei bine, fiinţa care se aseamănă în toate privinţele cu Dumnezeu trebuia ca neapărat să aibă în firea sa voinţa neatîrnată şi pe deplin liberă, pentru ca împărtăşirea la bunurile dumnezeieşti să fie ca o răsplată a faptei sale celei bune” (Marele Cuvint Catehetic). Neliber întrutotul şi supus sufletului este (ar trebui să fie) trupul, „Dar sufletul, prin puterea cugetului, se mişcă liber în toată zidirea, ridicîndu-se pînă la ceruri şi coborîndu-se în adîncuri, străbătînd întinderea pămîntului şi pătrunzînd sub acesta, cîteodată ajungînd cu mintea pînă şi în jurul minunilor cereşti, fără să fie deloc îngreunat de povara trupului” (Sfîntul Grigorie de Nissa, în aceeaşi lucrare).

Adam s-a folosit însă rău de libertatea dintru început (aceasta fiind chiar o dovadă că el a fost zidit liber, după cum zice acelaşi sfînt Grigorie, că „răul se naşte în lăuntrul omului, la libera lui alegere, luînd fiinţă atunci cînd sufletul se îndepărtează de bine”). Astfel, începătorul neamului omenesc şi-a pierdut libertatea firească, ieşind de sub ascultarea Făcătorului său şi făcîndu-se de bună voie rob al Satanei (care se tălmăceşte „Potrivnicul”). Cum s-a întîmplat aceasta, o arată cel mai bine Sfîntul Grigorie Teologul:

„Pe vieţuitorul acesta [pe om], Dumnezeu l-a pus în Rai (oricare a fost Raiul cîndva), cinstindu-l cu voinţă liberă, ca binele să fie nu mai puţin al celui ce îl alege (al omului) decît al Celui ce a dat seminţele (al lui Dumnezeu): lucrător de pomi nemuritori – poate de gîndiri dumnezeieşti, fie mai simple şi mai de jos, fie mai desăvîrşite şi mai înalte; gol cu simplitatea, şi cu nevicleşugul şi cu viaţa cea fără de meşteşug (care nu avea trebuinţă de meşteşuguri) şi fără de tot acoperămîntul şi apărarea; căci astfel trebuia să fie cel ce s-a zidit dintru început. Şi îi dă lege, ca o materie şi pricină a stăpînirii de sine [a voinţei sale libere]; iar legea era porunca din care pomi (adică gîndiri dumnezeieşti) trebuia el să se împărtăşească şi de care să nu se atingă. Iar acesta era pomul cunoştinţei, care nu s-a sădit rău din început [căci Dumnezeu nu a făcut nimic rău]. Ci pomul era bun dacă omul s-ar fi împărtăşit de el în bună vreme. Căci pomul era privire (adică gîndire) înaltă – după socoteala mea – la care le este fără primejdie a se sui acelora care sînt mai desăvîrşiţi cu deprinderea [cu experienţa, iar Adam nu avea deprindere, experienţă, căci abia fusese zidit], dar nu era bun celor care sînt încă mai simpli şi mai lacomi cu pofta, aşa cum nici hrana cea desăvîrşită nu este folositoare celor ce încă sînt plăpînzi şi au încă trebuinţă de lapte.”

Prin urmare, omul şi-a pierdut libertatea din clipa în care Adam a urmat voii lui celei rele, cînd a călcat porunca, singura, dată de Dumnezeu. Atunci a căzut în robia Satanei, a vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al oamenilor, şi în robia acestei vieţi muritoare. Robie din care el singur nu se mai putea răscumpăra, căci nici un rob nu se poate răscumpăra el însuşi pe sine. Astfel încît a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se întrupeze şi să răscumpere firea omenească din robia celui rău, prin firea Lui cea lipsită de păcatul strămoşesc şi prin moartea Lui cea necuvenită (căci moartea e urmare şi pedeapsă a păcatului).

A fost greu însă ca oamenii, prinşi vreme de 5518 ani în minciuna Satanei, să mai înţeleagă nevoia acestei răscumpărări şi nevoia unui Răscumpărător. Păgînii nici nu se gîndeau la aşa ceva, iar Iudeii (deşi aveau proorociile) aşteptau (ca şi acum) un mîntuitor pămîntesc, de fapt pe Antihrist. De aceea „zicea Iisus către Iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămîne în cuvîntul Meu, sînteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: Noi sîntem sămînţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvîrşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămîne în casă în veac (este vorba de casa Tatălui, iar noi sîntem fii ai Tatălui prin Fiul); Fiul însă rămîne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8:31:36).

Dar ce este adevărul? – ca să întrebăm şi noi asemenea lui Pilat. Adevărul este cel ce e şi calea (către împărăţia Tatălui) şi viaţa (cea veşnică), adică însuşi Hristos Dumnezeu. Deci Mîntuitorul zice aici aşa, (după Sfinţitul Teofilact): „Dacă veţi petrece întru cuvîntul Meu şi întru credinţă, veţi cunoaşte adevărul, adică pe Mine, căci Eu sînt Adevărul. Dacă Mă veţi cunoaşte pe Mine, Care sînt Adevărul, Adevărul, adică Eu, vă va slobozi pe voi de păcate cu adevărat.”

Se întîmplă însă că, de două mii de ani, Iudeii cei necredincioşi şi toţi necredincioşii propovăduiesc că libertatea se dobîndeşte tocmai prin săvîrşirea păcatului, adică prin săvîrşirea nestingherită a patimilor trupeşti şi sufleteşti, între care cea mai înfricoşătoare e însăşi necredinţa! Şi ei strigă: Fraţilor! Libertate, egalitate, fraternitate, împotriva lui Hristos! Acest îndemn la răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, propovăduit făţiş de revoluţia „Iluminaţilor”, adică a „Luciferienilor”, stă la temelia istoriei pe care o trăim (şi de fapt la temelia întregii istorii, precum vom vedea). Ce vreau să spun e că libertatea, egalitatea şi fraternitatea împotriva lui Hristos au fost scopurile revoluţiei a toată lumea, şi putem crede că acest scop este împlinit astăzi. Căci asta au urmărit revoluţiile: liberarea omului de sub stăpînirea Ziditorului şi Dumnezeului tuturor, egalitate şi fraternitate întru întru patimi, hule şi blestemăţii. Şi iată că acum sîntem liberi! Liberi ca să ce? Să ne urmăm patimile, reaua voinţă şi reaua credinţă. Iar aceasta însemnează cea mai amară robie, precum zice şi Petru: „Ei (toţi propovăduitorii revoluţiei, şi cei bisericeşti, zic eu) (ne) făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii. Fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpîneşte. (2 Petru 2:19).

Puţini dintre oameni s-au folosit de răscumpărarea Mîntuitorului şi de aceea răul a ajuns atît de departe, iar acum stăpînitorii cei netrupeşti împreună cu cei trupeşti ai acestei lumi a patimilor s-au întărit într-atît încît au putut să ne aducă la ultima margine a robiei (cu voia noastră, căci altminteri nu ar fi putut să o facă). Căci acum luptăm de-a dreptul pentru a dobîndi libertatea de a păcătui nestingheriţi nici măcar de legea lumească, firească, sădită în firea noastră de Făcătorul a toate. (Să ne gîndim doar că sîntem liberi să propovăduim sodomia în priveliştea întregii lumii, dar nu mai sîntem liberi să o împiedicăm, căci încălcăm dreptul omului de a-şi pierde sufletul, de a se înrobi diavolului celui mare şi în această viaţă, şi în cea viitoare.)

Cu alte cuvinte, niciodată nu am fost mai puţin liberi decît în zilele pe care le trăim. Mulţi văd limpede şi vorbesc deschis de aceasta. Iată îngrijorarea (rece, de altfel, anemică şi formală) stîrnită de aşa-zisele „micro-cipuri”, de această stăpînire desăvîrşită a statului „liberal” şi „democratic” asupra tuturor, încă de la naşterea fiecărui mic cetăţean. Este un fapt înfricoşător, cu adevărat! Nimeni nu spune însă că acesta a ajuns a fi cu putinţă doar pentru că omul doreşte a fi liber întru patimile sale şi de fapt primeşte orice lanţ, orice îngrădire, numai pentru a dobîndi această libertate a robiei. (După aşa-zisele „atentate din 9-11”, Americanii au fost întrebaţi ce vor: „siguranţă” sau „dreptul la intimitate”? Au ales „siguranţa” în locul libertăţii, una de altfel foarte îndoielnică.)

Nu sîntem liberi, pentru că nu înţelegem scopul acestei vieţi: acela de a ne libera de păcat şi deci de diavolul. Botezul – adică moartea şi învierea Mîntuitorului, pe care le încercăm prin cele trei cufundări în apa sfinţită – ne-a scăpat de păcatul strămoşului Adam. Urmează a ne libera de ale noastre patimi, dacă vrem, cum am zis şi cum zice acelaşi Teofilact: „Hristos ne-a slobozit desăvîrşit din păcate pe noi, cei ce ne sfinţim şi ne ungem cu sîngele Lui prin botezul ce se face întru moartea Lui. Căci – după însuşi Pavel – toţi Creştinii care se botează «se fac împreună sădiţi cu asemănarea morţii lui Hristos» (Romani 6:3).”

Iar altundeva, Pavel zice:

„Din El [din Dumnezeu Tatăl] sînteţi voi, întru Hristos Iisus, Care S-a făcut nouă înţelepciune de la Dumnezeu, şi dreptate, şi sfinţenie şi izbăvire [libertate]” (1 Corinteni 1:30).

Loc care se înţelege aşa, după Teofilact:

„Pavel zice: Iisus Hristos, Cel prin Care ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu, ca unul ce este înţelepciune, ne-a făcut înţelepţi; ca sfinţenie, ne-a făcut sfinţi; ca drept, ne-a făcut drepţi; iar ca izbăvire, ne-a făcut slobozi. Şi ne-a făcut înţelepţi de unde mai-nainte eram nebuni; ne-a făcut curaţi, de unde mai-nainte eram necuraţi; ne-a făcut drepţi, de unde mai-nainte eram păcătoşi; şi ne-a făcut slobozi, de unde mai înainte eram robi diavolului şi păcatului. Şi vezi rînduiala – o cititorule! Mai întîi, Hristos ne-a făcut înţelepţi, fiindcă ne-a slobozit din rătăcirea slujirii la idoli şi ne-a învăţat adevărul cunoştinţei de Dumnezeu; al doilea, ne-a făcut drepţi, fiindcă ne-a dăruit iertarea păcatelor; al treilea, ne-a făcut sfinţi, prin Sfîntul Său Duh; şi, în cele din urmă, ne-a dăruit deplina slobozenie de toate relele, încît sîntem datori a fi toţi cu totul ai singurului Hristos şi numai Lui afierosiţi [adică închinaţi].”

Şi tot Pavel zice:

„Toate îmi sînt slobode, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sînt slobode, dar nu mă voi lăsa stăpînit de vreuna” (1 Corinteni 6:12). „Staţi dar întru slobozenia cu care ne-a slobozit Hristos şi să nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei!” (Galateni 5:1) „Căci voi v-aţi chemat spre slobozenie, fraţilor, nu­mai să nu daţi slobozenia voastră spre prilej trupului” (Galateni 5:13), „El ne-a izbăvit [ne-a liberat] din stăpînirea întunericului şi ne-a adus la împărăţia Fiului dragostei Sale, întru Care avem izbăvirea şi lăsarea păcatelor” (Coloseni 1:13).

Iar Teofilact adaugă la această din urmă zicere:

„Deci Dumnezeu ne-a izbăvit pe noi, care eram jos, în «stăpînirea întunericului», adică a rătăcirii şi a tiraniei întunecatului diavol. Căci Apostolul nu a zis că ne-a izbăvit «de întuneric», ci «din stăpînirea întunericului», fiindcă întunecatul diavol avea multă stăpînire şi tiranie asupra noastră. Căci rău ar fi fost cu adevărat şi doar a ne afla sub diavol, iar a ne afla sub stăpînirea şi tirania lui era încă mai rău. Şi nu a zis că «ne-a scos», ci că «ne-a slobozit» din stăpînirea diavolului, ca să arate că noi ne aflam luaţi de el în robie, şi cumplit ne ticăloşeam şi că apoi Dumnezeu, slobozindu-ne pe noi, cei atît de stăpîniţi de întunecatul diavol, ne-a mutat la luminata lumină a împărăţiei şi a teoriei [„vederii”] Sale.”

Aşadar, a fi liber înseamnă a cunoaşte adevărul, şi a-l propovădui şi a-l urma: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”

Iar adevărul e Hristos, cum ziceam. „Căci – după acelaşi Teofilact – lumină [adică adevăr] e Tatăl, lumină e şi Fiul, pentru că a luminat sufletele noastre şi le-a slobozit din întunericul necunoştinţei, ară­tîndu-L oamenilor pe Tatăl, pentru care şi zicea: «Eu sînt lu­mina lumii».”

Venind acum la tema noastră (Liberi în temniţe), tragem aşadar încheierea că modelul omului liber este Dumnezeu-Cuvîntul întrupat, Dumnezeu-Omul Hristos. Acesta a fost liber, fiind fără de păcat şi împlinind pînă la capăt voinţa Dumnezeu-Tatălui, Dumnezeu fiind (iarăşi zic) însăşi libertatea. De aceea a şi primit să fie prins şi legat, deşi ar fi putut să scape de ucigaşii Lui („Bagă sabia în teaca ei, Petre! Oare crezi că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită în ajutor acum 12 legiuni de îngeri?!”) Apoi, odată prins, Mîntuitorul a fost liber şi la casa arhiereului şi în pretoriul lui Pilat, încît nici nu a mai vorbit cu ei.

Cei care L-au urmat pe Hristos, deşi în temniţe de multe ori, au fost şi ei liberi asemenea Lui. Iată-l pe Pavel, care – de parcă nu i-ar fi ajuns vremea petrecută în închisoare – a cerut să fie dus la judecata împăratului Nero, deşi împăratul Agrippa al Iudeii voia să-l libereze (vezi la Faptele Apostolilor). Pavel care, întemniţat, vorbea teologie cu temnicerul Festus, iar mai tîrziu (cum citim în Viaţa lui) filosofa împreună cu însuşi Nero (nebunul filosof stoic amator, ucenic al lui Seneca).

Liberi au fost în temniţe şi ucenicii de mai tîrziu ai Mîntuitorului, sfinţii mucenici, dintre care mulţi s-au dus de bună voie la închisoare şi la moarte (de pildă, Sfîntul Ignatie Teoforul, sau Sfîntul Mina). Erau liberi fiindcă erau cu Hristos. Încît duhul lor, biruind neputinţa trupului, nu putea să fie ţinut între ziduri şi înlănţuit, ci zbura pînă la cer.

Şi tot aşa a fost pînă în vremile noastre. Iată de pildă ce scria Vlădica Nicolae Velimirovici al Sîrbilor, pe cînd era întemniţat în lagărul de la Dachau:

„De aceea îl bate Dumnezeu [pe om], ca să nu se piardă; îl dă să fie chinuit de oameni, ca să nu se dea Satanei în veac – pentru a se întoarce la Hristos, la Mărgăritarul lui, la Nestematul lui, cu a cărui stră­lucire vedem calea în mijlocul nopţii ca şi la amiază, în robie ca şi în libertate, în nefericire ca şi în fericire.”

La noi, nici un Creştin nu a fost închis de mai multe ori decît Corneliu Codreanu, şi de fiecare dată a ieşit din temniţă mai întărit. Ultima oară ar fi putut nici să nu fie prins, dar s-a lăsat închis, iar dacă ar fi ieşit, ar fi ajuns negreşit conducătorul Statului Român. De aceea a şi trebuit să fie ucis într-un sfîrşit.

Iar ucenicii lui au urmat aceeaşi cale: Virgil Maxim, cu 24 de ani de puşcărie, a trăit şi a murit ca un om liber. Valeriu Gafencu – pe care nici temnicerii nu-l puteau privi în ochi, de ruşine, într-atît de curat era sufleteşte – şi el a murit ca un om liber şi mucenic. Sau Dumitru Bordeianu, care a petrecut mult şi în iadul „reeducării” de la Piteşti.

Între aceştia, Dumnezeu m-a învrednicit să-l cunosc pe părintele Justin Pîrvu (în preajma căruia am petrecut o bună vreme), care a stat 16 ani în temniţele comuniste. Mai întîi, a primit 12. Apoi, la liberare, a fost întrebat ce va face mai departe: Ce am făcut şi înainte! – a zis el. Bine, banditule, atunci mai ia de la noi încă 12 ani! – i-au răspuns temnicerii. Şi i-a primit şi pe aceia, măcar că pînă la urmă au fost doar patru, fiindcă a venit amnistia lui Gheorghiu Dej. Întrebîndu-l despre anii petrecuţi în puşcărie, părintele mi-a răspuns:

„Perioada de puşcărie? Este poate perioada aşa, bună. Că, dacă n-aş fi intrat în puşcărie, cu ăştia [cu comuniştii] cine ştie unde mai ajungeam? Ajunsesem cam anevoie: cînd am intrat în puşcărie, eram la seminarul din Roman şi eram redactor-şef la gazeta ARLUS-ului. E, de-acolo să ştiţi că se deschisese un capitol foarte interesant pentru mine, dar norocu’ a fost că a venit puşcăria, că altfel cine ştie unde ajungeam? (rîde) Dar a avut Dumnezeu – ştii – o… Poate păcatele mele de atunci au fost mai mici decît cele care ar fi urmat. Deci păcatul mic m-a scos, să nu mă duc să mă făloşesc de tot.”

Şi părintele a urmat:

„În puşcărie am cunoscut umilinţa, smerenia adevărată şi dezinteresul trupesc pe care îl dobîndeşti doar atunci cînd ştii că nu mai există nici o salvare. De la o zi la alta îţi vedeai viaţa sfîrşită şi momentul morţii. Pe atunci, priveam lucrurile în ansamblul lor şi ştiam că prezenţa noastră în puşcărie se justifica prin păcatele noastre şi ale neamului nostru. Deci noi eram puşi acolo ca să ducem povara neamului, naţiunii. Pentru noi, totul se rezuma la moarte sau viaţă. O zi mai mult era un dar de la Dumnezeu. Toată această pregătire a făcut ca să mă orientez bine în viaţa de mănăstire, să deprind modul cum trebuie să ne organizăm pentru a putea fi într-adevăr celorlalţi lumină, pentru a învăţa cum să ne împotrivim întunericului care stăpîneşte veacul nostru.”

Dar, odată ajuns iar în lume, părintele Justin nu s-a oprit aici. Nici nu a plecat din ţară (la Athos), cum ar fi dorit comuniştii. Ci a răbdat, aşteptînd să-şi împlinească menirea: aceea de a fi părinte şi învăţător al multora. Astfel că, la bătrîneţe, s-a retras în munţi şi a întemeiat mănăstire, urmîndu-şi gîndul din puşcărie:

„În celulele Aiudului – mi-a povestit părintele – m-a atras din ce în ce [gîndul de a face mănăstire]. Chiar după ce am ieşit din puşcărie mă gîndeam: Măi, cum ar putea fi posibil să fac o bisericuţă acolo undeva, să stau într-o linişte, cum ar fi aici, prin zonele astea unde mi-am petrecut copilăria, prin poienele astea frumoase? Nu m-am despărţit niciodată de frumuseţea munţilor, a codrilor…”

Iar mănăstirea lui nu seamănă cu nici o alta de pe la noi, căci iese din tipic, tocmai pentru că se întoarce la duhul de libertate faţă de lume pe care l-au avut cele dintîi mănăstiri. Căci cel mai liber dintre oameni este călugărul (dacă e călugăr) care de multe ori se închide pe sine în locaşuri strîmte: chilii, găuri în pămînt sau trăieşte pe stîlpi. El este liber fiindcă a ajuns liber de patimi, împlinind astfel cuvîntul Mîntuitorului, precum arată Sfîntul Ioan Gură de Aur:

„Cel ce dispreţuieşte patimile, îşi bate joc de barbari, pe cînd cel ce cade sub puterea patimilor va suferi rele mai mari decît de la barbari. Barbarul, cînd are putere, chinuie trupul, dar patimile muncesc sufletul şi-l rod din toate părţile. Barbarul, cînd are putere, dă trupul morţii vremelnice, în timp ce patimile îl dau morţii viitoare şi veşnice. Încît liber este cel ce are libertatea desăvîrşită asupra patimilor, şi rob este cel ce cade sub stăpînirea patimilor dobitoceşti.”

Mănăstirea părintelui Justin e deosebită pentru că trăim vremuri cu totul neasemenea cu cele din trecut. De ce? Printre altele, pentru că „vasele Sfîntului Duh au secat pentru totdeauna pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice” – cum spunea Sfîntul Episcop Ignatie Briancianinov încă în urmă cu un veac şi jumătate. Este de-a dreptul înfricoşător să te gîndeşti ce povară apasă acum pe umerii acelor preoţi, mai ales pe ai ieromonahilor, care se feresc să ia parte la această cumplită cădere împreună cu turma pe care o au în grijă. Întîi de toate, ei trebuie să iasă cu totul din „lume”, ceea ce e tot mai greu astăzi nu atît datorită nevoinţelor trupeşti, cît mai ales pentru că puterea stăpînirii are acum mijloace de a ajunge peste tot. Cum zicea Cuviosul Averchie Tauşev, „adevăratul monah şi orice Creştin adevărat abia dacă vor putea găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu şi pentru a nu se lăsa purtat de apostazie şi apostaţi în slujirea satanei.” Întocmai aceasta a urmărit părintele nostru Iustin atunci cînd a întemeiat mănăstirea de la Petru Vodă. Şi aşa se înţelege de ce a fost urmat de atîţia tineri (mulţi dintre ei oameni cu carte, „moderni”, „Europeni”, dar şi fii de ţărani simpli), dar şi de unii mai puţin tineri, ba chiar de bătrîni la capătul vieţii. Dintre aceşti călugări şi mireni care stau în şi pe lîngă mănăstire, se aleg acum Creştinii vremilor celor mai de pe urmă, care se vor muta în munţi şi în crăpăturile pietrelor, precum citim la Apocalipsă.

Libertatea este de fapt întîia temă a cărţii numită „Justin”, pe care eu, şi nu numai eu, îl văd ca pe cel din urmă Român liber. De ce? Fiindcă e singurul, după ştiinţa mea, liber de ceea ce numim „sistem”, „sistem” care nu e altceva decît împărăţia Antihristului cel mare, ce se înstăpîneşte acum asupra noastră şi împreună cu noi, în chipul „raiului” umanist. Căci, precum au proorocit părinţii, „Antihrist nu-şi va arăta numaidecît chipul satanic cu care va stăpîni, ci se va înfăţişa ca binefăcător, propovăduitor al păcii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii; ca, prin viclenie, să ajungă stăpînitor al întregii lumi. Popoarele vor fi amăgite, se vor lepăda de Hristos, se vor alătura Antihristului şi vor preda lui puterea şi stăpînirea lor (Apocalipsa 17:13)” (Dimitriu Scartsiuni). Iar scopul acestei stăpîniri? Acela ca nimeni să nu mai aibă libertatea de a face binele, adică să urmeze voia lui Dumnezeu şi să-L mărturisească, altfel spus să aibă numai şi numai libertatea de a face răul, şi sie-şi şi celorlalţi, fie că e vorba de trup sau de suflet. Acesta e (între altele) semnul sfîrşitului acestei lumi, care se va înnoi: acela că omul chiar nu-L mai poate afla singur pe Dumnezeu, şi e nevoia ca Dumnezeu Însuşi să Se pogoare iarăşi, la fel ca acum două mii de ani, deşi nu ca om smerit, ci ca biruitor şi judecător al lumii pe care El a făcut-o.

Apoi, această stăpînire ne va birui mai pe toţi, pînă şi pe mulţi dintre cei aleşi, pentru că ne pune în faţă tuturor de-odată (ceea ce nu s-a mai întîmplat) alegerea: Veniţi cu mine, sau pieriţi toţi de foame, de sete şi de lipsa adăpostului! Fiindcă nimeni nu va mai putea – cît de curînd, precum şi vedem – să-şi cîştige hrana în afara „sistemului”: meşteşugurile au fost desfiinţate, ţărănia la fel. Banii se desfiinţează şi ei, cine nu are cardul de credit (adică de îndatorare, nu de debit!), aşadar cine nu e robul „sistemului”, nu poate cumpăra nimic. Şi atunci piere, odată cu copiii lui. Nu e nimic greu de înţeles în asta, proorocia Apocalipsei nu are nimic tainic într-însa! Cine dintre noi e pregătit pentru o astfel de mucenicie? Justin, părintele şi învăţătorul multora, este pregătit, fără îndoială, şi încearcă să ne pregătească şi pe noi pentru aceste încercări. De pildă, întrebîndu-l unii dacă vor mai fi prigoane precum aceea pe care a trăit-o el, zicea aşa:

„Prigoane, puşcării, lagăre, temniţe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut şi noi. Nu mai sînt atît de grozave. Dar, prin ce veţi trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pînă azi. Păi nu vedeţi că lumea întreagă e un Piteşti uriaş? Dacă pînă acum slugile diavolului au vrut să ne lepădăm de credinţă, de Adevăr, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Acum e încă o oarecare pace. Dar vor veni zile cînd se vor strădui din toate puterile să îndrăcească, să satanizeze omul. Şi ei ştiu de acum cum s-o facă. Şi cine şi cît se va putea împotrivi îndrăcirii forţate? Aceasta este plinirea cuvîntului pe care l-a zis Mîntuitorul: «Căci va fi atunci strîmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii pînă acum şi nici nu va mai fi. Şi, de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile» (Matei 24: 21-22).

La ora actuală, ne aflăm într-o situaţie oarecum apocaliptică. Vin încercări care trebuie să se împlinească. Încă de cînd aveam vreo 10-12 ani lucrurile acestea începuseră să se manifeste, bătrînii de atunci le prevedeau şi acum eu parcă le inţeleg mai bine. Ele constau în căderile morale, în propovăduirea păcatelor ca pe nişte valori şi drepturi, dar şi în îngrădirea treptată şi pe ascuns a libertăţii umane, în introducerea unui control care vizează în final conştiinţele. Dacă s-ar lucra pentru binele creştinismului, apoi nu s-ar acţiona cu dibăcie, pe ocolite, prin introducerea numărului 666 întîi în carduri, pe buletine, apoi pe microcipuri, cum se întîmplă acum în lume. Dacă făceau ceva bun, apoi nu s-ar fi sfiit atîta, nu s-ar fi ascuns după tot felul de aparenţe, nu ar acţiona prin înşelare, ci ar spune deschis, cu sinceritate şi curaj scopurile şi conţinutul multor măsuri pe care le iau. Dar cu buletinele electronice o iau pe ocolite, se vede de la distanţă că umblă cu lucruri necinstite. Acest 666 din codul de bare se mută ba în permisele de conducere, ba pe paşapoarte, acum se transferă pe buletinele electronice, pe alte documente de care are omul nevoie în viaţa lui socială, pentru ca să-l prindă în cleştele diavolului şi să-l poată pierde. Acum nu mai au nevoie de confruntări ca să creeze martiri ca altădată, ci folosesc metoda înşelării pentru a putea prinde sufletul Creştinului. Dar este vremea cînd toate acestea trebuie să se împlinească. Toţi oamenii vor fi legaţi, prin satelit, direct la calculatoare. Prin 1950, lucram la mină, ca deţinut politic, la Baia Sprie. Printre noi se aflau inginerii şi meseriaşii mineri. Ca să nu ne afle numele, să nu ştie cine suntem, ne-au dat nişte numere, cusute pe mînecă. Nu mai aveam nume, ci răspundeam la un număr pe care îl strigau paznicii. Vremurile de acum desăvîşesc ceea ce s-a facut în comunism; că, de fapt, se urmează fără întrerupere acelaşi plan. Vor să ne pună pe toţi în starea de deţinuţi cum eram noi atunci, să ne dea un număr la care să răspundem. Dar mai ales prin care să ne poată controla tot timpul. Cu cardurile şi buletinele electronice încep marile îngrădiri. Odată ce te-au prins în laţ, nu mai ai cum să scapi.”

Vorbind cu unii dintre ucenicii lui apropiaţi, părintele le zicea aşa:

„Acuma se pune problema mîntuirii individuale. Vrei să te mîntuieşti? Trebuie să treci barajul de artilerie! – cum există metoda aceasta de război a individului, să treacă printr-un baraj de artilerie. Acolo n-ai comandant de grupă, nici de pluton, nici de companie; eşti singur cu lopata Linemann şi cu arma ta. Aşa te strecori printre proiectilele care cad în dreapta şi-n stînga; da’ tot trebuie să pătrunzi acest zid de foc. Şi-aşa se strecoară şi Creştinul la ora aceasta. Vrei să te mîntuieşti? Trebuie să-ţi iei viaţa pe cont propriu. Să ţi-o orientezi în aşa fel, încît… Au venit vremuri cînd nu mai ai comandant. Atunci, trebuie să rezistăm, să ne rugăm să ne lumineze harul Domnului. Şi-aşa, privind în urmă la martiri şi mucenici, punem şi noi aicea o mică jertfă. Că, dacă aştepţi astăzi sfaturi sau metode, nu ieşi la liman. Pentru că iată: iese o Scriptură acuma, mai iese o Scriptură peste vreo patru-cinci ani, mai iese o Scriptură în înţelegerea comună cu toate matrapazlîcurile acestea iudaice, şi nu mai ai ce face.”

Aici, părintele este întrebat: Păi va fi o Biserică fără preoţi, fără arhierei? La care el răspunde:

„Da, iată că a fost şi în vremurile grele ale creştinismului, cînd te lua, te lăsa să îţi faci rugăciunea, şi îţi tăia capul. Acolo n-avea nici preot, nici… Avea [şi arată în sus cu braţul]…

Iar cuvîntul se încheie astfel:

. El zice:

„Vom fi puşi la încercare, dar să nu ne temem, turmă mică! – fiindcă Domnul rămîne cu noi. Să nu ne gîndim însă că vom trece prin viaţă, prin viaţa creştină, şi nu ne vom asemăna cu durerile Mîntuitorului Hristos, cînd a spus: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» Orice suferinţă îşi are menirea ei. Şi, dacă sîntem conştienţi de această menire, o putem primi cu toată inima. Să fiţi încredinţaţi că asta vi se cere de la Dumnezeu: să primiţi cu toată inima ceea ce vine! Căci, dacă e îndoială, nu mai e jertfă. Să fiţi pregătiţi în fiecare zi şi în fiecare clipă!”

P. S. Noi nu sîntem liberi pentru că ne lăsăm robiţi întîi de patimile proprii şi apoi de „binefacerile” împărăţiei Antihristului, pe care o numim „sistem” („establishment-ul”, rînduiala lumească încetăţenită). Nu sîntem liberi pentru că nu ne punem nădejdea în purtarea de grijă a Ziditorului şi Părintelui nostru cel Ceresc şi zicem că nu se poate trăi fără „card-uri”, asigurări şi (de ce nu?) „cip-uri”. Se poate, iar dacă nu, înseamnă că Dumnezeu a rînduit să părăsim viaţa cea vremelnică chiar din pricina aceasta, căci o oarecare pricină a ieşirii sufletului din trup tot trebuie să fie. Nu sîntem şi nu vom fi liberi pentru că nu sîntem liberi în gîndire, adică nu gîndim după slova şi duhul Scripturilor, întru care se cuprinde adevărul a tot ceea ce trebuie să ştim, de la cum şi pentru ce s-a zidit această lume şi pînă la cum se va înnoi ea. Spre deosebire de noi, mărturisitorii şi mucenicii tuturor temniţelor au fost liberi precum păsările văzduhului şi precum sfinţii îngeri, pentru că au primit asupra trupurilor lor lanţurile, dar sufletul şi mintea lor nu a primit duhul mincinos al veacului acesta trecător şi bicisnic. Multe ar mai fi de spus aici, căci aceasta e singura temă „de actualitate”, cum se zice, dar nu mai am loc de adăugiri, şi nici nevrednicia proprie nu mi le îngăduie acum.

Read more: LIBERTATE ȘI ADEVĂR (Teologia libertăţii şi robia democratică, cuvînt pe marginea cărţii „Justin”) http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-19/item/124-libertate-%C8%99i-adev%C4%83r-teologia-libert%C4%83%C5%A3ii-%C5%9Fi-robia-democratic%C4%83-cuv%C3%AEnt-pe-marginea-c%C4%83r%C5%A3ii-%E2%80%9Ejustin%E2%80%9D#ixzz11kZUGvPe

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: