Skip to content

Acest text este foarte important şi pune sub semnul întrebării…

7 October 2010

Scris de Nicolae GEORGESCU

5 februarie: „După expedierea epistolei lui Mihai către matale a venit doctorul Isac aducând o scrisoare de la d-nul Maiorescu adresată lui, rugându-l s-o deie lui Mihai în mână. Doctorul a pretextat că scrisoarea adresată lui personal a uitat-o acasă, făgăduindu-mi că îmi va arăta-o mai pe urmă. Cătră Mihai scrie relativ la tipărirea ediţiei a 3-a a poeziilor lui, cerându-i şi ce a mai scris nou să trimeată la tipar. De scrisoarea doctorului însă nu pot să-ţi spun nimic, până nu voi putea rămânea singură cu doctorul.” Se înţelege, în cele din urmă, că Titu Maioresxcu a trimis două scrisori în acelaşi plic: una către poet şi cealaltă către doctorul Isac. De ce va fi ales această cale, nu înţelegem; poate că nu prea are încredere în Hantrietta – ceea ce este, însă, greu de presupus. Probabil a vrut să economisească banii de un timbru. La scrisoarea sa, poetul îi răspunde că „ poezii nepublicate de intercalat în volum” nu are (şi am atras atenţia în altă parte asupra termenului: ” de intercalat” – care se referă la structura ediţiei princeps, la ordinea poeziilor, etc. Titru Maiorescu a pierdut o coală de tipar, 16 pagini, la tipărire, în 1883, şi vrea s-o reconstituie, să „intercaleze” poeziile lipsă în ordinea din acea coală editorială – iar Mihai Eminescu refuză colaborarea în acest sens). Faptul că Titu Maiorescu poartă corespondenţă privată cu doctorul Isac este, însă, în măsură să ne pună în alertă. Iarăşi sub semnul probabilităţii vom afirma că, pentru că junimiştii au câştigat alegerile (într-o coaliţie – de altfel, foarte fragilă), criticul vrea să ştie starea sănătăţii lui Mihai Eminescu chiar de la doctor pentru eventualitatea că poetul îl va căuta la Bucureşti. Amintim că, de acum înainte, Eminescu va merge la Titu Maiorescu doar în audienţe, cu mari emoţii – şi va fi primit foarte rece, refuzându-i-se piesa de teatru „Lais” la care lucrase poetul în Botoşani fără ca sora sa să ştie.

10 februarie: „ D-nu Maiorescu scrie doctorului ce crede de boala lui Mihai şi de garantează să-l facă sănătos, sau este numai o ameliorare, care poate mai târziu să se ivească cu şi mai mare furie şi dacă s-a lăsat de băut. Doctorul i-as răspuns franţuzeşte, el româneşte nu se poate exprima bine, că se va face cu totul bine făcând şi la vară 30 de băi la Halle, numai pentru evaporarea mercurului ce este în corpul lui. Despre băut, atârnă de la banii pe care îi va avea. Dacă are bani mulţi în mână, apoi îi pace să beie în companie cu mai mulţi ce-i voiesc răul din invidia talentului său.” Scrisoarea este foarte importantă, dar greu de înţeles. Doctorul garantează însănătoşirea – dar cere iarăşi băi pentru contracararea mercurului din corpul poetului. Nu ştim dacă în continuare el prescrie fricţiuni cu mercur ( mai sus am văzut că prevăzuse „hapuri cu fier” şi o baie săptămânal) – sau se referă la mercurul deja ingerat până acum. Cu alte cuvinte, nu ştim dacă doctorul susţine în continuare diagnosticul de sifilis. Dacă da, şi dacă el crede că Eminescu „se va face cu totul bine” – ar rezulta că doctorul Isac se crede în posesia unui leac pentru sifilis, ceea ce ar fi de-a dreptul miraculos pentru vremea aceea ( abia în 1909 se va descoperi antidotul la această boală). Există, însă, şi posibilitatea ca el să fi renunţat la diagnostic şi la fricţiuni, acceptând tratamentul cu fier – şi să ceară băile de la Halle pentru intoxicaţia anterioară a corpului poetului. Plutim în acel vag nedefinit – în care, de data aceasta, numai doctorul Isac pare a se orienta. Fraza are simetriile ei: „că se va face cu totul bine făcând şi la vară 3o de băi” pare redundant: una este bine, alta este cu totul bine – iar făcând şi la vară se referă mai degrabă la acest „ cu totul bine”. Aşadar: e bine, dar dacă va mai face băi va fi şi mai bine, cu totul bine; deci băile sunt facultative, nu sunt absolut necesare. Ar rezulta, totuşi, că doctorul Isac nu mai crede în sifilis şi nu mai foloseşte mercurul său otrăvitor, vrea doar să-l înlăture pe cel deja pătruns în corp… În acest caz (ipoteză, dar cum poate fi urmărită?) – această scrisoare în limba franceză a lui Francisc Isac către Titu Maiorescu are, pentru critic, şi rol de aviz medical pentru Eminescu.

Cât despre ce vrea să ştie Maiorescu în privinţa cealaltă, „dacă s-a lăsat de băut” – răspunsul e simplu: criticul vrea să ştie nu dacă Eminescu mai bea sau nu vreo băutură alcoolică – ci clar: dacă bea „în companie”, adică în localuri publice (ieftine, cu prieteni invidioşi, dornici să-l provoace, etc.).

12 februarie: Cere procură pe numele lui Mihai Eminescu pentru a amâna vânzarea casei către altă persoană (a mărit arvuna la 1000 lei ca s-o mai păsuiască o lună călugăriţele).

14 februarie: Scrisoare către Cornelia Emilian Fiica, la Paris. Despre frig, alegeri, speranţa că se vor vedea la vară.

14 februarie: Avocatul care se ocupă de cumpărarea casei lipseşte din oraş.

15 februarie: „Mihai ştiu bine că are să aibă mare bucurie să vadă casa cumpărată, dar cum este el pesimist nu crede că se va putea cumpăra, are o natură că numai ce vede cu ochii crede. Doctorul zice totdeauna că mare nenorocire este pentru el pesimismul; chiar şi în boala lui, necrezând în efectul medicamentelor, progresul în bine merge cu mult mai încet. Răul cel mare, despre care mă-ntrebaţi, e combătut, şi numai când face vr-un abuz revine, căpătând greaţă şi mâncărime de piele. Altfel aş dori acum să-l vadă doctorii din Viena, pentru a se convinge cu câtă uşurinţă s-au pronunţat asupra boli ca incurabilă. Doctorul Isac are să publice diagnoza, după cum mi-a promis, îndată ce va sfârşi Mihai hapurile. Ieri i-a dat cea din urmă doză mare, căci el azi la amiază pleacă pentru 20 de zile în Italia, sufere şi el de boala sa mai tare din cauza iernei.” Iarăşi o scrisoare importantă, dar dificil de interpretat. Desigur, „răul cel mare” este cauza bolii, boala ca atare (probabil, „sifilisul” în limbajul Hanriettei). Care medici de la Viena s-au pronunţat, însă, că boala este incurabilă, nu se înţelege. Să fie vorba de cei consultaţi în vară, la recomandarea consiliului din 14 iulie de la Iaşi – sau de medicii din 1883, Leidesdorfer şi Obersteiner? Este mai mult ca sigur că Hanrietta se referă la ultimul consult vienez, pentru că scrisorile medicale ale acestor doctori le ceruse Cornelia Emilian. Aceste scrisori şezuseră, însă, la doctorul Isac, el le ştia şi i le explicase Hanriettei. Dacă le trimisese sau nu şi Comitetului din Iaşi, nu aflăm. În eventualitatea că şi acest Comitet era avizat, din ele, că boala este considerată incurabilă – cu atât mai mult gestul doctorului Isac devine miraculos. Este o eventualitate de luat în consideraţie, pentru că şi Titu Maiorescu se interesase asupra stării reale a pacientului. Ar rezulta că şi el ştia, de la acel Comitet, că boala este considerată incurabilă de către medicii vienezi – şi voia să-l consulte pe medicul botoşănean – care, iată, trebuie să publice un studiu, promite că-l va publica, dar deţine şi reţine adevărul numai pentru sine.

27 februarie: „Dacă v-aş putea descrie influenţa ce ai făcut mata cu scrisoarea din urmă asupra lui Mihai cred că ai rămânea pe deplin satisfăcută; şi ai să-l corijezi şi de defectul lui, după cum mi-ai dat şi bani spre a-l vindeca. Acest om vă datoreşte viaţa şi, prin însănătoşirea lui, pot zice şi ceea ce a mai scris. D-lui Maiorescu nu i-a scris să-i tipărească a treia ediţie, zicându-i că, de nu va putea căpăta pensia, va tipări o ediţie nouă şi atunci îşi va procura mulţi bani. El e cam supărat pe d-nul Maiorescu, pentru că i-a scris recomandat rugându-l foarte călduros pentru biblioteca lui şi nişte manuscrise pe care el ar voi să le mântuie şi nici un răspuns nu a primit până acum. Scriind doctorului, el nu pomeneşte de fel de rugămintea lui. Mihai îmi spune că, în Biblioteca din Iaşi, are un Dicţionar lucrat de dânsul din limba sanscrită, aproape iarăşi gata, şi doreşte să ştie de mai este sau nu. Eu vă rog, de vei putea afla de este, apoi înştiinţează-ne, pentru ca el să-l ceară. Eu mă bucur foarte mult când îl văd că lucrează şi singur /sigur/ că varietatea lucrului îi face mai mult gust. De aş putea i-aş aduce cărţile din Bucureşti, însă cine mai ştie de sunt, şi de /nu/ sunt irosite de mult.” Informaţii învălmăşite, scrisoare greu de ordonat. Am întregit în paranteze drepte sensul. Hanrietta ştie că poetul lucrează la mai multe lucruri deodată („varietatea lucrului”) – văzând, probabil şi cartea germană pe care o traduce Eminescu („ Le joueur de flute” de Emile Augier, piesa de teatru pe care o are în ediţia germană „Reklam”) – dar şi poeziile sale (dintre care A.C.Cuza recuperează şi-i publică poemul „Kamadeva”). Vedem, însă, că nici Cornelia Emilian nici Titu Maiorescu nu-i returnează în vreun fel manuscrisele anterioare – dar Hanrietta înţelege că acestea există şi consideră că poetul „ le datoreşte” tot binefăcătoarei sale, în sensul că, însănătoşindu-se, şi-a adus aminte de ele, şi le consideră operă a sa.

În privinţa relaţiei cu criticul, lucrurile devin interesante. Rezultă că Eminescu şi-a cerut manuscrisele prin scrisoare recomandată – iar Titu Maiorescu a răspuns către doctorul Isac întrebând dacă poetul este sănătos. Vezi, însă, mai sus, scrisoarea din 5 februarie 1888, despre care este vorba: „… a venit doctorul Isac aducând o scrisoare de la d-nul Maiorescu adresată lui, rugându-l s-o deie lui Mihai în mână. Doctorul a pretextat că scrisoarea adresată lui personal a uitat-o acasă, făgăduindu-mi că îmi va arăta-o mai pe urmă. Cătră Mihai scrie relativ la tipărirea ediţiei a 3-a a poeziilor lui, cerându-i şi ce a mai scris nou să trimeată la tipar. De scrisoarea doctorului însă nu pot să-ţi spun nimic, până nu voi putea rămânea singură cu doctorul.” – şi, apoi, cea din 10 februarie 1888, cu explicaţii suplimentare: „ D-nu Maiorescu scrie doctorului ce crede de boala lui Mihai şi de garantează să-l facă sănătos, sau este numai o ameliorare, care poate mai târziu să se ivească cu şi mai mare furie şi dacă s-a lăsat de băut. Doctorul i-as răspuns franţuzeşte, el româneşte nu se poate exprima bine, că se va face cu totul bine făcând şi la vară 30 de băi la Halle, numai pentru evaporarea mercurului ce este în corpul lui. Despre băut, atârnă de la banii pe care îi va avea. Dacă are bani mulţi în mână, apoi îi place să beie în companie cu mai mulţi ce-i voiesc răul din invidia talentului său.” Se înţelegea că în plicul către Francisc Isac criticul pusese şi o scrisoare către poet – pe care cerea să i-o dea lui în mână. Probabil că nici în acea scrisoare separată – care, probabil, a existat – criticul nu-i spune nimic despre manuscrise, ci doar îl anunţă scoaterea ediţiei a treia şi-i cere „poezii noi” – cum înţelege Hanrietta şi cum am fi tentaţi să înţelegem şi noi. Eminescu îi va răspunde criticului abia la 14 martie, după un timp de aşteptare aşadar: „ Mult stimatul meu domn, Vă cer iertare din toată inima pentru greşeala mea de a nu fi răspuns imediat la scrisoarea d-voatre ce mi-a fost comunicată prin bunăvoinţa d-lui doctor Isac. Cauza întârzierii este că singur nu ştiam ce să răspund cu siguranţă, căci o veste ce-mi sosise din Iaşi mă pusese în îndoială de mai pot scoate o a treia ediţie sau nu. Încă pe când eram la Iaşi, d-l V.G.Morţun, actual deputat în Adunare, îmi făcuse propunerea de-a scoate la lumină a treia ediţie, şi-ntr-o scrisoare ce-mi adresase în urmă îmi anunţa chiar „pe săptămâna viitoare scot în vânzare volumul ce-am editat.” Nici până acum însă nu ştiu pozitiv daca această ediţie s-a făcut în adevăr sau nu. Multe îndatoriri ce mi le-a făcut d-l Morţun în timpul boalei mele m-au îndemnat să ezitez a da un răspuns afirmativ. Dacă însă d-l Morţun ar fi renunţat la ideea de a scoate ediţiunea a treia, atunci vă rog a da urmare binevoitoarelor d-voastră intenţiuni şi a încheia cu d-l Socec, iar prisosul eventual de la ediţia a doua sau un acont asupra ediţiei a treia, vă rog să binevoiţi a mi le trimite prin mandat poştal (M.Eminescu, Botoşani). Poezii nepublicate, de intercalat în noua ediţie, nu am. …”

Aici atrage atenţia adresarea oficială, rece. Ca să înţelegem dialogul, trebuie să ştim că este vorba de două cărţi diferite: una este ediţia „ Poesii de Mihail Eminescu”, scoasă de Titu Maiorescu în 1883, 1885 – şi acum, în 1888, gata să iasă în a treia ediţie – şi alta este „Mihai Eminescu: Proză şi versuri. Editor V.G.Morţun”, care era gata de pe acum („scot în vânzare volumul ce-am editat”, scrie editorul – iar cuprinsul volumului este, într-adevăr, publicat prin presă în 1888, scriindu-se apăsat că această carte există; rezultă că V.G.Morţun o avea, realmente, tipărită şi urma doar s-o pună în vânzare, lucru ce se va face abia în 1990 – desigur, cu schimbarea paginii de titlu şi cu unele adaosuri, cum vom vedea). Consultând ediţia lui Morţun, observăm că ea cuprinde poeziile publicate de Eminescu în tinereţe, pe care nu le conţineau ediţiile Maiorescu, dar şi proză („ Sărmanul Dionis”, „Făt Frumos din lacrimă”, „Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, conferinţa poetului publicată în Convorbiri literare). Ea este o ediţie anti-Maiorescu, plănuită, probabil, de Eminescu împreună cu V.G.Morţun pentru a prelua din mâinile criticului întreprinderea editorială de la Socec ( sau pur şi simplu pentru a completa ediţiile Maiorescu). Eminescu vorbeşte, însă, de „ediţia a treia” – şi mai spune că nu ştie dacă V.G.Morţun scoate ceva sau dacă ediţia lui „ s-a făcut”, deci afirmă că n-a văzut-o. Într-un interviu târziu, de prin 1914, V.G.Morţun declară că avea de gând, „în tinereţe”, să scoată ediţia cu poeziile publicate de Eminescu în „Convorbiri literare” (ediţia Maiorescu) – şi-i arată lui Al. Şerban ediţia Maiorescu citindu-i din enorm de multele îndreptări de text pe care le făcuse:

”Dl. Morţun mai trase o carte din rafturile bibliotecii sale. Şi, răsfoind-o melancolic, spuse, vorbindu-şi parcă mai mult sieşi:

– Aceasta este ediţia princeps tipărită de Maiorescu…

M-am aplecat peste paginile pe care ministrul le răsfoia cu atâta evlavie: toate aproape erau corectate cu creionul şi purtau pe ici pe colea strofe adăugite.

– Cât am muncit ca să restabilesc textul adevărat al poeziilor… mă lămuri d-nul Morţun. Am fost stăpânit odinioară de dorinţa de a scoate o ediţie curăţită de toate schimbările întâiului editor, potrivit cu textul primitiv din Convorbiri literare… Şi-mi citi câteva versuri care îmi sunau mult mai puternic în originalul lui Eminescu decât în versiunea domnului Maiorescu. – Luptele sociale şi politice m-au îndepărtat tot mai mult de aceste preocupări literare şi treaba a rămas neisprăvită…” ( „Flacăra”, 1914, nr. 35, p.3933-395). Este singura lui luare de cuvânt în chestie, biblioteca şi arhiva i s-au risipit. Am mai vorbit despre aceste lucruri în cartea „Eminescu şi editorii săi”,, 2000. Vol. I,p. 157 squ. Acum trebuie să revin. Desigur, aceste îndreptări nu putea fi făcute de V.G.Morţun singur – erau operate de către Eminescu însuşi pe ediţie princeps, în acei ani de la Iaşi pe care poetul îi evocă în această scrisoare (anii 1885-1886). Rezultă că poetul a proiectat cu V.G.Morţun şi ediţia „Proză şi versuri”, ca o completare la cele maioresciene – dar şi o nouă ediţie corectată după ediţia princeps. La aceasta se referă poetul când vorbeşte de „ ediţia a treia” – de vreme ce aminteşte de prisosul eventual de la ediţia a doua. El vorbeşte de V.G.Morţun „actual deputat în Adunare” – ştiind că acesta abia a câştigat locul de deputat şi că este, deci, coleg cu Titu Maiorescu, câştigător de asemenea al unui loc la Senat. Poetul cere ca ei doi să se înţeleagă, colegi fiind, adică să se întâlnească acolo, la Bucureşti, şi să stabilească. Rezultatul este că V.G.Morţun nu mai pune în vânzare ediţia „Proză şi versuri” – iar cât despre ediţia corectată, nici nu mai este vorbă. Titu Maiorescu încearcă, desigur, cât îi stă în putinţă, să curme orice scandal pe marginea operei lui Eminescu – şi rămâne, în timpul vieţii poetului, singurul său editor.

Trebuie spus că încă din 1884, după apariţia ediţiei princeps, criticul bănuieşte că sunt de îndreptat unele lucruri şi, în cunoscuta scrisoare prin care-i explică poetului, aflat în sanatoriul de lângă Viena, împrejurările tipăririi volumului, mai adaugă:”… şi de pe acum trebuie să te gândeşti la ediţia a doua, care va fi reclamată pe la toamnă şi în care vei putea face toate îndreptările ce le crezi de trebuinţă. Poeziile dumitale, până acum îngropate în Convorbiri, sunt astăzi cetite de toate cucoanele de la palat până în mahala la Tirchileşti, şi la întoarcerea în ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României.” (fă şi comparaţia cu sintagma parlamentară a lui Negrruzzi din 1887:” nenorocitul poet naţional Eminescu”, vezi mai jos). Poetul nu colaborează, însă, la aceste îndreptări cu Titu Mauiorescu – ci, după cum înţelegem, se apropie mai mult de V.G.Morţun – care în anii 1884-a885 îl cultivă cu insistenţă, plimbându-l chiar pe la cluburile socialiste din Moldova (la Roman, într-o asemenea întrunire, l-a văzut şi Garabet Ibrăileanu). Privind, însă, ce a rezultat din „colaborarea” sa cu deputatul socialist nu trebuie să ne facem iluzii că acest volum de poezii pe care l-au proiectat ei ar fi fost vreo ţintă către perfecţiune. Mai întâi, că în „Proză şi versuri”, 1890, găsim cu totul altă ortografie decât cea a Convorbirilor literare, cu iotacisme infinite, -u final, etc. Editorul a adus opera publicată a lui Mihai Eminescu –la ortografia „Contimporanului”. Dacă aşa va fi procedat şi cu ediţia de poezii, ar fi fost un mic dezastru filologico-lingvistic (dar, repetăm, s-ar fi salvat acel sumar al cărţii, inclusiv ordinea poeziilor în coala editorială pierdută)

Cu totul interesant este, însă, enunţul lui Eminescu, asupra căruia iarăşi trebuie să revenim: „ Poezii nepublicate, de intercalat în noua ediţie, nu am.”

Această a treia ediţie iese în vara lui 1888, iar George Muntean a publicat corespondenţa editurii Socec cu Titu Maiorescu, de fapt, scrisoarea din 3o ianuarie 1888: „ D-lui Titu Maiorescu. Loco, str. Mercur No l. Urmând a pune sub tipar o nouă ediţiune a Poesiilor lui Eminescu, Vă rugăm a ne spune dacă să trimitem tot D.Voastre corecturile de cetit şi cui vom avea să plătim, la timpul său, honorarul cuvenit.” Pe această scrisoare Titu Maiorescu scrie, la rândul său:” Răspuns la 17 martie. Onorarul fireşte lui Eminescu (Botoşani), (după scrisoarea lui din 14/26 martie). Corecturile le fac eu T.M.” („Eminescu. O sută de documente noi”. Ediţie îngrijită de George Muntean. Ed.Eminescu, 2000,p.139). La 27 iunie 1888, însă, tot Titu Maiorescu îi scrie lui Socec: „ Pentru Eminescu, care este aici şi nu este în stare sigură de a se îngriji însuşi, se formează un comitet de amici care să-l ia iarăşi sub un fel de tutelă. Din acest comitet face parte şi D.N.Pătraşcu, secretar la Legaţiune ataşat acum la Ministerul de Externe. Vă rog, daţi d-lui Pătraşcu acomptul de 5oo lei noi pentru ediţia a treia a poeziilor lui Eminescu şi priviţi deocamdată această scrisoare drept chitanţă.” (Idem,p.140) Acestea sunt avatarurile volumului ca obiect.

Revenind însă la conţinutul lui şi la acel enunţ din scrisoarea lui Eminescu, am atras atenţia în altă parte că poetul vorbeşte de poezii „ de intercalat” – deci pune în discuţie structura ediţiei princeps care se reeditează acum, acea arhitectură specială a ei cu punerea una după alta a poemelor într-o ordine anumită ce-i conferă o anumită valoare. Titu Maiorescu însuşi îi scrie surorii sale, Emilia Humpel,la 6/18 decembrie 1883:” Poeziile, aşa cum sunt ordonate, sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în româneşte…”

În aceeaşi scrisoare, însă, criticul mai spune:” În răstimpul acesta am trimis astăzi corectura ultimei coli (no 20) tipografiei Socec-Teclu…” – ori, ediţia princeps nu are 20 de coli editoriale, ci 19 coli editoriale, numerotate. Rezultă că din ea lipseşte această ultimă coală, 16 pagini. Se poate stabili şi unde-i era locul, prin procedee tipografice: Cu poezia Dorinţa, p. 64 din volum, se încheie coala a patra dar fără vigneta obişnuită iar imediat după aceea urmează Mortua est!, prima poezie din coala a cincia. Între acestea două ar fi locul colii editoriale pierdute. Acest roi al poeziilor pierdute, recuperate în diferite împrejurări în timpul vieţii poetului (publicate întâmplător prin presă, readuse de Maiorescu în ediţia a III-a, a IV-a şi a V-a) fac, în totalitate, urmând grafica ediţiei princeps, cu foarte mică aproximaţie 16 pagini, adică o coală editorială. Criticul încearcă să le aducă la ediţia sa, repetăm, dar nu ştie cum: mai întâi le adaugă la sfârşit, schimbă ordinea între ele în acest adaos, apoi intervine în structură intercalând singur o poezie, schimbând locul altor două. Toate aceste lucruri sunt analizate de noi cu grija maximă de care am fost capabili în cartea amintită. Când vorbeşte de poezii „ de intercalat”, poetul are în vedere acest lucru. El este primul nemulţumit că ordinea poemelor a fost ştirbită.

El adaugă, însă: „ poezii nepublicate de intercalat” – şi credeam că este vorba de poezii noi, cum înţelege şi Hanrietta,scrise acum la Botoşani. Nici vorbă. De la 1883 (ediţia princeps) până acum, în 14 martie 1888, prin presă se publicaseră: l. Diana, 1884, 2. Din noaptea,1884, 3. Sara pe deal, 1885, 4. La steaua,1886, 5. Nu mă înţelegi, 1886, 6. De ce nu-mi vii, 1887, 7. Kamadeva,1887. Titru Maiorescu preia, în ediţia a III-a (care apare în vara lui 1888) în ordine, la sfârşitul ediţiei: La steaua, De ce nu-mi vii şi Kamadeva. Diana fusese publicată în „Convorbiri literare” şi este imposibil ca el să nu fi ştiut de publicarea ei, Oricâte stele, în „Familia” şi chiar o citise, Nu mă înţelegi, într-un „Album” unde şi el, Titu Maiorescu, avea un text, Sara pe deal, în „Convorbiri literare”. De ce nu preia şi aceste poezii – şi-i cere poetului încă (alte) „poezii nepublicate”? Rezultă că el îi cere – şi poetul se referă strict la – poeziile scăpate din ediţia princeps, nepublicate acolo – nu în altă parte. – Şi nu numai atât, dar i le cere şi intercalate, adică în ordinea în care fuseseră în manuscrisul iniţial dat la tipografie. Mai rezultă, făcând legătura cu informaţiile de peste timp date de V.G.Morţun ( „pe ici pe acolo strofe adăugite” trebuind înţeles poezii întregi adăugite pe ici pe acolo) – că această intercalare a poeziilor scăpate fusese făcută deja de către Eminescu în anii ieşeni pentru ediţia pe care urma s-o scoată V.G.Morţun. Şi în această privinţă poetul îl roagă pe Titu Maiorescu să ia legătura cu V.G.Morţun şi să stabilească împreună ce e de făcut, adică ediţia a treia să fie completă şi să refacă ordinea iniţială. Numai că Titu Maiorescu reuşise în alegeri ca junimist – iar V.G.Morţun, ca socialist – partide diferite, păreri diferite, neînţelegeri, etc. O ediţie restitutivă, completă şi corectată, ar fi fost a lui Eminescu şi numai a lui, Titu Maiorescu trebuind să se dea la o parte cu totul de la această întreprindere – or, şi ediţia a III-a apare tot cu nota sa în care anunţă că poeziile sunt scoase „ în lipsa poetului etc.” (nota este identică celei de la ediţia princeps). La ediţia a III-a criticul face numai câteva corecturi de text (elimină greşelile de tipar dar îi scapă altele).

Ceea ce ne interesează aici este că poetul dă girul dublu, la doi editori ai săi, şi că adaugă frumuseţii (construcţiei) unei cărţi – gestul necesităţii banilor, de care are mare nevoie. Această a treia ediţie a Poesiilor sale putea, de asemenea, să ia un premiu academic consistent (în toamnă) – dar iarăşi va fi evitată discuţia.

Ceea ce trebuie, iarăşi, subliniat – este că de acum înainte poziţia lui Titu Maiorescu faţă de el va fi una strict, sau aproape exclusiv oficială. Ca să-l viziteze trebuia să se înscrie în audienţă, să fie bine îmbrăcat. Poetul are chiar emoţii şi amână de câteva ori o întâlnire la cenaclu din scrupule până şi pentru ţinută. Mai mult decât ne dau documentele nu putem avansa, dar sunt suficiente indicii să considerăm că Titu Maiorescu a cerut avizul medical al doctorului Isac pentru Eminescu – şi l-a preluat cu rezerve. El îl va ţine pe poet constant departe de lada cu manuscrise.

Se mai poate înţelege, în fine, şi de ce anume Eminescu rescria în această perioadă poezii scrise înainte: el însuşi dorea să recupereze poemele din acea coală editorială pierdută la tipografie. Acesta este, însă, şi argumentul celor care susţin că poetul era grav bolnav: el nu mai crea nimic original, tot ceea ce aşterne pe hârtie în aceşti ani se regăseşte între manuscrisele sale anterioare, el îşi rescrie din memorie creaţia. Facem observaţia că Eminescu nu rescrie poezii care se află în ediţia princeps ( o excepţie ar putea fi Rugăciunea unui dac – dar alta nu mai cunoaştem) – ci poezii care o completează, din această coală editorială pierdută. Să fi uitat el cu adevărat structura iniţială a ediţiei princeps? Noi am avansat ipoteza că acea coală editorială pierdută reprezintă un spaţiu compact al volumului, nu este vorba de poezii care ar trebui diseminate între celelalte de la prima până la ultima pagină. Ordinea din interiorul acestei coli editoriale este tot ce nu putem stabili cert – dar locul ei între Dorinţa şi Mortua est! se justifică. În fond, Dorinţa este o chemare: „ Vino-n codru…” – iar după ea s-ar potrivi De ce nu-mi vii, apoi Sara pe deal, după care La steaua … ar face o bună trecere pentru ca Diana să se încadreze cu Pajul Cupidon, etc. Este mult mai simplu de înţeles că Eminescu vrea să atragă atenţia asupra poeziilor care lipsesc din volumul său, la acestea revine insistent tot rescriindu-le şi uneori făcând să apară în presă – tocmai pentru a ajunge la structura iniţială, „ structura Morţun” să-i zicem, şi a-i pune pe cei doi s-o recunoască şi s-o restituie. Cu V.G.Morţun el nu mai are, după acest episod epistolar din martie 1888, nici o legătură (şi în câteva scrisori – asupra cărora n-am zăbovit – Hanrietta însăşi îi mărturiseşte Corneliei Emilian că Eminescu îl crede neserios, mincinos, etc.); cu Maiorescu – numai legături oficial-protocolare. Dacă ar fi revenit la relaţiile apropiate mai vechi, într-o eventuală întrevedere privată Eminescu i-ar fi cerut lada lui cu manuscrise – nu restabilirea sumarului exact al volumului de poezii. Această ladă şi-o cere, apoi, şi pentru întregirea acestui sumar – dar, desigur, şi pentru definitivarea altor volume de poezii. Tuturor acestor ipoteze – şi altora de acest fel – li se răspunde într-un singur fel, monocord: dar dacă poetul şi le distrugea?! La această întrebare nu mai este de nici un folos răspunsul în termeni juridici: erau manuscrisele lui, avea toate drepturile asupra lor. Asta se putea spune atunci – sau în anii imediat următori – dar azi, când manuscrisele lui Eminescu au devenit tezaur naţional, este o inepţie să vii cu asemenea argumente. Ţi se poate răspunde că Eminescu-omul a fost sacrificat pentru inestimabila bogăţie de idei din manuscrisele acestea. Se poate, însă, argumenta că poetul era raţional şi n-ar fi distrus aceste manuscrise ale sale dacă i s-ar fi dat. Iar argumentaţia ţine, iată, de boala sa, de limitele ei, de impresiile altora despre ea.

14 martie: Referire la casa pe care trebuia s-o cumpere

17 martie:  „Iar mata, îngerul scăpător în toate privinţele, mai scrie lui Mihai  şi cere-i socoteală şi spune-i să nu beie, căci dacă vor afla binefăcătorii lui n-au să-i facă pensie. El foarte mult ţine la mata şi te ascultă. Numai păcatele mele că m-am îmbolnăvit şi iarăşi are prea mulţi bani în mână  şi nici n-are cine îmi spune cât a primit şi de unde…”

Read more: Acest text este foarte important şi pune sub semnul întrebării… http://axa.info.ro/arhiva/anul-i/axa-13/item/270-acest-text-este-foarte-important-%C5%9Fi-pune-sub-semnul-%C3%AEntreb%C4%83rii#ixzz11gFE1BVP

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: