Skip to content

CONTESTAREA REVELAŢIEI DUHULUI SFÂNT DE CĂTRE GÂNDITORII UMANIŞTI

8 October 2010

Scris de Dan BĂDULESCU

Potrivit învăţăturii revelate a Bisericii conţinute în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, alcătuirea cosmosului (lumii, universului) văzut ne îngăduie să ne explicăm mişcările planetelor şi ale cerului. Deci, potrivit acesteia:

pământul este (şi se află în) centrul universului, nemişcat;

în jurul lui se găsesc o serie de sfere (ceruri) ce poartă un corp ceresc numit „planetă”. Acestea sunt concentrice şi se rotesc independent de la răsărit la apus cu viteze variabile. În afară de această mişcare simplă circulară, cele şapte ceruri planetare mai au şi o mişcare ondulatorie (rectilinie + circulară), ce dă naştere unei traiectorii orbitale de spirală, a cărei amplitudine este limitată de încadrarea în aşa numita „bandă” sau sector zodiacal. Astfel putem explica rotaţia soarelui şi a lunii de exemplu, formarea anotimpurilor;

Sfera a 8-a, cerul înstelat, pe care se găsesc constelaţiile zodiacale are doar o mişcare circulară, iar mişcare ondulatorie: 0.

Există 7 planete.

În ierarhia lor conduce soarele, stăpânitorul zilei, luminătorul universului şi dătătorul de căldură, dar nicidecum de viaţă.

În al doilea rând vine luna, stăpânitoarea nopţii.

Aşa a gândit creştinătatea, „de la vlădică până la opincă” timp de 1500 de ani.

După schisma din 1054 filosofia şi ştiinţa apuseană au rămas sub tutela bisericii papistaşe, căzând odată cu ea în orbita raţionalismului scolastic. În acest fel, precum vârtejul absorbitor al transatlanticului ce se scufundă, biserica papistaşă trage după ea totul în hăul lipsei de har şi al inovaţiilor omeneşti.

Toate aceste arată emanciparea nu numai de sub tutela Părinţilor, ci şi depărtarea de revelaţia Scripturii. Concepţia scolasticilor despre astronomie suferă de o viziune mecanicistă a unui univers lipsit de harul (energia necreată) lui Dumnezeu. De aici şi până la deismul lui Newton nu a mai fost decât un pas. Reacţia violentă a bisericii apusene (inchiziţia, contrareforma) nu a reuşit decât o amânare a victoriei „noii paradigme”, victorie produsă total în sec. XIX, odată cu triumful francmasoneriei. De acum libera cugetare şi cercetarea ştiinţifică nu mai au limite şi piedici şi vor ajunge la contrazicere făţişă şi flagrantă cu învăţătura Bisericii.

Secolul al XVI-lea, a fost însă şi în Apus un secol plin de evenimente zguduitoare, ce au produs profunde cataclisme, mutaţii, schisme, revoluţii. Contemporan cu Martin Luther, polonezul Nicolai Copernic aduce în prim plan teoria heliocentristă, provocând acel cutremur numit „revoluţia copernicană”.

Revenind la problema cosmologică, desigur că şi Copernic a avut cumva parte de o pregătire, de nişte „înaintemergători”. Ne oprim la unul, care a purtat, ca şi celălalt, cu nevrednicie numele Sfântului, el asemănându-se mai degrabă celui care a fost tatăl ereticilor „nicolaiţi”.

Cardinalul Nicolaus Cusanus (1401-1464) a afirmat că universul nu are graniţe, nici centru nici periferie, fără să fie infinit, ci numai nemărginit. A lansat ipoteza unei mişcări de rotaţie a Pământului care nu neapărat trebuia să fie uniformă.

Vom vedea limpede acelaşi motiv real ce i-a determinat pe Copernic, Braché, Galilei, Kepler, şi chiar Newton, să iscodească mişcările cereşti în cele mai mici detalii, prin observaţii amănunţite asupra poziţiilor şi mişcărilor cereşti reale şi aparente, stabilirii efemeridelor, etc.: astrologia. Aceste observaţii se încadrează de Părinţi astfel: „Că geometriile, adică (măsurările de pământ) şi meşteşugurile cele aritmiceşti, şi iscodirile cele pentru cele tari şi mult vestita (lăudăroasa) astronomie – deşertăciunea cea cu multă îndeletnicire, – spre ce fel de sfârşit s-au răzvrătit… «Ci se făcură în deşert întru gândurile lor şi se întunecă cea fără înţelegere a lor inimă. Zicând a fi înţelepţi ne­bunit-au.» (Sfântul Vasile cel Mare)

Învăţătura eretică heliocentrică este expusă pe larg în tratatul De Revolutionibus Orbium Coelestium (1530), publicat pentru prima dată la Nürnberg în 1543. Această carte a fost osândită pe bună dreptate ca eretică de către papistaşi până în 1835. Problema este: oare ce s-a putut întâmpla în acel an? Oare să se fi înşelat cei „infailibili”? S-a îndreptat ipoteza lui Copernic? Aceste reabilitări ridică serioase semne de întrebare asupra seriozităţii celor în cauză…

Tezele lui Copernic

Rostogolirea zilnică a întregului glob al cerului este numai aparentă. Ea este copia rotaţiei ce în acelaşi timp o face pământul însuşi în direcţie întoarsă de la apus către răsărit în jurul unei osii trase prin centrul său.

Pământul pe când se învârte în jurul osiei sale ce se ţine tot una în poziţie paralelă aleargă în un an în aceeaşi direcţie de la apus spre răsărit împrejurul soarelui.

Întocmai ca pământul circulă şi toate celelalte planete în jurul soarelui. Numai luna face cursul său în jurul pământului. (Copernic De revolutionibus orbium coelestium)

În ceea ce priveşte locaţia pământului Copernic admite că: „Marea majoritate a autorilor desigur sunt de acord că pământul se află staţionar în centrul universului, şi consideră ca fiind de neconceput şi ridicol a presupune ceva contrar… Din aceste motive şi altele asemenea se presupune că pământul este în centrul universului şi că în privinţa aceasta nu există nici un dubiu.” (Copernic De revolutionibus orbium coelestium)

Să urmărim încă odată modul de demonstrare a lui Copernic privind (ne-)mişcarea cerului: „Potrivit legii fizice după care nemărginitul nu poate să se mişte în nici un fel, în mod necesar cerurile trebuie să stea pe loc. Dar se spune că dincolo de cer nu există absolut nimic: nici corp, nici loc, nici spaţiu gol; ceea ce face ciudat ca ceva să fie circumcis de nimic. Dar dacă cerul este nemărginit şi nu e limitat decât de către golul interior, probabil că aceasta ne demonstrează şi mai limpede faptul că în afară de cer nu există nimic, deoarece totul se află înăuntru, iar cerul trebuie să rămână nemişcat. Cea mai puternică dovadă în sprijinul caracterului finit al universului este mişcarea sa.

Rostogolirea zilnică a întregului glob al cerului este numai aparentă. Raţionament: „Dacă, totuşi, am admite că această mişcare nu ar fi proprie cerurilor, ci că pământul se mişcă de la apus la răsărit, şi dacă acest lucru ar fi luat în seamă cu atenţie în ceea ce priveşte înălţarea şi pogorârea aparentă a soarelui, a lunii şi a stelelor, s-ar descoperi că aceasta este adevărata situaţie. Întrucât cerul, care cuprinde şi adăposteşte toate lucrurile, este locul comun al tuturor lucrurilor, este foarte greu de înţeles de ce mişcarea n-ar trebui să fie atribuită mai degrabă unui lucru, conţinutului decât conţinătorului, a locului decât a celui ce conţine locurile. Din această presupunere urmează o altă întrebare de nu mai mică importanţă, privind locul pământului, deşi a fost acceptat şi crezut de către aproape toţi, că pământul se află în centrul universului. Dar dacă cineva ar presupune că pământul nu se află în centrul universului, că, totuşi, distanţa dintre cei doi nu este atât de mare ca să poată fi măsurată pe orbitele stelelor fixe, dar s-ar sesiza şi percepe pe orbita soarelui sau a planetelor;” (Copernic De revolutionibus orbium coelestium)

„În mijlocul tuturor tronează Soarele. În acest templu prea frumos unde am putea plasa acest luminător mai bine decât în poziţia din care îi luminează pe toţi deodată? El este pe drept cuvânt numit Candela, Mintea, Stăpânitorul Universului: Hermes Trismegistus îl numeşte Dumnezeul văzut, Electra lui Sofocle îl numeşte Atotvăzătorul. Astfel că Soarele şade pe tronul împărătesc conducându-şi copiii, adică planetele, ce se rotesc în jurul său. Pământul are Luna în slujba sa. Aşa cum spune Aristotel în cartea sa Despre animale, Luna are cea mai strânsă legătură cu Pământul. Iar acesta zămisleşte cu Soarele şi el e însărcinat (gravid) cu o renaşterea anuală (De Revolutionibus, Despre ordinea corpurilor cereşti 10).”

Aici, încă odată, mintea lui Copernic rătăceşte amarnic, precum saducheii din vremea Mântuitorului, necunoscând nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Şi, se vede treaba, nici comentariile patristice la Cartea Facerii, ce ar fi trebuit să fie şi pentru el, nu numai literă de lege, ci chiar dogme mântuitoare ale credinţei de la care să nu se abată nici o iotă sau cirtă.

„Sistemul lui Copernic are următoarele caracteristici:

Soarele şi stelele sunt imobile;

Planetele Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter şi Saturn efectuează mişcări de revoluţie în jurul Soarelui;

În timp ce pământul descrie orbita în jurul Soarelui într-un an, execută şi rotaţii diurne în jurul axei sale;

Toate mişcările au acelaşi sens.” (Astronomia, cl. a XII-a )

Apare astfel în istorie „sistemul (nostru) solar”, o învăţătură astronomică deja devenită clasică şi dogmatică. De la apariţia sa în sec. al XVI-lea până astăzi această erezie cosmologică are diferite reprezentări şi modele didactice.

Reacţii anticopernicane

Printre criticii contemporani lui Copernic, s-a numărat şi Martin Luther: „…acest nebun (Copernic) vrea să răstoarne întreaga ştiinţă a astronomiei; dar Sfânta Scriptură ne spune că Joshua a poruncit Soarelui să rămână nemişcat, şi nu Pământului.”

Iată deja apologetica creştină „clasică”, argumentul ce va fi reluat mai târziu în disputa bisericii catolice cu savantul eretic Galilei.

Nu numai Luther ci şi teologi romano-catolici au reacţionat prompt: „(Copernic) …pare să nu cunoască Sfânta Scriptură întrucât el îi contrazice unele principii, nu fără primejdia ca el şi cititorii acestei cărţi să rătăcească de la credinţă… în imaginaţia sa el schimbă în sistemul său ordinea creaturilor lui Dumnezeu… el caută să ridice pământul, mai greu decât celelalte elemente, din locul său de jos până în sfera unde toată lumea prin consensul bunului simţ localizează corect sfera soarelui, şi să arunce în jos sfera soarelui în locul pământului, contrazicând ordinea raţională şi cea a Sfintei Scripturi care proclamă că cerul este sus iar pământul este jos.” (Dominicanul Tolosani)

Să privim modelul cosmologic tradiţional

Universul aristotelic/ptolemeic se compune din o serie de cochilii ce corespund cerului fiecărei planete. Acest model a fost – atenţie! – primit de Biserică.

„Dar – pentru că Sfânta Scriptură vorbeşte de cer şi de «cerul cerului» şi de «cerurile cerurilor», şi pentru că spune că fericitul Pavel a fost răpit până la al treilea cer, spunem că la facerea universului am primit şi facerea cerului, despre care filosofii păgâni, însuşindu-şi învăţăturile lui Moise, spun că este o sferă fără de stele.” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)

Deci, nu numai teologii l-au contrazis pe Copernic, ci iată şi o replică venită din partea unui astronom aproape contemporan de o competenţă chiar mai mare, cel puţin pe tărâmul astronomic, danezul Tycho Brahé, dar şi de o credinţă mai consistentă.

Redăm opiniile sale, nu atât pentru partea ştiinţifică, cât pentru motivaţia lor teologică: „Ce nevoie a fost ca fără nici o justificare să îţi imaginezi pământul, o masă întunecată, densă şi inertă, ca fiind un corp ceresc ce întreprinde încă şi mai multe rotiri decât celelalte, adică să spui că este subiectul unei triple mişcări, în contrazicere nu numai cu toate adevărurile fizice cunoscute ci şi cu autoritatea Sfintei Scripturi, ceea ce este culmea.”

Confirmare la Sfinţii Părinţi

„Pământul este unul dintre cele patru elemente. El este uscat, rece, greu, imobil… Nici un om n-a putut să spună locul pe care stă pământul şi temelia lui. Unii susţin că este aşezat şi fixat pe ape, după cum spune dumnezeiescul David: «Celui ce au întărit pământul peste ape.» Alţii spun că este fixat pe aer. Şi iarăşi David, grăitorul celor dumnezeieşti, ca din partea Creatorului spune: «Eu am întărit stâlpii lui», numind puterea de susţinere a lui stâlpi.” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica)

Observăm o foarte pertinentă observaţie. În sistemul heliocentric copernican, este nevoie pe lângă cele două mişcări cunoscute, cea de rotaţie anuală şi cea diurnă de revoluţie în jurul axei ca pământul să se mişte şi în plan vertical, pentru a realiza nu numai durata anului ci şi variaţiile anotimpurilor! În realitate această mişcare aparţine soarelui aşa cum am arătat mai sus. Să remarcăm şi tonul vehement apologetic, lăudabil în gura unui savant laic: „…Pământul pe care îl locuim, ocupă centrul universului şi nu efectuează nici o mişcare anuală după cum presupunea Copernic. Aceste propoziţii trebuie susţinute fără nici un pic de îndoială; aşa cred, împreună cu vechii astronomi şi părerile acceptate ale fizicienilor, susţinute de către Sfânta Scriptură.”

Iată o drastică punere la punct! Dar, desigur, aceste pasaje sunt cu totul necunoscute şi popularizate marelui public, rămânând apanajul unui mic grup de specialişti.

Iată şi o altă combatere patristică a heliocentrismului

„…căci soarele întrând îndată în secţiunea primă echinocţială a zodiacului se aşeză în gradul prim al Berbecelui; iar luna se puse îndată în distanţă de acesta pe locul ce este lui opus diametral, trecând şi ea prin secţiunea echinocţială de toamnă, prin cumpănă…

Drept aceea ambii luminători se şi mişcau împreună de o potrivă sau mai vârtos nevariat de-odată cu universul ca şi cum ar fi fost aşteptând sfârşitul creării universului, … luminătorii lumii, ai aceleia ce trebuia să fie supusă (omului), înconjurând ei acuma pentru prima oară ca nişte sateliţi pe acela ce avea să împărăţească asupra creaţiunii; … apoi aşa după ziua a şaptea începând luminătorii să alerge ca din bariere deschise şi nefiind făcuţi a se mişca asemenea de iute s-a introdus anomalia.” (Matei Vlastare – sec. XIV -, Sintagma, Litera P: Despre Sfintele Paşti)

S-ar putea spune că Copernic, ori habar nu a avut de acest text normativ de astronomie bisericească, ori a ştiut de el şi pur şi simplu l-a ignorat şi contrazis radical. Şi aceasta cu toate studiile lui avansate de astrologie! Căci, ia să vedem, ce însemna că soarele a apărut în ziua a patra în secţiunea primă echinocţială a zodiacului, adică în zodia Berbecului? Unde se află aceea, în centrul universului? Şi celelalte…

La nici 100 de ani sistemul lui Copernic este modificat substanţial de către Giordano Bruno.

În De revolutionibus Copernic arată mai multe motive pentru care este mai logic ca soarele să se afle în centrul universului:

„În mijlocul tuturor lucrurilor stă soarele. Cât despre poziţia acestui luminător în cosmos, acest templu prea frumos, ar putea fi oare vreun alt loc, sau unul mai bun decât centrul, din care el să poată lumina totul în acelaşi timp? De aici soarele este numit de unii, nu fără temei, candela universului, de alţii mintea sa iar de alţii conducătorul său.”

Şi de vom fi interpelaţi de către ştiinţifici: „de ce aţi cutezat să afirmaţi că cei antici s-au apropiat cel mai mult de adevăr? Cu ce drept? Cu ce competenţă?” Vom răspunde: din două motive:

1 – teoriile şi învăţăturile lor au durat mii de ani;

2 – ele au fost primite aproape integral de Biserică.

Şi oare pentru ce libertate a cuvântului a murit pe rug Giordano?

Pentru a putea afirma nestingherit unele ca acestea: „Acest glob întreg, această stea, nefiind supusă morţii, iar descompunerea şi anihilarea fiind imposibile în vreun loc din natură, din când în când se auto reînnoieşte schimbându-şi şi modificându-şi părţile. Nu există nici un sus sau jos absolute, aşa cum a învăţat Aristotel; nici o poziţie absolută în spaţiu; ci poziţia corpului este relativă la celelalte corpuri. Peste tot există o schimbare neîncetată şi relativă a poziţiilor în întregul univers, iar observatorul este totdeauna în centrul lucrurilor.” (din cartea „De la Causa, principio et uno” („Despre cauză, principiu, şi unitate”)

Şi pentru a nu cădea în acentrism total, ceea ce ar anula orice repere, Bruno va face ceea ce va trebui să întreprindă mai târziu şi Einstein: introduce totuşi un punct de reper central: „observatorul este totdeauna în centrul lucrurilor.”

În fapt, Bruno a contestat radical ştiinţa şi filosofia aristotelică, atacând unul din pilonii fundamentali ai scolasticismului medieval. Dar, ca şi în cazul confraţilor săi protestanţi, asta nu a însemnat nicidecum că a avut dreptate sau că s-a apropiat mai mult de adevăr. Căci dacă ai combate că 2 + 2 = 5 nu este câtuşi de puţin adevărat că ar face 15! Aşa, rătăcirea din urmă devine mai mare ca cea dintâi.

Confruntările dintre Galilei şi iezuiţi, (de altfel cu totul necunoscute marelui public ce trebuie să plângă şi să depună coroane de flori pe mormintele „martirilor ştiinţei şi liberei cugetări” Bruno, Galilei, şi să osândească justiţiar intoleranţa şi habotnicia medievală şi reacţionară a Bisericii lui Hristos din toate timpurile şi locurile!) s-au purtat sub semnul mândriei îndrăcite a lui Galilei care se exprima în felul acesta: „Dar cum pot eu să fac aşa ceva (să demonstrez adevărul sistemului copernican), fără să-mi pierd timpul, dacă aceşti peripatetici care trebuie convinşi se arată incapabili să urmărească până şi cel mai simplu şi mai uşor de înţeles. N-aveţi ce face…”

Dar oare cum argumenta Galilei în aceste dispute?:

„…Acestea fiind zise, afirm că acest pasaj arată limpede falsitatea şi imposibilitatea sistemului cosmic aristotelic şi ptolemeic, şi că, pe de altă parte, se potriveşte întocmai cu cel copernican… ” (Galilei Scrisoare către Benedetto Castelli 1613)

Sfântul Ioan Damaschin a trăit în secolul al VIII-lea, iar Matei Vlastare în prima jumătate a secolului al XIV-lea, deci Galilei ar fi putut fără nici o problemă să-i consulte, mai ales în probleme astronomice ce aveau directă legătură cu Scriptura. În problema respectivă ar fi găsit suficiente argumente patristice.

Afirmaţiilor eretice ale lui Galilei li s-a dat un răspuns teologic fundamentat din partea celui mai mare teolog catolic al vremii, cardinalul Bellarmino, răspuns din care reţinem următoarele pasaje de apologetică ortodoxă:

„1. … Dar ca să doreşti a afirma că soarele, în cel mai adevărat sens, se află în centrul universului şi doar se învârteşte în jurul axei sale fără să meargă de la răsărit la apus, este o atitudine foarte primejdioasă şi care va sminti nu numai pe toţi filosofii şi teologii scolastici ci va răni şi sfânta noastră credinţă prin contrazicerea Scripturii.

2. După cum ştiţi, Conciliul de la Trident interzice interpretarea Scripturii în alt fel decât au făcut-o în consens Sfinţii Părinţi. Acum, dacă sfinţia voastră va citi, nu numai Părinţii, ci şi comentatorii moderni ai Facerii, Psalmilor, Ecclesiastului şi Isus Navi, veţi descoperi că toţi aceştia sunt de acord în a interpreta literal învăţătura după care soarele este în ceruri şi se roteşte în jurul pământului cu o viteză uriaşă iar pământul e foarte depărtat de ceruri, în centrul universului şi nemişcat. Luaţi în considerare atunci, cu toată înţelepciunea, dacă Biserica poate îngădui ca Scriptura să fie interpretată în mod potrivnic Sfinţilor Părinţi şi a tuturor comentatorilor moderni, atât latini cât şi greci…

3. …În cazul îndoielii ar trebui să nu părăsim tâlcuirea textelor sfinte dată de către Sfinţii Părinţi.

Aş adăuga că omul care a scris: pământul stă veşnic; soarele se ridică şi coboară, şi se grăbeşte la locul său de unde a răsărit, a fost Solomon, care nu numai că a vorbit din inspiraţie divină ci era şi înţelept şi învăţat, mai presus de ceilalţi, în ştiinţele omeneşti şi în cunoaşterea lucrurilor create. Şi cum toată înţelepciunea o avea de la Însuşi Dumnezeu, nu se poate ca el să fi făcut astfel de afirmaţii potrivnice adevărului, fie dovedit, fie cu putinţă a fi dovedit. Dacă tu îmi spui că Solomon vorbeşte după aparenţe, până acolo încât să ne spună că soarele ni se pare nouă a se mişca, în vreme ce pământul face acest lucru în realitate, întocmai cum spune poetul: „Ţărmul nu se îndepărtează de noi,” eu îi răspund, că deşi călătorului i se pare că ţărmul se îndepărtează de corabia în care stă şi nu corabia de ţărm, totuşi el ştie că aceasta este o iluzie şi este în stare să-şi corecteze judecata, căci experienţa îi spune clar că pământul stă nemişcat şi că ochii săi nu se înşeală când îi spun că soarele, luna şi stele sunt în mişcare.” (Scrisoarea lui Bellarmino către Foscarini)

„A susţine că pământul se învârteşte în jurul soarelui este la fel de greşit ca şi a spune că Iisus Hristos nu S-a născut din Fecioară!” (Cardinalul Bellarmino 1615, în timpul procesului lui Galileo)

Cum ar putea fi măcar de conceput ca: Proorocii (Moise, David, Solomon; Avvacum, Ezechiel, ş.a.) şi toţi Sfinţii Părinţi (dintre care Vasile cel Mare, Efrem Sirul, Ambrozie al Mediolanului, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Grigore de Nyssa, Ioan Gură de Aur, Chiril al Alexandriei, Maxim Mărturisitorul, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Dionisie Exiguul, Atanasie din Paros, ş.a.) să se afle în înşelare cu privirea la originea şi alcătuirea universului? Căci aceste vase alese ale Duhului Sfânt pline de har dumnezeiesc, trăitori şi rugători exemplari de cel mai înalt nivel ascetic şi duhovnicesc erau şi cei mai mari învăţaţi în ştiinţa şi filosofia (unii şi în arta) vremii lor. Cine poate contesta acest lucru pe parcursul a cel puţin 1000 de ani (cei ai „întunericului medieval”)? Şi iarăşi, aleşii lui Dumnezeu în înşelare – şi nu una mică după cum ar fi arătat astronomia, istoria şi biologia profană – şi, iată cui se descoperă tainele adevărate ale universului: lui Copernic, Galilei, Kepler, etc. Ei ce fel de vase au fost? Cum şi-au curăţit mintea de patimi? Căci Copernic, să nu uităm, nu avea nici lunetă, nici telescop, nici sateliţi şi rachetă, ci doar raţionamentele sale.

De aici nădăjduim că este cu totul limpede fraţilor noştri creştini, cler, monahi şi credincioşi, că nu poţi fi în acelaşi timp şi cu Dumnezeu şi cu Galilei!

Nu vrem să ne situăm nici pe poziţiile scolastice catolice ale lui Bellarmino, nici pe cele ale savantului liber cugetător, şi nici pe cele ale neo-protestanţilor creaţionişti, ci urmăm învăţătura tradiţională ortodoxă. Scoţând la iveală toate aceste aspecte, nu încetăm a ne întreba: cum a fost cu putinţă ca modelul (paradigma) heliocentric propus de către Copernic & co. să poată răsturna un timp mii de ani de geocentrism aproape universal acceptat? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: lucrarea nevăzută şi eficace a şarpelui din Eden („nu veţi muri…”), tatăl minciunii şi înşelărilor de tot felul. Şi pentru acei ce se pot întreba: „Dar oare Biserica Ortodoxă a luat vreo poziţie în problema heliocentrismului? A osândit acest sistem ca eretic, după cum a făcut-o inchiziţia catolică?”, redăm pasajul din „Dogmatica” Sfântului Atanasie de Paros:

„Şi oarecare cuprindere împrejur este cerul a tuturor zidirilor celor văzute şi nevăzute. Că înlăuntrul lui se cuprind şi puterile îngerilor cele înţelegătoare şi toate cele simţite, stelele şi toate celelalte, împreună cu care şi însuşi pământul, care este ca un punct şi centru către toată lumea. …Căci cu adevărat, sau sferă, sau în chipul sferei, întru care se zice că este şi petrecerea fericiţilor. A căruia partea cea mai de sus este rotocolul lui cel despre toate părţile, iar cea mai de jos este mijlocul, unde cum că şi pământul ca un centru şade nemişcat, şi înţelepţii cei de afară de demult învaţă şi Dumnezeiasca Scriptură de asemenea. Iar acum filozofii cei mai noi ai Europei, ai socotelii celei împotrivă şi s-au făcut şi sunt, centru punându-l ei pe soare, iar planetă (adică rătăcit) împrejurul soarelui pe pământ adică pe toată sfera cea rotundă.”

Read more: CONTESTAREA REVELAŢIEI DUHULUI SFÂNT DE CĂTRE GÂNDITORII UMANIŞTI http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-21/item/150-contestarea-revelatiei-duhului-sfant-de-catre-ganditorii-umanisti#ixzz11ke9fo8u

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: