Skip to content

CALENDARUL BISERICESC

7 October 2010

Scris de Dan BĂDULESCU

Cercetarea noastră în domeniul calendarului se limitează la domeniul bisericesc: Scriptura şi Părinţii. În Vechiul Testament, despre calendar avem învăţătura cuprinsă mai întâi în Cartea Facerii, apoi în legiuirile insuflate de Dumnezeu lui Moise, adică poporului ales. Pentru apariţia calendarului, adică a măsurătorii timpului, să reţinem că ea aparţine mai întâi lui Dumnezeu Însuşi, şi mai târziu omului:

„Şi se alese Sith blând, bun şi înţelept şi drept lui Dumnezeu. Acesta înţelepciunea sa a pus nume celor şapte planete ale cerului şi-a priceput şi cum se întoarce cerul.”

„Set întru răpirea sa de îngerul a văzut aşezarea făpturii celei de Sus, frumuseţea Cerului şi mişcarea acelora. Alergarea soarelui şi a lunii şi a stelelor, tocmirea cereştilor semne, care se numesc planete şi lucrările acelea le-a cunoscut şi multe lucruri nevăzute a văzut şi pe cele neştiute le-a ştiut, patruzeci de zile învăţându-se de îngerul acela…

De crezut este şi aceasta, că Adam şi Set după înţelepciunea şi cunoştinţa ce li s-a dat lor de la Dumnezeu, au aşezat anul în zile şi în săptămâni şi în luni şi i-a învăţat pe oameni ştiinţa înconjurării anului şi numărarea zilelor şi a săptămânilor şi a lunilor şi a anilor.” (Cronograf).

Şi numi Dumnezeu lumina zi şi întunericul numi noapte. Şi se făcu seară şi se făcu dimineaţă, zi una.

Şi se făcu seară şi se făcu dimineaţă, zi a doua.

Şi se făcu seară şi se făcu dimineaţă, zi a treia.

Şi zise Dumnezeu: „Facă-se luminători întru întăritura cerului, spre luminarea pământului, ca să osebească între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii şi să fie în semne şi în vremi şi în zile şi în ani. Şi să fie spre luminare întru întăritura cerului, ca să lumineze pre pământ.” Şi se făcu aşa. Şi făcu Dumnezeu cei doi luminători: luminătorul cel mare spre stăpânirea zilei şi luminătorul cel mic spre stăpânirea nopţii, şi stelele. Şi puse pre dânşii Dumnezeu întru întăritura cerului, ca să lumineze pre pământ. Şi să stăpânească zilei şi nopţii. Şi să osebească între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului. Şi văzu Dumnezeu că este bine. Şi se făcu seară şi se făcu dimineaţă, zi a patra.” (Facere I)

În ziua întâi avem deja elementele calendaristice de bază: zi, noapte, seară dimineaţă. Dar nu numai acestea, ci în textul original al Septuagintei tradus strălucit în neîntrecuta Biblie de la 1688 se spune clar:

„şi osebi Dumnezeu între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului.”

Calendarul insuflat de Dumnezeu: o „icoană” a timpului

Lăsând la o parte înţelesurile profane ale cuvântului „calendar”, ca fiind un sistem omenesc de măsurare a timpului: astronomic, matematic, meteorologic, politic, economic, etc., să ne oprim asupra calendarului lui Dumnezeu. Căci, noi vom mărturisi că înaintea acestor sisteme omeneşti, primul calendar este creat nemijlocit de Dumnezeu pentru om şi înainte de apariţia acestuia. Iar dacă primim această afirmaţie, trebuie să dăm acestui calendar cinstea cuvenită, să-l numim „sfânt” fără nici o primejdie de exagerare sau fanatism. „Sfânt” vine din ebraicul kadoş ce a dat grecescul aghios, şi înseamnă „deosebit”, „ales” „distins”. Sfânt este Dumnezeu şi tot ce se leagă de El şi chiar de lucrările Lui este sfânt şi sfinţit. Ca să fim ferm convinşi că acestea nu sunt simple afirmaţii pătimaşe „stiliste”, vom vedea că cele vorbite despre calendarul primelor zile ale Facerii au o însemnătate dogmatică fiind riguros legate de Paşti şi de iconomia mântuirii.

Întrebând pe credincioşi (şi cler deopotrivă), adică pe cei ce cred şi mărturisesc că cele din ziua I-a s-au întâmplat întocmai cum sunt relatate de către Moise, ce părere au despre durata zilei (lumină) şi nopţii din acea zi, ei răspund în marea lor majoritate: „Erau egale!” Bineînţeles că aşa şi erau, şi atunci iată un element calendaristic fundamental: în ziua I ne aflam în moment de echinocţiu.

Dar putem şti care era această zi? Iarăşi, întrebând credincioşii care este ziua a 7-a, ei de obicei se împart în două tabere care răspund: 1. duminică (majoritatea); 2. sâmbătă (minoritatea). Confuzia de mai sus vine din faptul că în calendarul civil săptămâna începe cu luni, plus faptul că ziua sfântă a creştinilor este duminica. Aşa şi este desigur, numai că în săptămâna Facerii ordinea a fost pusă în felul următor: ziua întâi duminica, iar cea de-a 7-a este sâmbăta. Aşa au stat lucrurile în tot Vechiul Testament la poporul ales, şi chiar şi la creştinii ce numeau duminica: „ziua întâi a săptămânii”. Deci, răspunsul corect: ziua I: duminica, ziua VII: sâmbăta.

Revenind, iată un alt răspuns absolut sigur: Dumnezeu a făcut lumea într-o zi de duminică, în momentul astronomic echinocţiu. Creştinul adevărat trebuie să cunoască foarte bine acest lucru, să-l creadă şi să-l mărturisească cu tărie oricui. Nu este nicidecum un amănunt neesenţial mântuirii!

După o tradiţie mai puţin cunoscută, consemnată printre alţii de către Matei Vlastare în Sintagma: Litera P Despre Sfintele Paşti, data acestei duminici echinocţiale, exprimată în termenii calendarului iulian folosit şi astăzi este de: 18 martie (evident anul 1). Aici nu s-a întrunit un consens absolut sigur în Biserică şi atunci nici noi nu vom insista, ci mărturisim doar luna: martie: „Iar răsărind lumina întru întunericul adâncului, a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric şi a numit lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost ziua aceea întâia, pe care noi acum o numim duminică şi luna întâi, care după aceea s-a numit martie şi numărul lunii aceleia întâi.” (Hronograful)

Întrebând mai departe pe credincioşi: „Care echinocţiu era: de primăvară sau de toamnă?”, toţi răspund fără şovăială: „De primăvară” Că aşa stau lucrurile o mărturiseşte ziua a III-a:

„Şi zise Dumnezeu: «Răsară pământul buruiană de iarbă semănătoare, sămânţă după felu-şi şi după asemănare-şi, şi lemn roditor făcând roadă, căruia sămânţa lui într-însul, după felu-şi, pre pământ!»”

De atunci şi până la sfârşitul lumii plantele răsar primăvara. Aici nu are importanţă că primăvara este în emisfera nordică. Să reţinem, iarăşi, că perspectiva scripturistică şi patristică este cea din această emisferă. După ce am pus aceste întrebări credincioşilor şi am primit răspunsurile drepte, să întărim aceste intuiţii sănătoase şi cu învăţătura Părinţilor:

„Pentru aceea prin soare se constituie cele patru anotimpuri: primul, primăvara, căci în el a făcut Dumnezeu universul. Acest lucru îl arată şi faptul că şi până acum în acest anotimp odrăslesc florile. Primăvara este deasemeni anotimpul când ziua este egală cu noaptea. Primăvara ziua este de douăsprezece ore şi noaptea de douăsprezece ore. Ea constă prin răsărirea soarelui din jumătatea locului de unde răsare soarele.” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)

Dar nu numai soarele are un rol însemnat în calendar, ci, imediat după el vine luna. Cunoaştem desigur cele patru faze ale ei, şi am văzut cauza producerii lor. Dar, întrebând iarăşi pe credincioşi: „În ce fază era oare luna în momentul apariţiei ei pentru prima dată (ziua a IV-a)?” căpătăm iarăşi în marea majoritate răspunsul corect: „lună plină” Desigur, se ştie şi că momentul iniţial al lunii astronomice este cel numit „lună nouă”, în care luna nu se vede. Dar, nu ne încurcă acest lucru, deoarece Dumnezeu pe toate le face depline şi luna nu putea face excepţie de la aceasta:

„Trebuie să se ştie că luna a fost făcută de Creator lună plină, adică aşa cum este în a cincisprezecea zi, căci trebuia să fie desăvârşită. După cum am spus, soarele a fost creat în a patra zi deci luna a luat-o înaintea soarelui cu unsprezece zile. Căci din ziua a patra până în ziua a cincisprezecea sunt unsprezece zile. Pentru aceea, într-un an cele douăsprezece luni ale lunii au mai puţin cu unsprezece zile decât cele douăsprezece ale Soarelui. Lunile soarelui au 365 de zile şi o pătrime. Pentru aceea, adunând această pătrime timp de patru ani, avem o zi; iar anul acela se numeşte bisect şi are 366 de zile. Anii lunii au 354 de zile. Căci luna, după ce s-a născut, adică după ce s-a înnoit, creşte până ce ajunge la 14 zile şi trei sferturi; apoi începe să scadă până în ziua a douăzeci şi noua şi jumătate, când ajunge complet neluminată, şi iarăşi unindu-se cu soarele renaşte şi se reînnoieşte, aducându-i se aminte de învierea noastră. Aşa dar în fiecare an dă soarelui pe cele 11 zile. Pentru aceea la evrei în al treilea an se întâmplă o adăugire de zile, şi anul acela are 13 luni, din adaosul celor 11 zile…” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)

În continuare, redăm un pasaj astronomico-calendaristic patristic foarte important şi chiar dogmatic, ce din păcate este foarte puţin cunoscut majorităţii credincioşilor şi chiar clericilor:

„Din care cauză se fac Paştele după echinocţiu?”

Dar desigur e bine a privi şi cauza, de ce ni s-a ordonat a serba Paştele după echinocţiul de primăvară; deci când Dumnezeu a adus lumea din nefiinţă întru fiinţă, apoi dela ziua întâia şi până la a şaptea a fost echinocţiu deplin, încât nici ziua, nici noaptea nu întrecea nici cât de puţin una pre alta; căci dacă şi ziua a patra se bucura de vederea facerii luminătorilor, totuşi acestora nu le era îngăduit ca acuma de a plana şi pe partea cea opusă a universului; căci soarele întrând îndată în secţiunea primă echinocţială a zodiacului se aşeză în gradul prim al Berbecelui; iar luna se puse îndată în distanţă de acesta pe locul ce este lui opus diametral, trecând şi ea prin secţiunea echinocţială de toamnă, prin Cumpănă, nici cât de puţin precipitându-se înaintea soarelui, precum îndătinează să alerge cel puţin în timpul de acuma, pentru că în alt mod nu era cu putinţă să i se susţie cu stricteţe lumina cea plină, arătându-ne Dumnezeu că n-a făcut la început nimic nedeplin, dacă şi toată partea lunii cea întoarsă către soare fiind luminată de-a întregul ne arată prin deosebirea mişcării formele cele variate ale luminilor.

Drept aceea ambii luminători se şi mişcau împreună de o potrivă sau mai vârtos nevariat de-odată cu universul ca şi cum ar fi fost aşteptând finitul creării universului, iar în ziua a şasea se formează omul prin mâinile lui Dumnezeu, înflorind încă frumos echinocţiul şi fiind luna mai că asemenea cu soarele în abundanţa splendorii; căci nu era cu cale, nici ca omul cel dintâi, care pentru multa sa înrudire cu lumina s-a numit şi de către cei înstrăinaţi de lumina religiei cu drept cuvânt lumină, să se facă înainte de echinocţiu, când toate erau acoperite cu întuneric, nici ca (să se facă înainte de acel timp) luminătorii lumii, ai aceleia ce trebuia să fie supusă (omului), înconjurând ei acuma pentru prima oară ca nişte sateliţi pre acela ce avea să împărăţească asupra creaţiunii; de altminteri având încă a se crea şi timpul trebuiau nesmintit ziua şi noaptea ce erau acuma prezente să înceapă dela egalitate, pentru că aceasta şi este firesc de mai nainte, decât neegalitatea, precum şi averile de mai nainte, decât pierderile, învăţându-ne de aicea Dumnezeu a pune legea egalităţii, în care stă fiinţa virtuţilor, înaintea a toată peste măsura şi nepotrivirea; apoi aşa după ziua a şaptea începând luminătorii să alerge ca din bariere deschise şi nefiind făcuţi a se mişca asemenea de iute s-a introdus anomalia. Deci deoarece Domnul a binevoit să îndrepte căderea omului cea din păcat, era cuviincios, ca la începutul echinocţial al timpului, în care omul a primit întâia formare, să se facă şi economia reformării lui, şi deoarece (de atunci înainte) lumina pietăţii avea să crească şi întunericul impietăţii să scadă, se serbează Paştele cele mântuitoare nu fără de temei după echinocţiu, când lumina zilei se adaugă, iar întunericul nopţii se micşorează.” (Matei Vlastare, Despre Sfintele Paşti)

Deci: lumea este făcută într-o zi de duminică, echinocţiu de primăvară cu lună plină. Sunt deja clare şi prezente elementele pascale cunoscute astăzi, care, se vede limpede acum de către oricine, se leagă strâns de acestea la Facerea lumii. Mai lipsesc de aici cele legate de crearea omului şi căderea în păcat. Putem şti oare cu precizie ceva în acest sens? Răspunsul este: Da! Iată ce ne spune Sfânta Tradiţie:

„În ziua a şasea – care după noi este vineri – a zidit fiarele, dobitoacele şi jivinele pământului, după felurile lor, iar pe urmă de toate făpturile, a zidit pe Adam şi pe Eva, şi i-a dus pe ei în Raiul desfătării.” (Hronograful)

Se poate cumva şti şi mai precis momentul creării omului, şi ora? Iată că da: „Şi atunci când făcuse Dumnezeu pre Adam era a şasea zi în şase ceasuri de ziuă.” (Cronograful)

Iată, deci, că omul a fost făcut în ziua a şasea (vineri) la ceasul şase (12 amiază, meridian). Iarăşi, credincioşii intuiesc de obicei acest moment, deoarece atunci erau toate elementele cosmice depline şi egale: echinocţiu, lună plină şi amiază. Acum legătura cu Paştele este deplină: Mântuitorul S-a răstignit într-o vineri la ceasul şase. Vom reveni asupra acestor lucruri când vom vorbi de calendarul bisericesc creştin.

Am văzut în secţiunile anterioare că întemeietorul calendarului ceresc este Însuşi Dumnezeu. El a revelat acest calendar lui Set, şi de aici aceste învăţături au fost predate şi transmise aleşilor Domnului. Un exemplu de datare calendaristică avem în legătură cu Noe:

„Întru ani 6 sute şi 1 în viaţa lui Noe, într-a doua lună, în 27 ale lunii, într-această zi se desfăcură toate izvoarele fără-fundului şi jgheaburile cerului s-au deschis. Şi fu ploaie pre pământ 40 de zile şi 40 de nopţi. Într-această zi intră Noe, Sim, Ham, Iafet, fiii lui Noe, şi femeia lui Noe şi câte-trele femeile fiilor lui cu dânsul în chivot…

Şi se scurgea apa, mergând pre pământ se scurgea, şi se împuţina apa după o sută şi 50 de zile. Şi şezu chivotul în luna a şaptea, în 27 de zile ale lunii, pre munţii lui Ararat. Iară apa mergând se împuţina, până la a zecea lună. Iară la a unsprezecea lună, în ziua dintâia a lunii, se iviră capetele munţilor. Şi fu după 40 de zile, deschise Noe fereastra chivotului care o au făcut.” (Facere VII, 11-13; VIII, 3-4)

Ajungând la urmaşii lui Avraam, poporul ales, vom întâlni elemente calendaristice în Cartea Ieşirea. Odată ieşiţi din robia egipteană, evreii primesc tablele Legii de la Dumnezeu prin Moise, dar nu numai acestea, ci şi indicaţii cultice calendaristice privitoare la rânduiala praznicelor importante, între care la loc de frunte este Paştele. Elementul astronomic specific, luna cu ciclurile ei, se află în strânsă legătură cu cele relatate în secţiunea cosmologică privitoare la ziua a patra şi apariţia luminătorilor:

„Iară în a treia lună a ieşirii fiilor lui Israil din pământul Eghipetului, în ziua aceasta, au venit la pustiul Şina” (Ieşirea XIX, 1)

Urmează ceea ce am putea pe drept cuvânt numi un „tipic” liturgic, predat de Însuşi Dumnezeu:

„Şi zise Domnul către Moisi şi Aaron, în pământul Eghipetului, zicând: «Luna aceasta – vouă începătură de luni, întâia este vouă întru lunile anului. Grăieşte către toată adunarea fiilor lui Israil, zicând: «întru a zecea lunii aceştia, să-şi ia cineşi oaia, după casele rudeniei, de casă oaie…

Şi va fi vouă păzită până în 14 a lunii aceştia şi vor junghia pre el toată mulţimea adunării fiilor lui Israil către seară. Nu va rămânea dintr-însul până dimineaţa, şi os nu veţi fărâma de la el; şi cele ce vor rămânea dintr-însul până dimineaţa, cu foc să le ardeţi.

Şi aşa veţi mânca pre dânsul: mijloacele voastre încinse, şi cizmele voastre în picioarele voastre, şi toiegele voastre în mâinile voastre; şi veţi mânca pre dânsul degrabă, Pasha este a Domnului…

Şi va fi ziua aceasta vouă pomenire şi veţi prăznui pre dânsa praznic Domnului, întru seminţiile voastre. Lege veşnică veţi prăznui pre dânsa. Şapte zile veţi mânca azime; şi din ziua dintâia veţi pierde aluatul din casele voastre. Tot cine va mânca aluat, se va surpa sufletul acela din Israil, din ziua dintâia până în ziua a şaptea. Şi ziua dintâia se va chema sfântă şi ziua a şaptea numită sfântă va fi vouă… Începând în a 14 a lunii dintâia, de cu seară, veţi mânca azime, până la 21 ale lunii, până seara. Şapte zile aluat nu se va afla în casele voastre»” (Ieşirea XII, 3-20; Numeri XXVII, 16-25).

„«Praznicele Domnului, pre care veţi chema pre ele chemate sfinte, acestea sunt Praznicele Mele. Şase zile să faceţi lucruri, iară a şaptea zi, sâmbăta, odihnă chemată sfântă Domnului. Tot lucrul să nu faceţi: sâmbăta este Domnului, în toată locuinţa voastră. Acestea sunt Praznicele Domnului, chemate sfinte, pre care veţi chema pre ele în vremile lor: în luna dintâia, în 14 zile ale lunii, între mijlocul serilor, Pasha Domnului. Şi în cincisprezece zile ale lunii dintâia, praznicul azimelor Domnului. Şapte zile azime să mâncaţi. Şi ziua cea dintâi chemată sfântă va fi vouă, tot lucrul de slujit să nu faceţi. Şi veţi aduce ardere-de-tot Domnului 7 zile. Şi ziua a şap­tea chemată sfântă va fi vouă, tot lucrul de lucrat să nu faceţi».” (Levitic XXXIII, 2-8)

Nu vom insista mai mult cu amănunte legate de rânduiala Paştelui Legii. Vom reţine importanţa majoră avută în acest calendar de fazele lunii, luna nouă fiind considerată totdeauna un început:

„Şi toată adunarea au adunat-o, într-una a lunii, în al doilea an, şi se socotiră după rudele lor, după moşiile lor, după numărul numelor lor, din 20 de ani şi în sus, tot bărbatul după capul lor.” (Numeri I, 18)

„Şi întru zilele bucuriei voastre şi întru praznicele voastre şi întru lunile voastre cele noi veţi trâmbiţa cu trâmbiţele peste arderile cele de tot şi preste jertfele mântuirilor voastre; şi va fi vouă pomenire înaintea Dumnezeului vostru.” (Numeri X, 10)

„Afară din arderile-de-tot a lunii noi şi jertfele lor şi turnările lor şi arderea-de-tot cea de puru­rea, jertfele lor şi turnările lor, după asemănarea lor, la miros de bună mirosire Domnului.” (Numeri XXIX, 6)

Socotim citatele de mai sus ca suficiente, în Vechiul Testament există cu mult mai multe, dar vom reţine elementele acestui calendar religios insuflat de Dumnezeu.

Şi dacă aşa stau lucrurile, precum şi stau, se mai poate îndoi cineva că acest calendar, spre deosebire de alte calendare care existau în acelaşi timp la alte popoare, chiar dacă şi ele tot religioase, era un calendar sfânt? Asta nu însemna desigur că cineva s-ar fi închinat la el ca la un idol, ci sfinţenia sa îl deosebea de celelalte sisteme de măsurare a timpului, calendarele.

În acest moment al discuţiei, odată lămurit caracterul de sfinţenie al calendarului revelat de Dumnezeu, să vedem dacă se cuvine a numi acest calendar o „icoană a timpului.”

Cuvântul „icoană” poate avea mai multe înţelesuri: chip, tip, prototip, imagine, închipuire, simbol, etc. Cel mai cunoscut înţeles este desigur cel al „chipului”, sfintele icoane fiind reprezentări „după asemănarea” prototipurilor sfinte: Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri, Sfinţii, Drepţii, Proorocii, Sfânta Cruce. Sinodul VII Ecumenic a stabilit odată pentru totdeauna importanţa dogmatică a cinstirii sfintelor icoane de către creştinii ortodocşi. Cei care le defaimă, le desfiinţează, le deformează sau le dispreţuiesc sunt daţi anatemei şi îşi pierd mântuirea. Atitudinile de mai sus se pot numi cu un cuvânt „iconoclasm”. Dacă în privinţa aceasta, şi a rolului imaginilor sfinte în cult (dimensiunea spaţială) lucrurile sunt suficient şi limpede lămurite de peste 1000 de ani, nu tot aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte dimensiunea „timp”. În ciuda faptului că întregul cult religios, în cazul nostru bisericesc, este organizat riguros în timp, că există timp sfânt (sacru) şi profan, praznice, posturi, etc., că această organizare care este calendarul liturgic bisericesc este pur şi simplu şira spinării a acestui cult, fără de care el s-ar dizolva într-o pâclă de practici mai mult sau mai puţin magice, din conştiinţa creştinilor moderni şi contemporani a dispărut aproape cu desăvârşire faptul că acest calendar bisericesc este o „icoană” a timpului. La aceasta deja se ridică obiecţii din partea unora ce refuză să accepte această mărturisire, ba chiar întreaga problemă a cronologiei şi calendarului, socotind-o ca nefiind în nici un caz „dogmatică” ci întrucâtva secundară, opţională, interpretabilă, negociabilă şi supusă reformelor şi adaptărilor de felul, în funcţie de nevoile – ca să nu spunem interesele – de moment. Pentru a da răspuns acestora atât în privinţa „dogmelor” cât şi a problemei icoanei timpului vom da cuvântul Sfântului Vasile cel Mare:

„Între dogmele cele ce se păzesc în Biserică, şi dintre propovăduiri, pe unele adică le avem din învăţătura cea în scris, iar pe altele din predanisirea Apostolilor date nouă în taină le-am primit, care amândouă acestea pe aceeaşi tărie o au către buna cinstire de Dumnezeu. Şi nimeni va zice împotriva acestora, oricare, măcar cât de puţin de s-ar fi iscusit la legiuirile cei bisericeşti. Că de ne-am apuca a lăsa cele nescrise, din obiceiuri, ca pe unele ce nu ar avea mare putere, am greşi la însăşi cele mai de frunte [principale] păgubind Evanghelia, iar mai bine a zice întru un nume gol îngrădind propovăduirea… Că cele ce nici a le prepune este slobod celor nepătimaşi Tainelor, pe învăţătura acestora cum ar fi fost de cuviinţă în scrisori a o triumfa [publica]? Şi după altele cuvântul acesta al predanisirii celor nescrise, nefiind precugetată cunoştinţa dogmelor, se face lesne defăimat la cei mai mulţi pentru obişnuire. Că alt lucru este dogma, şi altul propovăduirea. Că dogmele se tac, iar propovăduirile se publică. Însă fel al tăcerii este, şi nelămurirea, pe care o întrebuinţează Scriptura, care face pe minte să privească cu anevoie dogmele spre folosul celor ce le citesc… Iar cuvântul nu toţi îl ştim, că nu numai, ca unii ce am împreună înviat cu Hristos, şi suntem datori a căuta cele de sus, în ziua cea de Înviere de darul cel dat nouă, prin starea cea de la rugăciune ne aducem aminte, ci că şi se vede că este Icoană a veacului celui ce se aşteaptă. Pentru aceea şi început fiind al zilelor, nu întâia de Moise, ci una s-a numit. «Că, s-a făcut, zice, seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una» [Facere 1, 5]. Ca una ce aceastaşi se mai întoarce de multe ori. Deci aceastaşi este şi una şi a opta, pe acea cu adevărat una, şi adevărată a opta, de care şi Psalmo-cântătorul, în oarecare suprascrieri de Psalmi a făcut aducere aminte, prin sineşi o arată, pe starea cea după timpul acesta, pe ziua cea neîncetată, şi neînserată, pe cea nemoştenită, pe veacul cel nesfârşit, şi neîmbătrânit… Încă şi toată cincizecimea este semn de aducere aminte a Învierii, ce se aşteaptă în veacul (viitor). Că acea una, şi întâia, de şapte ori înşeptindu-se, împlineşte săptămânile cele şapte ale Sfintei Cincizecimi. Că începând din cea întâia, întru aceastaşi sfârşeşte, prin cele asemenea ce-s în mijloc dezvelindu-se de cincizeci de ori. Pentru aceea şi se potriveşte veacului cu asemănarea, precum în circulara mişcare de la aceleaşi semne începând ea, şi la aceleaşi încheind.” (Canonul 92)

Tâlcuire

…marele Vasile dovedeşte în Canonul acesta că… încă şi multe altele se află în Biserică, care scrise cu adevărat în Sfânta Scriptură nu sunt, se păzesc însă neschimbat, precum şi cele scrise. Căci cele ce se păzesc în Biserică deobşte, şi peste tot în două se împart, în dogme, şi în propovăduiri. Şi propovăduirile sunt scrise în Scriptura cea veche, şi mai ales în cea nouă. Pentru aceea şi se publică acestea la toţi. Iar dogmele, sunt predanisite din nescrisa predanisire cea tainică prin cuvântul Apostolilor. Pentru aceea şi rămân acestea la mulţi tăcute şi tainice. Amândouă însă acestea, pe aceeaşi putere o au la Credinţă fiindcă, de ne vom apuca a părăsi obişnuirile cele nescrise ale Bisericii, ca pe nişte fără tărie, foarte vom vătăma credinţa cea propovăduită nouă prin Evanghelie, şi o vom face numai un nume gol… Pricina însă, pentru care nu au scris Apostolii, sau Părinţii, sau moştenitorii lor dogmele, ci prin tăcere nu prin cuvânt în scris, ci prin nescriere le-au predanisit, este, pentru a nu se cugeta multe, şi prin obişnuire să se facă lesne defăimate de mulţi. Că bine cunoşteau aceia, că cele tainice, cu tăcere cinstite, se păzesc slăvite, şi că, dacă nici semnele Tainelor este iertat a le vedea cei nebotezaţi, cum ar fi fost iertat a li se publica lor învăţătura Tainelor prin scrisori? Dar încă şi nedescoperirea care o întrebuinţează dumnezeiasca Scriptură (mai ales cea veche), făcând greu de înţeles noimele dogmelor pentru folosul celor ce citesc, şi aceasta este un fel de tăcere. Acestea zicându-se tâlcuieşte de aici socotelile, şi pricinile oarecărora tainice obiceiuri nescrise. Adică, cum că pentru aceasta către răsărit ne rugăm, şi celelalte.” (Pidalionul de la Neamţ)

Read more: CALENDARUL BISERICESC http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-14/item/36-calendarul-bisericesc#ixzz11gG8e8uo

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: