Skip to content

CUVÎNT LA CĂSĂTORIE AL SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

8 October 2010

Scris de Florin STUPARU

Vedem bine că una dintre bolile cele mai grele ale lumii de azi este destrămarea familiei creştine. Răstimpul dintre cununie şi despărţire se scurtează tot mai mult. Vedem aceasta, dar nu cunoaştem pricina. Iar pricina este că cei ce se căsătoresc o fac dintr-o pornire mai mult sau mai puţin păcătoasă şi spre un scop greşit. Căci cine să ne înveţe? Părinţii noştri după trup? Ei înşişi sînt adeseori despărţiţi sau ca şi despărţiţi. Şi aproape întotdeauna neştiutori. Părinţii după duh, adică preoţii? De cele mai multe ori, aceştia cunună pe oricine şi oricum, chipurile ca „tinerii să nu trăiască în curvie”, iar astfel nu fac decît să consfinţească curvia „cu acte”. (Zicînd acestea, nu judecăm pe nimeni, ci doar luăm în seamă o stare de fapt.) Şi atunci cine să ne sfătuiască? Cine altul decît Părintele şi Învăţătorul tuturor, Hristos-Dumnezeu, Care grăieşte şi învaţă prin aleşii Săi! Iată mai jos ce zice, de pildă, Sfîntul Ioan Hrisostomul, vorbind, în urma lui Pavel, despre rostul şi scopul căsătoriei.

Despre vorba Apostolului: „Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa.”

Către izvoarele de miere voiesc să vă îndrum astăzi, mierea neavînd niciodată saţiu. Aşa este firea cuvintelor Sfîntului Apostol Pavel, şi toţi cîţi îşi răcoresc sufletele din aceste izvoare o găsesc prin puterea Duhului Sfînt. Sau, mai degrabă, dulceaţa mierii e întrecută cu totul de plăcerea cuvintelor dumnezeieşti. Proorocul arată aceasta zicînd: Cît sînt de dulci cerului gurii mele cuvintele Tale, mai mult decît mierea, gurii mele (Psalm 118:I03). Dar farmecul cuvintelor dumnezeieşti întrece în dulceaţă nu numai mierea, ci ele sînt mai de preţ decît aurul şi orice piatră scumpă, şi mai curate decît argintul. Cuvintele Domnului – zice acelaşi – cuvinte curate, argint cu foc lămurit; ispitit de pămînt, curăţit de şapte ori (Psalm 11:5,6).

Pentru aceea, şi un înţelept zicea: A mînca miere multă nu este bine, iar cuvintele cele mărite trebuie a le cinsti (Pildele lui Solomon 25:27). Într-adevăr, din aceea vin adesea boli, dar prin acestea putem să înlăturăm chiar slăbiciunile pe care le avem; şi încă mierea, în mistuire, piere, dar cuvintele dumnezeieşti, cînd s-au mistuit, atunci se fac mai plăcute şi mai folositoare, şi celor ce le gustă, şi la alţi mulţi. Şi cineva, îmbuibîndu-se cu îndestulare dintr-o masă încărcată, dacă apoi se îngreţoşează şi varsă se face neplăcut gazdei sale; dar acela care răsuflă învăţătură duhovnicească împrăştie vecinului său mult miros plăcut. David, care mereu s-a împărtăşit din astfel de mîncare, a zis: Inima mea a răspîndit miros de vorbă bună (Psalm 44:2). Căci este şi vorbirea rea care se răspîndeşte. Şi, după cum la mesele aţîţătoare mirosul se face după felul mîncărilor, tot aşa şi la puterea vorbelor: cum se primesc, tot aşa le şi răspîndesc mulţi dintre oameni. De pildă, dacă te-ai dus la teatru [cinematograf, ai privit la televizor, calculator, internet… n. n.] şi ai auzit cîntece destrăbălate, tot de acestea vei răspîndi peste tot împrejurul tău; iar dacă, ducîndu-te la biserică, ai fost părtaş la vorbele duhovniceşti, de acestea vei şi vorbi. De aceea a zis şi Proorocul: Inima mea răspîndeşte miros de vorbă bună, arătîndu-ne hrana mesei la care a fost părtaş. Fiind încredinţat de aceasta, şi Pavel ne-a îndemnat, zicînd: Din gura voastră să nu iasă nici un cuvînt rău, ci numai ce este bun spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă (Efeseni 4:29). Şi care este cuvîntul cel rău, întreb? Dacă ai învăţat pe cel bun, atunci cunoşti şi pe cel rău, căci pentru deosebirea aceluia l-a pus pe acesta. Deci, care este bun n-aveţi nevoie să învăţaţi de la mine, căci chiar Apostolul ne-a arătat firea lui. Căci, cînd a zis: ce este bun, a adăugat: pentru zidire, arătînd că acela este bun, care întăreşte pe aproapele. Deci, după cum cel care întăreşte este bun, tot aşa cel care dărîmă este rău şi vrednic de osîndă.

Şi tu deci, prea iubitule, dacă ai ceva de acest fel de spus, care ar putea să facă mai bun pe ascultător, să nu închizi cuvîntul în clipa mîntuirii; iar dacă nu ai nimic de acest fel, ci vorbe stricătoare, taci, să nu osîndeşti pe aproapele! Căci aşa este cuvîntul [osîndirii], nu întăreşte pe ascultător, ci-l abate. Căci, dacă se îngrijeşte de faptele cele bune, adesea se ridică în mîndrie; iar dacă este neîngrijitor, se face şi mai uşuratec. Dacă îţi vine pe buze o vorbă ruşinoasă şi îndemnătoare la rîs, taci! Căci acel cuvînt care porneşte spre desfrînare pe vorbitor şi pe auzitor este rău şi deşteaptă în om pofte urîte. Şi, după cum lemnele sînt instrumentul şi materia focului, tot aşa sînt vorbele pentru gîndirile rele. De aceea, nu trebuie să vorbim toate cîte ne vin în minte, ci trebuie să ne nevoim a goni din minte poftele şi orice cuget ruşinos. Iar dacă cumva, fără voia noastră, am primit gînduri rele, să nu le arătăm niciodată cu limba, ci să le înăbuşim în tăcere. Uitaţi-vă la fiarele şi tîrîtoarele căzute în laţ: dacă au găsit vreo scăpare şi au ieşit la larg, se fac mai crude; iar dacă rămîn acolo închise pentru totdeauna, se nimicesc uşor şi pier. Tot aşa şi poftele rele: dacă găsesc vreo scăpare prin gură şi vorbire, flacăra ascunsă se aprinde; iar dacă le-ai închis în tăcere, acestea repede pier din minte. Astfel, dacă te-a cuprins vreo poftă rea, să nu vorbeşti vorbă urîtă, chiar dacă ai muri de dorinţa de o spune. N-ai cugetul curat? Cel puţin gura să fie curată şi să nu dai afară noroi, cu care să întinezi şi pe altul, şi pe tine însuţi. Căci nu numai acei care vorbesc, dar şi cei care ascultă capătă multe neplăceri cînd se spun lucruri ruşinoase. De aceea te rog şi te sfătuiesc, nu numai să te opreşti de a vorbi, dar chiar de a asculta pe alţii vorbind, şi să rămîi lipit de legea dumnezeiască. Pe un astfel de om şi Proorocul îl fericeşte, zicînd: Fericit bărbatul – care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor nu a stătut, şi pe scaunul pierzătorilor nu a şezut; ci în legea Domnului – voia lui, şi în legea Lui va cugeta ziua şi noaptea (Psalm 1:1, 2).

În convorbirile din afară (lumeşti), chiar dacă se strecoară cîte ceva bun, dar, între nenumărate necuviinţe, mulţimea abia dacă vorbeşte un cuvînt sănătos. În Sfintele Scripturi este cu totul dimpotrivă: nu vei auzi nici un cuvînt urît, ci pe toate pline de mîntuire şi de multă înţelepciune, cum sînt de pildă, cele ce s-au citit astăzi. Care sînt acestea? Cît pentru cele ce mi-aţi scris, bine este omului să nu se atingă de femeie. Dar, din pricina desfrînării, fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său (1 Corinteni 7:1, 2). Pavel legiuieşte despre căsătorie, şi nu se ruşinează, nici nu roşeşte, şi pe bună dreptate. Căci – dacă chiar Domnul a cinstit căsătoria, împodobind-o cu prezenţa şi cu darul Său (căci a adus la nuntă darurile cele mai mari, schimbînd firea apei în vin) – cum sluga s-ar fi roşit să legiuiască căsătoria? Rău lucru nu este căsătoria, dar este urîtă prea-curvia, urîtă aprinderea. Căsătoria este un leac contra aprinderii.

Să nu o necinstim deci cu praznice diavoleşti, ci, cum au făcut cei din Cana Galilei, tot aşa să facă şi cei ce îşi iau acum femei, să aibă pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum se poate face aceasta, întrebi tu? Prin preoţi, căci zice: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte. Dacă ai îndepărtat pe diavolul – cîntecele destrăbălate, şi melodiile dulcegi, şi jocurile necuviincioase, şi vorbele ruşinoase, şi pompa diavolească, şi sunetul şi rîsul din toată inima – în sfîrşit, dacă ai îndepărtat orice necuviinţă şi ai adus înăuntru pe sfinţiţi robi ai lui Hristos, şi Hristos va fi cu ei, negreşit, cu mama şi fraţii Săi. Căci zice: Oricine va face voia Părintelui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă (Matei 12:50). Şi ştiu că greu şi supărător se va părea unora că sfătuiesc acestea şi că dezrădăcinez un vechi obicei. Nu mă îngrijesc de loc de aceasta, căci n-am nevoie de bunăvoinţa voastră, ci de folosul vostru; nu de bătăi din palme şi laude, ci de cîştig şi de învăţătură. Să nu-mi spună cineva: Apoi, aşa este obiceiul! Unde se făptuieşte păcatul, să nu pui înainte obiceiul! Ci – dacă cele făptuite sînt rele, chiar dacă obiceiul ar fi vechi – să-l desfiinţezi; iar dacă nu sînt rele, chiar dacă nu-i obiceiul, adu-l şi îl sădeşte. Obiceiul de a necinsti astfel de lucruri nu era vechi, ci a fost aşezat încoace, căci adu-ţi aminte cum a luat în căsătorie Isaac pe Revecca, ori Iacov pe Rahela. Scriptura aminteşte de aceste căsătorii şi povesteşte cum au fost duse ele în casele mirilor lor, şi nu aminteşte nimic de acest fel. Numai băutura şi mîncarea au fost mai bogate ca de obicei şi au chemat pe rude la nuntă; iar flautele, fluierele, chimvalele, şi danţurile de beţivi şi tot cea ce este în mare cinste astăzi au fost înlăturate. Iar oamenii din vremea de astăzi, săltînd, cîntă în cinstea Venerei şi [cîntece în care e vorba de] multe prea-curvii, şi desfaceri de căsătorii, şi dragoste fără de lege şi împreunări neîngăduite. Şi multe alte cîntece pline de necinste şi de ruşine cîntă în acea zi şi după beţie, şi atîta necinste însoţeşte pe mireasă în public cu vorbe murdare. Cum mai ceri de la ea cinste, spune-mi, cînd din prima zi ai dus-o într-atîta neruşinare şi te-ai îngrijit în faţa ei şi să spui, şi să faci de acelea la care nu au drept să asculte nici robii cinstiţi? Atî­ta vreme s-au muncit tatăl şi mama îngrijind de fecioara lor, încît nici să nu spună, nici se audă pe altul zicînd vreo vorbă necinstită, s-au îngrijit de pat, camere deosebite, păzitori, uşi, zăvoare şi de plimbările spre seară, şi să nu fie văzută de nimeni, nici chiar de rude; şi de altele multe mai mari îngrijindu-se. Iar tu, venind, ai risipit toate acestea într-o singură zi şi ai pregătit-o să se facă neruşinată prin acea serbare destrăbălată, şi ai vărsat în sufletul miresei cuvinte de pierzare. Nu vin de-aici relele următoare? Nu de-aici prea-curviile şi gelozia? Nu de-aici sterpiciunea, şi văduvia şi moartea fără vreme a părinţilor? Cînd chemi pe draci prin cîntece; cînd umpli pofta lor prin vorbe urîte; cînd bagi în casă mimi, histrioni şi întreg teatrul; cînd umpli casa de desfrînate şi te îngrijeşti să se desfăteze acolo toată ceata dracilor, ce mîntuire mai aştepţi? Spune-mi, pentru ce mai aduci şi preoţi, cînd a doua zi ai să săvîrşeşti astfel de fapte? Vrei să arăţi binefacere aducătoare de cîştig? Cheamă hore de săraci! Te ruşinezi şi te roşeşti? Atunci ce mai vrei decît această necuminţenie, cînd, băgînd pe diavolul în casă, nu crezi că faci rău, iar cînd e vorba de a intra Hristos te ruşinezi? După cum la intrarea săracilor Hristos priveşte, tot aşa, în mijlocul mimilor şi infamilor, diavolul ia parte la serbare. Şi din acea cheltuială nu este nici un cîştig, ci se naşte un mare păcat, însă din aceste cheltuieli vei dobîndi repede un mare cîştig. Dar [- zici tu -] nimeni din oraş n-a făcut lucrul acesta! Începe tu, sileşte-te să fi începătorul acestui frumos obicei, pentru ca urmaşii să te laude. Dacă vreunul te urmează întru acest obicei, nepoţi şi strănepoţi vor spune celor ce-i vor cerceta obîrşia: Cutare cel dintîi a început acest frumos obicei. Dacă, pentru jocurile publice, cei care au întreţinut cu măreţie aceste lucrări nefolositoare sînt lăudaţi la mese de toată lumea, cu mult mai mult toţi te vor lăuda pentru această faptă duhovnicească şi vor aduce mulţumiri celui dintîi care a făcut începutul cel bun. Şi îţi va fi aceasta şi dărnicie, şi cîştig.

Sigur, dacă alţii vor urma această pildă, tu, care ai aruncat sămînţa, vei lua preţul rodurilor: prin acesta vei ajunge repede şi tată, şi Dumnezeu va fi de ajutor copiilor tăi şi se va îngriji ca să îmbătrîneşti cu soţia ta. După cum pe cei ce păcătuiesc Dumnezeu îi ameninţă, zicînd: Şi vor fi femeile voastre văduve, şi fiii voştri orfani (Ieşirea 22:24), tot aşa, celor ce se supun Lui în toate, El le făgăduieşte că le va da o bătrîneţe fericită şi toate bunurile împreună cu ea.

Pavel iarăşi ne învaţă despre aceasta cînd zice că morţile grabnice vin adesea din mulţimea păcatelor. Pentru aceasta – zice el – între voi mulţi sînt neputincioşi, şi bolnavi şi mulţi mor (1 Corinteni 11:30). Dar hrana dată săracilor împiedică de a se întîmpla acestea; şi, chiar dacă se în­tîmplă ceva neaşteptat, [milostenia făcută] aduce o repede îndreptare [a necazului], cum se poate afla din istoria fecioarei din Ioppe. Pe aceasta, care zăcea moartă, au înconjurat-o săracii hrăniţi de ea, şi lacrimile lor au deşteptat-o şi au adus-o la viaţă. (Fapte 9:36). Rugăciunea văduvelor şi săracilor este mult mai folositoare decît rîsul şi orice danţ. Aici, pentru o singură zi este desfătarea, acolo este veşnic cîştigul. Gîndeşte-te cît de mare lucru sînt atîtea binecuvîntări unite pe capul soţiei, atunci cînd intră în casa soţului său. Ce coroane mai vrednice decît acestea? Ce bogăţie mai folositoare? Pe cînd obiceiul de acum este o nebunie curată. Dacă nici o pedeapsă, nici un chin nu ameninţă pe cei ce se poartă aşa de necinstit, gîndeşte-te cît chin este să primeşti atîtea blesteme în public, de la oamenii beţi şi cu mintea întunecată, pe cînd toată lumea ascultă. Săracii, cînd primesc ceva, binecuvîntează, îţi urează mii de bucurii; aceia însă – după beţie, după mîncare – aruncă toate murdăriile pe capetele soţilor şi parcă fac între ei o întrecere drăcească: ca şi cum ar fi vrăjmaşi cei ce se întîlnesc, aşa rudele lor se luptă între ele, care să spună vorbe neîngăduite şi nelegiuite pentru cei ce se căsătoresc, urmînd pe vrăjmaşi; şi întrecerea acestora între ei umple pe mire şi pe mireasă de ruşine.

Oare vom căuta altă probă – spune-mi! – că diavolii mişcă sufletele lor, şi că acestea se fac şi se spun de către ei? Cine va sta la îndoială de acum înainte că diavolii mişcă sufletele lor, şi că acestea se fac şi se spun de către ei? Nimeni, desigur, căci acestea sînt darurile diavolului: glume proaste, beţie, zăpăcirea minţii. Iar dacă vreunul crede că a-i chema pe săraci în locul acestora e semn de nenorocire, să afle şi aceasta, că nu hrănirea săracilor şi văduvelor este semnul relelor înmiite şi al oricărei ruşini, ci stricaţii şi femeile destrăbălate. Adesea, chiar din această zi desfrînata dintre prieteni, răpindu-l pe soţul căzut în cursă, s-a dus şi i-a nimicit dragostea pentru soţie, i-a sucit bunăvoinţa, i-a stins iubirea înainte de a se aprinde şi a aruncat sămînţa prea-curviei. Ar trebui ca părinţii să se teamă de acestea, chiar dacă n-ar fi altceva, şi să împiedice aducerea mimilor şi jucătorilor la nunţi.

Căsătoria este înfiinţată nu ca să ne stricăm, nici ca să ne pîngărim, ci ca să fim curaţi. Ascultă pe Pavel cum zice: Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare bărbatul său. Două pricini sînt pentru care s-a înfiinţat căsătoria: ca să fim curaţi şi ca să ne facem părinţi; dar, din aceste două, cea mai însemnată este curăţia. Cînd a intrat pofta, a intrat şi căsătoria, ca să taie obiceiul cel neînfrînat şi să ne facă a ne mulţumi cu o singură femeie. Căci pentru naştere de fii căsătoria nu face atît cît acel cuvînt al lui Dumnezeu, care zice: Creşteţi, şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul (Facerea 1:18). Şi martori sînt cîţi au fost căsătoriţi şi n-au avut copii. Aşa că pricina adevărată este aceea a curăţiei, şi mai cu seamă acum, cînd tot pămîntul locuit este plin de neamul omenesc. La început, era de dorit să ai copii, pentru ca fiecare să lase amintire şi rămăşiţă a vieţii sale. Fiindcă nu era nici o nădejde de înviere, ci moartea era puternică şi cei ce mureau socoteau că sînt nimiciţi cu totul după această viaţă, Dumnezeu a dat această mîngîiere, facerea de copii, ca să rămînă chipurile vii ale celor ce se duc şi ca neamul nostru să se păstreze. Şi, ca să înţelegi că mai ales pentru aceasta au fost doriţi copiii, ascultă de ce se plînge, după toate suferinţele lor, femeia lui Iov: Iacă – zicea ea – a pierit amintirea ta de pe pămînt, fiii tăi şi fiicele tale (Iov 18:I7). Şi iarăşi, Saul către David: Aşadar, jură-mi pe Domnul că nu vei stîrpi sămînţa mea după mine, şi că nu vei şterge numele meu din casa părintelui meu (1 Împăraţi 24:22). Dar – fiindcă învierea este la uşă şi moartea nu înseamnă nimic, ci ne îndreptăm spre altă viaţă, cu mult mai bună – este zadarnică munca pentru acestea. Dacă doreşti copii, poţi să dobîndeşti cu mult mai buni acum, cînd ni s-au adus îmbrăţişări duhovniceşti, şi naşteri mai bune şi toiege de bătrîneţe mai folositoare.

Deci o singură pricină are căsătoria, să nu ne pîngărim, şi de aceea s-a găsit acest leac. Iar dacă ai de gînd ca şi după căsătorie să te pîngăreşti, de prisos şi în zadar ai venit la căsătorie; ba încă nu numai în zadar şi de prisos, ci chiar spre nenorocirea ta. Căci nu este acelaşi lucru dacă te pîngăreşti neavînd soţie, şi dacă, avînd soţie, faci iarăşi acest lucru. Căci aceasta nu este aprindere, ci prea-curvie. Deşi se pare lucru de necrezut, totuşi ceea ce am zis aşa este în adevăr.

Ştiu că mulţi socotesc prea-curvie numai cînd au înşelat o femeie cu bărbat. Eu zic că că este prea-curvie fie că se împreunează cu o desfrînată de rînd, fie cu o roabă, fie cu orice femeie nemăritată, atunci cînd are femeia lui.

Nu numai după cei înşelaţi, dar şi după cei ce înşeală se socoteşte greşeala de prea-curvie. Să nu-mi pui înainte acum legile publice, care duc la judecată pe femeile publice şi cer să fie pedepsite, iar pe bărbaţii însuraţi şi care îşi bat joc de roabe nu-i pedepsesc. Eu îţi voi citi legea lui Dumnezeu, care se supără deopotrivă şi pe femeie, şi pe bărbat, şi numeşte lucrul prea-curvie. Zice: Şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său, adăugînd: Bărbatul să dea femeii dragostea cuvenită. (1 Corinteni 7:3). Ce a voit să înţeleagă prin aceasta? Oare să nu-i prăpădească veniturile? Să-i păstreze zestrea neatinsă? Să-i dea haine scumpe, masă încărcată, alai strălucit, slugi numeroase? Ce zici? Ce fel de dragoste ceri? Căci toate acestea sînt semne de dragoste. Nimic nu cer de felul acesta – zice el – dar cer înfrînare şi curăţie. Trupul bărbatului nu-i al bărbatului, ci al femeii, deci să-i păstreze neatinsă această avuţie, să nu o micşoreze, să nu o strice. Dintre slugi, aceea se numeşte iubitoare de stăpîn, care, primind bani [în păstrare] de la stăpînul său, nu ascunde nimic din ei. Deci, fiindcă trupul bărbatului este zestrea femeii, bărbatul să fie binevoitor pentru această avere. Că aceasta înţelege cînd zice: Să-i arate dragoste. Ca întărire este adaosul: Femeia nu este stăpînă pe trupul ei, ci bărbatul: tot aşa şi bărbatul nu este stăpîn pe trupul său, ci femeia (1 Corinteni 7:4). Deci, dacă vei vedea vreo prea-curvă că te momeşte, că-ţi întinde curse, că se atîrnă de tine, zi-i ei: Nu este al meu trupul, este al femeii mele: nu îndrăznesc să mă folosesc de el şi să-l dau altei femei. Aceasta să facă şi femeia. Mare este această potrivire în vrednicie a amîndorura, deşi în celelalte Pavel pune deasupra mult pe bărbat, cînd zice: Fiecare să-şi iubească femeia sa (…), iar femeia să se teamă de bărbat (Efeseni 5:33) Şi: Bărbatul este cap femeii (Efeseni 5:23). Şi: Femeia să se supună bărbatului (Efeseni 5:22). Şi tot aşa în Vechiul Testament: Atrasă vei fi către bărbatul tău, şi el te va stăpîni (Facerea 3:I6). Deci cum a hotărît dreapta împărţire a robiei şi a stăpînirii? Atunci cînd a zis: Femeia nu este stăpînă pe trupul ei, ci bărbatul; tot aşa, bărbatul nu-i stăpîn pe trupul său, ci femeia, a aşezat o potrivită îndreptăţire [a fiecăruia]: după cum acela este stăpîn al trupului ei, tot aşa şi ea este stăpîna trupului lui. Pentru ce a făcut atîta cinstită împărţire? Pentru că, în toate celelalte, este de trebuinţă mai marea vrednicie a bărbatului, iar unde este vorba de dragoste şi curăţie, acolo bărbatul n-are nimic mai mult decît femeia, ci deopotrivă se pleacă ei dacă a călcat legile căsătoriei. Şi pe bună dreptate, căci nu pentru aceasta a venit la tine soţia ta şi a părăsit pe tatăl, mama şi toată casa ei – ca să o batjocoreşti, ca să o înlocuieşti cu o păcătoasă de roabă, ca să-i faci neajunsuri; ai luat-o ca însoţitoare, ca tovarăşă a vieţii, ca liberă, ca deopotrivă în cinste cu tine. Oare nu este fără noimă, cînd ai primit zestrea ei, să porţi toată grija pentru aceasta şi să nu o micşorezi întru nimic, iar ceea ce este mai scump decît toată zestrea, adică cinstea, şi curăţia şi însuşi trupul tău, care este bogăţia ei, să-l strici şi să-l păngăreşti? Dacă i-ai mîncat zestrea, vei da socoteală socrului tău; dacă ai micşorat cinstea, te va pedepsi Dumnezeu, Care a înfiinţat căsătoria şi ţi-a dat femeie. Iar că aceasta este adevărat, ascultă ce zice Pavel despre prea-curvie: Drept aceea, cel ce nesocoteşte (acestea) nu nesocoteşte pe om, ci pe Dumnezeu, Care ne-a şi dat Duhul cel Sfînt (I Tes. IV, 8). Iată prin ce cuvinte a arătat că prea-curvie se face nu numai cînd, avînd femeie, ai necinstit o femeie cu bărbat, dar şi pe orice desfrînată. Căci – după cum numim prea-curvă pe femeie, fie că păcătuieşte cu un rob, fie cu oricine – tot aşa zicem că bărbatul se pîngăreşte dacă are femeie, fie că îşi face poftele cu o roabă, fie cu orice femeie publică. Să nu dispreţuim deci mîntuirea noastră şi nici să dăm diavolului sufletul nostru prin acest păcat. Căci de aici se nasc nenumăratele stricări de case, nenumăratele certe; din această pricină se stinge gingăşia, din aceasta piere dragostea. După cum nu e cu putinţă ca un om cinstit să-şi uite şi să-şi dispreţuiască femeia, tot aşa nu e cu putinţă ca un om neînfrînat şi curvar să o iubească, chiar dacă ar fi cea mai frumoasă între toate. Din curăţenie se naşte dragostea, din dragoste, nenumăratele bunătăţi. După căsătorie, socoteşte-le pe toate celelalte femei ca fiind pietre, ştiind că dacă te vei uita cu ochi poftitori la vreuna – fie desfrînată, fie măritată – te-ai făcut vinovat de nelegiuirea prea-curviei. Şopteşte-ţi în fiecare zi acestea; şi – dacă vei vedea că s-a născut în tine pofta pentru o altă femeie, iar prin asta femeia ta ţi se pare neplăcută – intră în casa ta, deschide cartea de faţă şi, luînd pe Pavel ca ajutor, stinge-ţi flacăra repetind neîncetat aceste vorbe.

Şi aşa, femeia ta iarăşi îţi va fi plăcută, cînd nici o poftă nu-ţi va scădea bunăvoinţa către ea. Şi nu numai că soţia îţi va fi mai plăcută, dar şi tu te vei arăta mai cinstit, căci nimic nu este mai ruşinos decît un bărbat căsătorit care se pîngăreşte: unul ca acesta se roşeşte nu numai în faţa socrului, şi a prietenilor şi a oricărui om întîlnit, dar şi în faţa slugilor. Şi nu numai acesta este răul, dar încă mai mult: casa lui i se pare mai grozavă decît orice închisoare cînd o zăreşte pe femeia sa şi îşi întoarce gîndul mereu spre chipul celei stricate.

Vrei să pricepi bine cît de mare este acest rău? Gîndeşte-te ce fel de viaţă duc cei ce îşi bănuiesc femeile, cît de fără gust le pare mîncarea şi băutura. Masa li se pare încărcată cu otrăvuri omorîtoare şi, ca de o molimă plină de toate relele, aşa fug de casa lor. N-au somn, noaptea nu le este liniştită, n-au întîlniri cu prietenii, nici chiar razele soarelui nu mai lucesc pentru ei; cred că îi supără şi lumina, nu cînd au văzut-o pe soţie pîngărindu-se, dar numai cînd au bănuit-o. Gîndeşte-te că şi femeia suferă acestea cînd aude de la vreunul sau numai bănuieşte că te-ai dat pe tine vreunei femei stricate. Judecînd acestea, să fugi nu numai de prea-curvie, dar chiar şi de bănuieli; şi, dacă eşti bănuit [de soţie] pe nedrept, împac-o şi o încredinţează [de aceasta]. Nu din ură sau din nebunie, ci din grijă face aşa, şi din teama prea-mare pentru averea sa. Într-adevăr – cum am spus mai sus – averea ei este trupul tău, avere mai de preţ decît toate celelalte. Să nu o vatămi pe ea în ce are mai scump, pricinuind rană omorîtoare! Căci, dacă o dispreţuieşti, să te temi de Dumnezeu, răzbunătorul unor fapte ca acestea şi ameninţătorul cu pedepse neîndurate pentru astfel de păcate. Acelora care stăruiesc în aşa fapte, le zice [că vor ajunge] unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge (Marcu 9:44). Dacă nu te mişcă prea mult viitorul, teme-te cel puţin de ceasul de faţă. Mulţi din aceia care se alipesc de femeile curve vor pieri chiar în această viaţă, ca răi, cu rău, apucaţi de cursele lor: acelea – luptîndu-se să-i îndepărteze de la soţia luată prin căsătorie, să-i împresoare cu totul în dragostea lor de farmece – se îngrijesc de băuturi vrăjite şi ţes multe curse; apoi – aruncîndu-i astfel în vreo boală grea, şi ducîndu-i spre pierzare şi înconjurîndu-i de o lungă putreziciune şi de nenumărate rele – îi răpesc din această viaţă. Dacă nu te temi de gheena, omule, teme-te de farmecele acelor femei! Căci, cînd vei fi lipsit, din pricina prea-curviei, de ajutorul lui Dumnezeu, cînd vei fi despuiat de ajutorul de sus, femeia cea stricată – luîndu-te pe tine cu îndrăzneală şi chemînd în ajutor diavolii ei, adăugînd amulete, punîndu-ţi piedici – alungă mîntuirea ta cu multă uşurinţă, făcîndu-te de ruşine şi de rîs tuturor locuitorilor oraşului, încît nici nu se îndură de tine, care suferi de toate relele. Căci zice: Cine se va îndura de fermecătorul cel muşcat de şarpe şi de toţi cei care se apropie de fiare (Iisus Sirah 12:17). Las la o parte pierderea de bani, bănuielile zilnice, neruşinarea, îngîmfarea, certurile urîte din pricina femeilor stricate şi nebune, care sînt mai crude decît toate morţile. De la femeia ta nu suferi adesea nici o vorbă grea, dar te închini în faţa desfrînatei care te nimiceşte. Nu te ruşinezi, nu te roşeşti, nu doreşti să se despice pămîntul sub tine? Cum poţi ruga pe Dumnezeu cu aceeaşi gură cu care ai sărutat o femeie stricată? Şi nu te temi, nu te înspăimînţi – spune-mi! – că o să cadă pe capul tău ruşinat vreun fulger trimis de sus? Chiar dacă te ascunzi de femeia ta nedreptăţită, dar de ochiul cel neadormit nu te poţi ascunde nicăieri, căci – acelui curvar care zicea: Întuneric şi ziduri mă înconjură, de ce să mă tem? (Iisus Sirah 23:25) – înţeleptul i-a răspuns că ochii Domnului au mai multă lumină decît soarele ca să vadă faptele oamenilor (Iisus Sirah 23:27). Iată de ce Pavel a zis: Din pricina curviilor însă, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să dea femeii datoria iubirii; asemenea şi femeia bărbatului ei (1 Corinteni 7:23). Nu te uita la femeia linguşitoare, că miere pică din buzele femeii stricate, care pînă la o vreme îndulceşte gîtlejul tău. Iar mai pe urmă, mai amară decît fierea o vei afla şi mai ascuţită decît sabia cea de amîndouă părţile ascuţită (Pildele lui Solomon 5:3, 4). În sărutările femeii destrăbălate este otravă, otravă ascunsă şi nebănuită. Să alergăm aşadar după o plăcere neîngăduită şi primejdioasă, care pricinuieşte răni nevindecate, în loc de a trăi fericiţi şi apăraţi? Lîngă femeia ta legiuită tu găseşti totdeodată plăcere, pază, cinstire, preţuire şi cuget curat; acolo, dimpotrivă, totul este amărăciune, totul este chin, şi tu eşti pururea sub bănuială. Căci, chiar dacă nimeni nu te-a văzut, cugetul tău nu va înceta să te învinovăţească; oriunde te vei întoarce, pretutindeni te vor urmări mustrările, strigătele înfricoşate ale acestui judecător neîmpăcat. Dacă deci căutaţi plăcerea, fugiţi de femeile stricate! Căci nu este nimic mai îngrozitor decît acest obicei, nimic mai nesuferit decît aceste legături, nimic mai necinstit decît această însoţire. Cerboaică prea-iubită şi gazelă plină de farmec să-ţi fie [soţia]; dragostea de ea să te îmbete totdeauna şi iubirea ei să te desfăteze (Pildele lui Solomon 5:19). Cînd tu ai la îndemînă un izvor de apă limpede, de ce să alergi la o baltă noroioasă, care scoate miros de gheenă şi chinuri neînchipuite? Care este apărarea ta, cererea ta de milă? Dacă aceia care cad în aprindere înainte de căsătorie sînt pedepsiţi şi îşi ispăşesc greşeala lor, ca acela care era îmbrăcat cu haine murdare, cu atît mai mult oamenii însuraţi. Căci de această dată, învinuirea este îndoită şi întreită: pentru că mîngîierile de care se bucură îi împiedică a se azvîrli în asemenea neorînduială, vina lor nu mai este socotită numai ca aprindere, dar ca prea-curvie, cel mai greu dintre păcate. Să nu încetăm deci a repeta şi nouă şi femeilor noastre aceste învăţături, cu care vreau chiar eu să sfîrşesc: «Din pricina desfrînărilor (aprinderii) însă, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să dea femeii datoria iubirii; asemenea şi femeia bărbatului ei. Femeia nu este stăpînă pe trupul ei, ci bărbatul; asemenea şi bărbatul nu este stăpîn pe trupul lui, ci femeia (I Corinteni 7:2-4). Să păstrăm cu îngrijire aceste cuvinte în mintea noastră, în piaţă şi acasă, ziua şi seara, la masă şi în pat, în sfîrşit, peste tot; să le cugetăm, să le învăţăm pe femeile noastre să ni le repete, să le audă şi ele de la noi, pentru ca, petrecînd curaţi această viaţă, să fim primiţi în împărăţia cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care mărire Tatălui şi Sfîntului Duh în veci vecilor. Amin.

Sfătuirea a 37-a Cum se biruie dracul curviei A Sfântului Efrem Sirul

Nu numai prin depărtarea de bucate, ci şi prin oprirea ochilor, ca să nu vadă deşertăciuni, se surpă dracul curviei, că în ochiul cel neînfrânat este preacurvia, după cum şi Domnul a mărturisit: «Amin zic vouă, că tot cel ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dânsa în inima lui» (Matei 5, 28). Pe această preacurvie o dezrădăcinează cel ce îşi are ochiul jos, iar sufletul către Domnul; şi cel ce şi-a stăpânit pântecele şi-a stăpânit şi privirea. Căci cumplit vânzător este ochiul cel împrăştiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind. Iar războiul privirii chinuieşte pe suflet, şi când este de faţă şi când nu este, arzând mintea cu pofta.

Adică, ce zic, iubiţilor? A auzit cineva dulce glăsuire de muzică şi a trecut. Apoi a auzit glas de jale; şi plânsul a alungat dulcea glăsuire a muzicii. Aşijderea încă, a gustat cineva miere şi apoi a gustat ceva amar, iar amărăciunea a împins afară dulceaţa mierii din gâtlej. La fel şi mirosirea. A mirosit cineva vreo dulceaţă oarecare, apoi a mirosit şi împuţiciune rea. Şi împuţiciunea cea rea a stins dulceaţa mirosirii. Apoi iarăşi, s-a atins cineva de apă rece, după aceea s-a atins de apă fierbinte, iar căldura fiebinţelii a înlăturat răceala apei. Dar războiul ochiului celui împrăştiat arde pe minte cu pofta, şi fiind, şi nefiind materia de faţă. Încă şi visuri năluceşte în inimă, fiindcă dracii zugrăvesc ispita în cuget şi războiesc mintea, închipuind în imaginaţie ispita. Pentru aceasta Proorocul se roagă, zicând: «Întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciune» (Psalmul 118, 37), că înşelăciunea poftei schimbă mintea cea fără de răutate şi întru biruirea ochilor este toată osteneala dracilor.

Deci, când vine dracul să închipuiască ispita şi să zugrăvească în cugetul tău frumuseţea vreunei femei pe care ai văzut-o vreodată sau ceva din cele asemenea, adu-ţi în mijloc frica de Dumnezeu şi gândul la cei ce dorm în morminte. Gândeşte-te la ziua ieşirii tale, când sufletul tău se va despărţi de trup. Ia în minte înfricoşatul şi groaznicul glas pe care îl vor auzi cei ce s-au lenevit la lucrurile dreptăţii şi poruncile lui Hristos nu le-au păzit: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor, întru întunericul cel mai dinafară» (Matei 25, 41; 22, 13); adu-ţi aminte de viermele cel neadormit şi de munca cea fără de sfârşit (Marcu 9, 44). Acestea gândindu-le şi pomenindu-le, pofta dulceţii se va risipi din cugetul tău, precum se risipeşte ceara de faţa focului, că diavolii nu pot sta împotriva fricii de Dumnezeu. Că cel ce nu se împotriveşte poftei, ci se răspândeşte cu neînfrânare, slobozindu-şi ochii, negreşit şi-a plecat şi cugetul către patimi. Şi, de n-ar fi fost ruşinea omenească, de multe ori şi trupul şi l-ar fi stricat.

Deci, de nu se va trezvi unul ca acesta şi de nu va pune înaintea ochilor săi frica de Dumnezeu, nu va întârzia să-şi strice şi trupul. Că acestui drac ce sfătuieşte a răspândi ochii, alt drac îi urmează, care fireşte cu trupul lucrează păcatul. Că dacă va vedea cel de al doilea pe cel dintâi că a putut pleca sufletul spre răspândire, îndată începe a-l sfătui să lucreze păcatul şi cu trupul. Şi începe întru acest fel a sfătui şi a zice către cel biruit de ochi: „Iată, cu voirea ai păcătuit şi cu inima ai preacurvit. Acum şi din poruncă ai căzut şi păcatul călcării de poruncă s-a scris ţie acum. Deci, acum săvârşeşte-ţi pofta ta, că aceeaşi este şi a lucra şi a gândi. Deci, îndulceşte-te de pofta ta”.

Dar tu să nu te pleci socotelilor lui, fiindcă zice Apostolul: «Că gândurile lui nu ne sunt necunoscute» (II Corinteni 2, 11). Că întru aceasta voieşte să vâneze sufletul tău. Ascultă o pildă pentru aceasta: Un tânăr oarecare, având trei fecioare iubite, s-a dus într-o ţară îndepărtată. Şi, zăbovind el, una din fecioare şi-a luat bărbat. A doua, biruindu-se, a curvit şi a rămas îngreuiată. Iar cealaltă fecioară a zis întru sine: De nu m-aş ruşina de oameni, şi eu mi-aş lua mie bărbat. Şi a început fecioara a se năluci în nişte gânduri ca acestea. Dar şi-a adus aminte de tânărul cel din călătorie, de la care luase arvuna împreună cu celelalte fecioare. Şi căindu-se, a plâns pentru gândurile rele ce s-au suit în inima ei.

Deci, când va veni tânărul, care dintre cele trei fecioare îi va fi lui bine primită? Au nu cea de pe urmă care numai a gândit şi nimic rău nu a lucrat? Ci încă s-a şi pocăit pentru gândirea cea rea! Pentru aceasta este nevoie a zice dracului celui ce sfătuieşte către fapta păcatului celui fără de lege: Deşi cu ochiul am căzut şi cu inima am preacurvit, însă pe această inimă care a preacurvit cu suspinuri negrăite o voi zdrobi, şi voi spăla cu lacrimi ochiul ce a căzut, că «inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi» (Psalmul 50, 18). Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

După acest cuvânt, este de neapărată trebuinţă să vedem şi ce rânduieşte Biserica în privinţa divorţului.

DESPRE DESPĂRŢIREA SOŢILOR

– după Canoanele Sfinţilor Părinţi –

„CANONUL 48 APOSTOLIC: Dacă vreun mirean, lepădînd-o pe muierea sa, va lua pe alta sau pe cea lepădată de altul, să fie afurisit! (Soborul al VI-lea a toată lumea, canonul 87; Anchira, canonul 20; Cartagina, canonul 113; Sfîntul Vasile cel Mare, Canoanele 9, 21, 35, 77).

TÎLCUIRE: Fiindcă şi Domnul a spus în Evanghelie că „oricine îşi va lăsa muierea, fără numai din pricină de curvie, o face pe ea să prea-curvească şi oricine o va lua pe cea lăsată prea-curveşte” (Matei 5:32, 19:7) – pentru aceasta şi dumnezeieştii Apostoli, urmînd rînduirii Domnului, zic întru acest Canon al lor: Orice mirean ce se va despărţi de muierea sa, fără numai din pricină de curvie (adică de prea-curvie, căci aici Evanghelistul, în loc de „prea-curvie”, a înţeles „curvie”, şi vezi despre aceasta Canonul al IV-lea al Sfîntului Grigorie de Nisa), şi va lua pe alta slobodă de nuntă, să se afurisească! La fel să se afurisească şi dacă – după ce se va despărţi de muierea sa fără pricină de curvie – va lua altă muiere despărţită şi aceea de bărbatul său fără pricină de curvie, adică de prea-curvie. Acestea însă ce le-am zis pentru bărbat trebuie a se înţelege şi pentru muierea ce-şi va lăsa bărbatul fără pricină de curvie şi va lua pe altul.

Iar orice bărbat sau muiere care s-au despărţit fără pricină binecuvîntată şi s-au căsătorit a doua oară, ca nişte prea-curvari se cuvine a se canonisi şapte ani cu neîmpărtăşirea, după Canonul 87 al Soborului al VI-lea, Canonul 20 al celui din Anchira şi Canoanele 77 şi 37 al marelui Vasile. Citeşte şi Canonul 113 al Soborului din Cartagina, care hotărăşte că, dacă bărbatul şi muierea se vor despărţi fără pricină de curvie, ori trebuie să rămînă văduvind, ori să se împace şi să se unească, precum zice şi Apostolul Pavel, în cea dintîi către Corinteni, capitolul 7, stih 11” (Pidalion, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţu, 1844).

Canoane pa marginea cărora Cuviosul Nicodim Aghioritul adaugă:

„Mare – zice – este taina aceasta [a căsătoriei], iar eu zic de Hristos şi de Biserică” (Efeseni 5:32). Bine este a se ruşina femeia de Hristos, prin ruşinarea pe care o arată către bărbatul său. Bine este şi bărbatul a nu necinsti Biserica lui Hristos prin necinstea pe care o face muierii sale, curvind cu alta.

La fel mărturiseşte aceasta şi Hrisostom, întru al cincilea cuvînt la prima epistolă către Tesaloniceni: „Rogu-mă – zice – să ne păzim de păcatul acesta! Pentru că – precum noi, bărbaţii, le pedepsim pe muierile noastre cînd îşi vînd cinstea lor la alţii – aşa ne pedepsim şi noi – dacă nu de legile Romanilor, de Dumnezeu – cînd vindem cinstea muierilor noastre, curvind cu altele. Fiindcă şi aceasta, adică păcatul bărbaţilor cu altele, tot prea-curvie este. Căci este prea-curvie nu numai a prea-curvi cu altul muierea cea măritată, ci şi bărbatul cel însurat a prea-curvi cu alta. Ia aminte cu deamăruntul la ce-ţi zic: Nu este prea-curvie numai a păcătui bărbaţii cei însuraţi cu muiere străină măritată, ci şi a păcătui cu muiere nemăritată. Aceasta întocmai este prea-curvie, pentru că, deşi muierea aceea cu care ar păcătui nu este legată cu bărbat, cel ce păcătuieşte este legat cu muiere. Şi pentru aceasta ai călcat legea şi ai nedreptăţit pe însuşi trupul tău [pe soţie]. Căci de ce o pedepseşti pe muierea ta chiar de ar curvi cu bărbat slobod? Negreşit, pentru că este prea-curvie, muierea ta fiind legată cu bărbat (cu tine adică), măcar că cel ce a curvit cu dînsa nu are muiere. Deci şi tu, fiindcă eşti legat cu muierea ta, cînd vei curvi cu muiere slobodă, asemenea prea-curvie este şi curvia aceasta a ta. «Cel ce va lăsa – zice Domnul – pe muierea sa, afară de pricină de curvie, o face pe ea să prea-curvească. Şi cel ce o ia pe cea lăsată prea-curveşte» (Matei 15:32, 19:7). Şi, dacă aceasta este aşa, oare nu prea-curveşte cu mult mai vîrtos cel ce, avînd muierea sa, păcătuieşte cu muiere slobodă? Cu adevărat, fiecăruia este arătat!”

Şi nu numai Grigorie [de Nisa] şi Hrisostom, dar nici Vasilie (atît întru alte părţi, cît şi întru a douăsprezecea hotărîre a iticalelor [canoanelor] sale) nu suferă a urma obiceiul acesta, care surpă porunca cea predată de Dumnezeu. Iar în canonul 35 al său zice că, atunci cînd muierea îl va lăsa pe bărbatul său, se cuvine să cercetăm pentru ce pricină l-a lăsat. Şi, de se va vedea că muierea l-a lăsat fără cuvînt şi fără pricină, bărbatul să fie vrednic de iertare, iar muierea de canon şi de certare, ca una ce s-a făcut pricină răului. Iar pricină bine-cuvîntată de despărţire între bărbat şi muiere nu este alta decît curvia sau prea-curvia bărbatului sau a muierii. Ci şi adăugirea de lege 117 a lui Iustinian, ce este în Cartea 28 a Vasilicalelor, titlul 7, rînduieşte că – de are bărbatul altă muiere, ori în cetatea ce se află, ori în casa sa, şi păcătuieşte cu dînsa, iar muierea lui cea legiuită i-ar zice să se depărteze de aceea iar el nu ar voi a se depărta – se dă voie a se dezlega nunta din pricina mîniei muierii lui celei legiuite. Mînie din care unele femei mănîncă otravă şi se omoară, altele îşi pierd minţile, altele se aruncă în prăpastie iar altele fac alte lucruri prea-necuvioase. Pilde ca acestea urmează în toate zilele mai în fiecare cetate, şi ostrov şi sat. Pentru că – precum mînia bărbatului este plină de rîvnă pentru muierea lui care a prea-curvit, precum zice Solomon (Pilde 6:34), şi nu o va cruţa în ziua judecăţii şi nu va schimba vrajba cu nici o plată de izbăvire, nici nu va dezlega mînia lui pentru multe daruri – la fel (ca să nu zic că şi mai mult) plină de rîvnă este şi mînia din inima muierii pentru bărbatul său care curveşte. Dar ia aminte că – deşi Domnul a îngăduit a se despărţi bărbaţii de muierile lor din pricina curviei, adică a prea-curviei – arhiereii nu se cuvine a le da voie totodată a se însoţi cu altcineva. Ci să-i lase aşa osebiţi îndelungată vreme, pînă ce partea vinovată se va căi, şi va cădea smerindu-se către partea nevinovată şi va făgădui de aici înainte să-i păzească cinstea. Şi aşa, iarăşi să se unească. Pentru că nici Domnul n-a îngăduit a se despărţi aşa simplu, doar pentru prea-curvie, ci şi pentru alte două pricini: întîi, pentru mînia care urmează din prea-curvie şi pentru uciderea ce poate urma din mînie; apoi, pentru amestecarea şi stricarea neamurilor care urmează din prea-curvie – precum zice Teologul Grigorie. Drept aceea – după zisa lui Zonara, în tîlcuirea Canonului 9 şi 21 ale marelui Vasilie – bărbatul, dacă nu voieşte, nu este silit a o mai avea ca soţie pe prea-curvă; iar de va voi, o are pe ea şi împreună locuieşte cu ea fără a greşi. Şi de ce zic „fără a greşi”? Lăudat şi prea-înţelept este bărbatul acela care o va primi iarăşi pe muierea sa după ce a curvit (însă cu făgăduinţă a nu mai greşi), pentru două pricini. Mai întîi, pentru dragostea şi milostivirea ce arată pentru trupul său – zic adică pentru muierea sa – urmînd Însuşi Stăpînului a toate Dumnezeu, Care – prea-curvă fiind mai-nainte firea omenească şi curvind cu idolii – a primit a o face mireasă a Sa, prin iconomia întrupării, şi a o mîntui prin pocăinţă şi prin unirea cu Sine. Şi – precum faptă de bărbat înţelept este ca, dacă se răneşte vreun mădular, să nu-l taie de la sine, ci să se silească a-l vindeca – tot astfel faptă de bărbat înţelept este ca – greşind mădularul său, adică muierea – să nu se despartă de ea, ci mai vîrtos să se silească a o îndrepta prin pocăinţă şi întoarcere. Şi, al doilea, pentru că necurăţia cea de acest fel între bărbat şi muiere, a urmat după depărtarea lui Dumnezeu din pricina păcatelor lor mai dinainte. (Şi să-şi cerceteze fiecare fiinţa sa, şi va găsi cuvîntul nostru adevărat.) De aceea, amîndoi se cuvine a se suferi unul pe altul şi nu a se despărţi. Căci – dacă Apostolul zice că bărbatul credincios [creştin] se cuvine a locui împreună cu femeia necredincioasă [păgînă]; şi, la fel, femeia credincioasă cu bărbatul necredincios, pentru nădejdea mîntuirii amîndorura («Căci ce ştii, bărbate, dacă nu vei mîntui pe femeie? Şi ce ştii, femeie, dacă nu-ţi vei mîntui bărbatul?» (1 Corinteni 7:16)) – atunci cu cît mai vîrtos se cuvine a locui împreună şi a nu se despărţi unul de altul, măcar şi curvie de ar fi, de vreme ce nu-i desparte nici păgînătatea, care e mai rea decît toate păcatele? Şi cele zise pentru bărbat se înţeleg asemenea şi pentru femeie. Iar dacă Parimistul zice: «Bărbatul ce ţine muiere prea-curvă este fără de minte şi necredincios» (Pilde 18:23), zicerea aceasta este a asprimii şi a nemilostivirii Legii celei Vechi, iar nu a blîndeţii şi a bunătăţii legii celei bune a Evangheliei. Iar mai vîrtos, însăşi Scriptura cea Veche zice, cu gura Proorocului Maleahi: «Pe femeia tinereţii tale să nu o lepezi! Căci – dacă o vei depărta, urînd-o – păgînătatea va acoperi gîndurile tale – zice Domnul Atotţiitorul» (Maleahi 2:15, 16).

Iar dacă nu este chip pînă în sfîrşit, nici vreo meşteşugire a se uni de aici înainte bărbatul şi femeia, partea cea nevinovată poate, de mare nevoie, a se căsători a doua oară, dar nicidecum şi partea aceea ce a curvit şi s-a făcut pricinuitoare a acestei despărţiri. Căci, în loc de cîntările şi luminile nunţii de-a doua, se cade mai mult a se tîngui, şi a plînge pentru păcatul său şi a se afla în întunericul întristării şi al văduviei celei vii, pentru că i-a despărţit pe cei împreunaţi de Dumnezeu. Ce zic? Se cade să sufere şi pagubă din averile sale, precum poruncesc legile împărăteşti – după Hrisostom (cuvînt la zicerea: «femeia s-a legat cu lege» şi celelalte). Iar a nu se căsători a doua oară partea ce a prea-curvit, se înţelege din adăugirea de lege 48 a lui Leon. Căci aceasta porunceşte că bărbatul muierii ce a prea-curvit să ia zestrea ei, iar prea-curva să fie bagată în mănăstire şi să fie silită, şi nevrînd, a se călugări. Iar cîte lucruri are mai multe decît zestrea sa, să le împartă copiii săi şi mănăstirea sa. Sau, de nu va fi avînd copii, să le ia părinţii şi rudele sale. Iar adăugirea de lege 117 a lui Iustinian porunceşte că, dacă bărbatul muierii ce se păzeşte în mănăstire pentru prea-curvie va muri în răstimpul a doi ani mai-nainte de a o lua iar, ea să se călugărească (şi deci să nu se căsătorească a doua oară). Iar cum că este îngăduit bărbatului a lua iarăşi pe muierea sa ce a prea-curvit, sînt martori: de o parte Armenpolul (cartea a VI-ea, titlul 2), iar de altă parte Sfinţitul Fotie (capitolul 2, titlul 1), care zice: «Adăugirea de lege 134 a lui Iustinian (pusă în cartea 28 a Vasilicalelor, după Valsamon) rînduieşte că bărbatul poate a lua iarăşi pe muierea sa ce a prea-curvit, în vremea a doi ani după ce a prea-curvit şi s-a osîndit a se băga în mănăstire pentru prea-curvie. Şi are toată stăpînirea şi voia a locui împreună cu ea, fără a se teme cît de puţin de vreo primejdie pentru aceasta şi fără a se vătăma nunta de păcatul făcut şi de despărţire.»

Deci, fiindcă din toate cele zise se înţelege că nu se cuvine a se despărţi bărbatul de femeie sau femeia de bărbat, cei doi trebuie a se suferi unul pe altul – după Teologul Grigorie. Şi atît femeia se cade a-l suferi pe bărbat – măcar de o ocăreşte, măcar de o bate, măcar de cheltuieşte zestrea ei sau altceva de-i face – cît şi bărbatul pe femeie, măcar de se îndrăceşte (după canonul 4 al lui Timotei), măcar alte metehne de ar pătimi şi neputinţă de ar avea (după Hrisostom, în cuvîntul la zicerea: «muierea s-a legat cu lege» şi celelalte).

Chiar dacă legile împărăteşti şi cele dinafară [civile] îngăduie a se despărţi bărbatul de muiere şi muierea de bărbat pentru multe pricini, Hrisostom (în acelaşi), împotrivindu-se lor, zice că nu are a ne judeca Dumnezeu după legile acestea, ci după legile despre nuntă pe care le-a legiuit El Însuşi. O singură pricină de despărţire este bine-cuvîntată din cele rînduite de legi, după împăraţii Leon şi Constantin: cînd o parte vrăjmăşuieşte viaţa celeilalte (Titlul 13 din alegerea legilor). Se despart încă pe drept cuvînt atunci cînd una din părţi este drept-slăvitoare, iar cealaltă eretică (după Canonul 72 al Soborului al VI-lea); cînd sînt rudenii din sînge, sau din cuscrie (după canonul 54 al aceluiaşi) sau din botez (după Canonul 53 al aceluiaşi); şi cînd stăpînul lor (dacă sînt robi) n-ar voi a se învoi la nunta lor (după Canonul 40, 41 şi 42 ale marelui Vasilie).

Read more: CUVÎNT LA CĂSĂTORIE AL SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-20/item/136-cuv%C3%AEnt-la-c%C4%83s%C4%83torie-al-sf%C3%A2ntului-ioan-gur%C4%83-de-aur#ixzz11kbW5kuB

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: