Skip to content

Teoria păturii superpuse (1881) Arta guvernării (1882)˝Guvernul cari ni trebuie (1882) La un an nou (1883)

6 October 2010

Scris de Mihai EMINESCU

Teoria păturii superpuse (1881)

Eminescu crede în adevărul teoriei atât de adesea susţinute de el şi ne spune că tocmai fiindcă-i adevărată, teoria a produs o impresie penibilă asupra celor atinşi de ea. El ne spune că străinii au ajuns să acapareze toate ramurile vieţii publice. Susţinerea teoriei nu are folos practic pentru conservatori, dar conservatorii nici nu urmăresc aşa ceva. Practici în ţara noastră sunt numai liberalii care prin negoţ de palavre se îmbogăţesc şi parvin. Teoria are însă însemnătatea ei, căci pune în evidenţă faptul că pentru conservatori principiile sunt mijloc pentru păstrarea predominării rasei române, nu pentru câştig.

Statul român nu trebue lăsat la bunul plac al unor venetici, el nu trebue să devină un fel de Americă. Statul român trebue să-şi primească soarta şi caracterul de la elementul istoric. Mediul social însă permite ieşirea la suprafaţă numai a elementelor decăzute, iar elementele sănătoase ajung să fie exploatate de cele parazitare.

Articolul fără titlu a apărut în Timpul (VI) 1881, 6 August. N’a fost încă reprodus în nici o ediţie a lui Eminescu afară de aceea a clasicilor comentaţi.

Căutând a esplica etnologic antagonismul atribuit moldovenilor contra muntenilor am găsit că bărbaţii de peste Milcov nu înţeleg sub cuvântul “muntean” populaţia istorică a Ţării Româneşti, una şi aceeaşi în toate provinciile, ci o pătură superpusă, neistorică, imigrată de curând prin oraşe, din care se recrutează partidul roşu, rămânând ca populaţiile vechi sau pe deplin asimilate să se grupeze, ceea ce şi fac, sub cu totul alte formule politice decât cele cosmopolite ale membrilor societăţilor internaţionale.

Această teorie a produs, ca orice adevăr, o impresie penibilă asupra celor ce cred a avea cuvinte să se simtă atinşi de ea; le-a produs un fel de spaimă de ei înşii, precum se cutremură eroii lui Eschil când simt neînduplecarea fatalităţii; le-a produs poate salutara îndoială dacă în adevăr ar fi ei aceia cărora li se cuvine misiunea naturală şi înnăscută de-a reprezenta un popor din care, în definitiv, nu fac parte decât din întâmplare şi prin strecurare pe furiş.

Argumente în contrariu cari ar invalida teoria noastră nu se prea pot aduce. Evidenţa nu se poate tăgădui, deşi un asemenea mister public nu se mărturisea, fie din cauză de oportunitate, fie pentru alte consideraţii.

Împlerea Parlamentului şi a funcţiilor cu noi fanarioţi de provenienţă proaspătă, falsificarea vieţii intelectuale şi politice a poporului prin capete de formaţiune hibridă, incapabile de o activitate intelectuală, toate acestea se impun vederii; autohtonul simte că nici limba, nici înclinările, nici maniera lui de-a vedea nu pot fi reprezentate de cranii c-un dram de creier, supus la ramolisment. Studii craniscopice comparative ar fi de folos, şi tineretul Facultăţii de Medicină şi-ar câştiga un merit comparând încăperea cubică a unui craniu în adevăr dacoromanic cu strâmtoarea acelor scorburi găunoase în cari rezidă sterilitatea intelectuală şi perfidia partidului roşu.

Declamaţiile şi asigurările solemne de patriotism nu ajută nimic în cestiune, întru cât e etnologică. În privirea politică, punerea tezei poate fi oportună sau inoportună, practică sau nepractică, dar numai din punctul de vedere al celui care-o judecă, nu din acela al adevărului în sine. Pentru meritele reversibile financiare ale grupului Carada? C. A. Rosetti, pentru poeziile neogreceşti ale lui Serurie, cestiunea e şi inoportună şi nepractică.

Să sperăm că va avea alt înţeles pentru distingerea între ceea ce e tipic românesc şi în adevăr naţional pe de o parte şi între importaţiunile de tot soiul ce se pretind naţionale.

Fără atitudinea declamatorie a ziarului francez din Capitală, mai obiectiv, dar totuşi numai din punctul de vedere al oportunităţii, ne răspunde “Cumpăna”, ziar redijat de tineri evrei.

Foaia aceasta ne zice că “teoria noastră nu are nici un folos practic pentru partidul conservator”.

Poate că folos practic şi partid conservator sunt o contradicţie în adjecto întru cât [î]i priveşte pe conservatori. Practice sunt Caradalele, cari ştiu a utiliza tot în afaceri ale ţării cele patru clase primare sau Codul Boerescu în aşa chip încât ajung directori de drum de fier şi de bancă şi milionari. Practic e d. C. A. Rosetti, care pune pe Giani să-i stipuleze o plată de zeci de mii de galbeni pentru negoţul de palavre exercitat de la 1857 încoace. Auzit-au cineva de vrun roşu care, în politică, să fie atât de nepractic încât să piarză un ban? Miniştrii daţi în judecată de aceşti virtuoşi se disting prin absoluta lipsă de simţ practic întru cât [î]i priveşte, căci au ieşit săraci, căci au fost oameni de stat în socoteala averilor lor private, şi sacrificiile ce le-au impus celor mai mulţi poziţiunea lor oficială le-a jignit multora interesele şi avutul lor. Cine-a sărăcit dintre roşii, afară de bieţii Goleşti cari au luat-o la serios? Dar Goleştii erau boieri de neam şi autohtoni, deci, ca atari, nu s-au uitat la folosul practic, lăsând în seama d-lui C. A. Rosetti admirabila calitate de-a concilia interesele sale private cu rolul de martir, de exilat, de prigonit, pe care l-a ştiut juca în perfecţiune. Martiriu şi patriotism ce se traduce în practică în pensii reversibile, în lefuri exorbitante create ad-hoc, în sporirea cu 40 la sută a bugetului cheltuielelor, în urcarea birurilor, în înmulţirea datoriei publice ş.a.m.d.

Cât despre folosul practic pentru ideile conservatoare, el e evident. Formula unei organizaţii conservatoare, abstracţie făcând de ţară şi de poporul istoric, se dovedeşte a fi sterilă şi lesne de escamotat. Vedem că roşii, maieştri în precupeţirea unor asemenea formule, au devenit peste noapte din republicani monarhişti şi că primesc orice program politic, numai la putere să rămâie. Treaba lor să răsucească şi să falsifice principiile conservatoare şi să pretinză că sunt ale lor.

Pentru noi principiile sunt un mijloc pentru păstrarea predominării rasei române în ţară; pentru ei un mijloc de-a rămânea la putere şi a escamota încrederea celor lesne de amăgit. Lupta trebuie să devie mai substanţială şi s-apropie timpul în care, în genere, deosebirea între idei conservatoare şi liberale, între idealuri abstracte de organizaţie va căta să înceteze.

Lupta se va naţionaliza. De o parte vom întâlni fanarioţii şi străinii, de orice credinţe politice ar fi, de alta românii proprii şi în realitate asimilaţi, abstracţie făcând de principii politice.

Evreii au zis Congresului de la Berlin: “Sau ţara să fie cum o vrem noi sau să nu fie”. Un apropiat viitor va zice: “Sau ţara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie”.

De unde să rezulte în adevăr obligaţiunea pentru ţăran ori pentru fostul boier să se lupte în război sau să plătească dări pentru ca Caradalele şi Goldnerii de toate categoriile să aibă liniştea şi mijloacele de-a-i exploata în bună voie?

Oare poporul nostru nu are altă misiune pe pământ decât de-a plăti pensii reversibile dlui C. A. Rosetti şi a muri în război pentru a pune fundament siguranţei falimentelor frauduloase?

Espresia etnologică şi geografică a statului român să nu fie decât un pretest pentru Chiriţopoli de a-şi face mendrele, pentru ca străinii să se îmbogăţească şi să se încarce cu onorile create în numele acestui popor?… Ţara Românească nu mai e decât ocazia dată unui grec ca d. C. A. Rosetti de a se gera în om de stat şi de a-şi face nume? E condamnat acest popor ca paginele istoriei lui să fie mânjite de indivizi străini, fără ca aceştia să justifice prin muncă sau inteligenţă o asemenea suplantare?

“Cumpăna” ne citează însă state în cari împrejurările ar fi ca şi la noi: Statele Unite şi Belgia.

Sunt tocmai statele contra comparării cu cari am protestat totdauna. Amândouă formaţiuni nouă, fără caracter naţional propriu, în cari originea locuitorilor e indiferentă, amândouă fără trecut. Tocmai cerinţa de-a lăsa România să se prefacă într-o Americă sau o Belgie a Orientului este aceea căreia ne opunem din toate puterile. Nouă nu ne e deloc indiferent elementul ce are a determina caracterul şi soarta acestei ţări. Pretindem în mod absolut ca el să fie acelaş care-a determinat caracterul ţării de la 1200? 1700 şi de la 1821? 1866. O ţară care ar apuca căile americanismului deplin devine indiferentă pentru român şi e cel mult o espresie geografică, o firmă, un otel, nu o patrie, nu un stat naţional.

Dar, zice “Cumpăna”, atât în lumea fizică cât şi [în] cea morală există şi domneşte numai ceea ce are puterea intrinsecă de-a exista şi domni. Este o ciudată filozofie aceea care se sileşte a demonstra că elementele putrede, că decrepitudinea poate doborî şi stăpâni elementul sănătos şi viguros.

Poate fi ciudată filozofia aceasta, dar nu e mai puţin adevărată. Puterea intrinsecă de-a exista şi domni nu este absolută, ci atârnă de la mediul în care se exercită. Când un popor încape de ex. sub dominaţiunea străină, învins prin superioritatea numerică, elementele sale viguroase şi statornice vor rămânea jos, iar cele cari se vor adapta mediului nou al robiei, linguşitorii, mincinoşii, viclenii, se vor ridica. Astfel grija cea dentâi a fanarioţilor a fost de-a desfiinţa armata noastră, corp cu corp, pentru a nimici mediul în care calităţile rasei române şi puterea ei de viaţă se putea exercita. La 1874 “Românul” cerea desfiinţarea armatei pentru cauze de economie.

Istoria noastră e o ilustrare a acestei teorii. În epocele în cari se cerea vigoare şi o intensivă vitalitate s-au ridicat românii; în epoce de dominaţiune străină, exercitată din Ţarigrad ori din alte puncte, s-au ridicat străinii.

Adaptabilitatea c-un mediu nesănătos, nedemn, nu înseamnă superioritate organică.

Stejarul nu creşte pretutindenea, buruienele în tot locul. Aceasta nu va să zică că ele au “o putere intrinsecă mai mare de-a exista şi de-a domni”. Dacă într-un mediu stricat viclenii şi poltronii înfloresc nu e dovadă că au o putere intrinsecă superioară celor inteligenţi şi de caracter, ci numai că mediul e favorabil pentru decrepitudine morală, nefavorabil pentru sănătate. În stâncă s-a găsit o broască ţestoasă care trăise sute de ani fără hrană, adecă tot timpul necesar formaţiunii stâncii. Este ea organic superioară unui englez, care, nemâncând patru zile, ar turba?

Victoria finală a superiorităţii e coada teologică a bătrînului Darwin. Cu toată adâncimea filozofiei naturii, el e bun anglican, deci optimist; în contra scepticismului ce-ar putea rezulta din teoria luptei pentru existenţă se-ndreaptă aserţiunea că la urmă victoria e a superiorităţii. Nu superioritatea organică învinge, ci adaptabilitatea c-un mediu dat de timp, istoriceşte, dat de spaţiu, geograficeşte. Dar naturile viguroase vor căta să întipărească mediului caracterul lor, cele slabe se vor adapta ca ceara unui mediu nedemn chiar, încât slăbiciunea e din acest punct de vedere un titlu la existenţă. Demult gândeam la o asemenea modificare a teoriei luptei pentru existenţă, văzând cazurile în cari decrepitudinea şi paraziţii ajung a esploata şi stăpâni elemente sănătoase şi puternice.

Arta guvernării (1882)

Liberalii nici nu respectă tradiţiile noastre, nici nu cunosc natura statului şi poporului românesc. Ei nu urmăresc desvoltarea tuturor aptitudinelor poporului românesc.

În viaţa statului trebue să fie determinante natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite. Arta guvernării e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde stadiul lui de desvoltare şi a-l face să meargă liniştit pe calea pe care în mod firesc a apucat.

Ceea ce dă guvernului roşu aproape caracterul unui guvern străin, tot atât de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atât lipsa de respect pentru tradiţie şi trecut cât şi deplina necunoaştere a naturii statului şi a poporului românesc, pe cari le privesc, pe amândouă, ca pe nişte terene de experimentare.

John Stuart Mill observă deja în scrierea sa asupra guvernului reprezentativ că sunt spirite, cari privesc arta guvernământului ca o “chestie de afacere”. O maşină de vapor sau una de treier, o moară, c-un cuvânt orice operă mecanică cu resorturi moarte a cărei activitate şi repaos se regulează după legile staticei şi ale dinamicei e pentru ei ceva asemănător cu statul; maniera lor de-a privi lumea, societatea, poporul e o manieră mecanică. Formulele şi frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevăruri în sine, ci numai nişte expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de-a le aplica.

Tradiţia? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviinţă ale poporului sunt nişte prejudiţii. Modul de-a exista al statului, forma lui monarhică bunăoară, sunt lucruri despre cari e în sine indiferent de există sau nu; valoarea lor e numai relativă şi are numai atâta preţ pe cât contribuie la realizarea ambiţiei personale a unui om sau a unui grup de oameni cari văd în stat un mijloc de-a face avere, de-a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi.

Dar se ruinează poporul? Le e cu totul indiferent. Dar se alterează dreptatea moştenită a caracterului naţional, dar se viciază bunul simţ, dar se împrăştie ca de vânt comoara de înţelepciune şi de deprinderi pe care neamul a moştenit-o din bătrâni mai vrednici decât generaţia actuală? Ce-i pasă liberalului de toate astea? Toată lumea să piară numai Manea să trăiască! Orice idee apriori, răsărită în creierii strâmţi a unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginaţia mulţimii şi de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă şi adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură turbure, despre care să nu ştii bine nici ce voieşte, nici ce tradiţii are, nici dacă e capabilă a conduce un stat ori nu.

“Există alţi logiciani politici, continuă John Stuart Mill, cari privesc ştiinţa de-a guverna ca o ramură a ştiinţelor naturale”. Nu pe ales aşadar sunt formele de guvern, nu expediente sunt, nu opera unor intenţiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaş ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaşte proprietăţile lui naturale şi nu de a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute.

Genialul Montesquieu însuşi, întemeietorul cercetării naturaliste în materie de viaţă publică, zice (în cartea De l’esprit des lois) că, înainte de-a exista legi, existau raporturi de echitate şi de justiţie. A zice că nu există nimic just şi nimic injust decât ceea ce ordonă sau opresc legile pozitive este a zice, adaugă el, că înainte de-a se fi construit un cerc razele lui nu erau egale”.

Această îndoită manieră de-a vedea am găsi-o petrecând istoria tuturor statelor; ea e istoria paralelă a ideilor conservatoare pe de-o parte, a celor demagogice pe de alta. Deosebirea pătrunde şcoală, justiţie, administraţie, vederi economice, tot.

Pe terenul muncii liberalul, care nu vede decât rezultatele, va zice: scopul economiei politice e producţiunea.

Producţiunea numeroasă, bănoasă, ieftenă, iată singura ţintă ce-o urmărim. De aci apoi o împărţeală a muncii după naţiuni; una să producă numai un lucru şi să fie absolut ineptă şi incapabilă de-a produce altceva; alta alt lucru. În adevăr imens, ieften, bănos. Fiinţa inteligentă a omului, redusă la rolul unui şurub de maşină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică.

Oare nu are mai multă dreptate acela carele zice că obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă fiinţă? E vorba ca toate aptitudinile fizice şi morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă şi combinată, nu ca să degenereze şi să se închircească în favorul uneia singure. E vorba apoi ca totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte, nu să degenereze toate şi să se condamne poporul întreg la un singur soi de muncă care să-l facă unilateral, inept pe toate terenele afară de unul singur.

Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu în senzul unilateral dat de d-rul Quesnay, ci în toate direcţiile vieţii publice. Demagogia e, din contra, ideologică şi urmăreşte aproape totdauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omenească.

Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuţărie. Îi vezi creând drumuri nouă de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei şi prisosului de populaţie din străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc.

Căile ce se deschid concurenţei absolute, departe de-a dezvolta unul din acei germeni, [î]i face să se usuce şi să degenereze, restrângând pe român numai la acel teren mărginit pe care mai poate suporta concurenţa, la agricultură. Dar, nefiind toţi plugari, ce devine restul? Restul caută funcţii şi liberalii esploatează inepţia economică pe care ei au creat-o, deschizând din ce în ce mai multe funcţii pentru miile de nevolnici economici cărora le-a dat naştere tocmai liberalismul în materie de economie politică.

De teapa aceasta sunt toate planurile de reformă şi organizare ale d-lui C. A. Rosetti.

Guvernul cari ni trebuie (1882)

Aşa dar încă odată: voim reforma legii tocmelelor, dar nu cum o voeşte d. Rosetti, căruia nu tocmelele, ci popularitatea şi vrajba socială-i umb lă prin cap. O voim cu serioase şi amănunţite studii, cu păstrarea celor două principii necesare în materie: libertatea transacţiunii şi obligativitatea strictă a îndeplinirii; o voim de bună credinţă şi întemeiată astfel, încât să nu mai poată fi o armă de influenţă electorală în mâinile guvernului.

Şi fiindcă pe d. C. A. Rosetti nu-1 mai putem îndrepta, am dori ca treaba copiilor săi să nu fie a realiza republica, ci aceea de-a se pune serios pe carte şi pe muncă, pentru a compensa prin ele darea ţăranului care-i susţine. Puindu-se pe carte, studiind datinele drepte şi vechi ale ţării lor şi ale altora, se vor convinge că mare mult bine a fost odinioară în această ţară şi mare mult la largul lor şi în dragă voie trăiau oamenii înainte de epoca reformelor şi înoiturilor; se vor convinge că statul omenesc nu e rezultatul unui contract sinalagmatic, ci un organism, produs de natura intimă şi de înclinările unui popor şi că arta politică e ca arta medicului; are să sub vină acţiunii şi reacţiunii binefăcătoare a naturii, nu să impună legi a priori unui organism, care nu poate trăi decât în conformitate cu legile lui înăscute. Atunci se vor convinge tinerii că boala imigrării străinilor, boala simplificării muncii naţionale, boala feneantismului, sunt toate a se atribui ideilor şi trebuinţelor nesănătoase şi disproporţionate, introduse în ţară de minţi semidocte, de barbari pospăiţi.

Şi… mai ştii?… poate vor deveni reacţionari ca şi noi, poate se vor convinge că un popor tânăr nici nu e în stare a fi alt ceva decât reacţionar şi că demagogia şi republica universală nu sunt decât semne de marasm senil la o rassă învechită în zile rele, ale carii puteri morale s’au sleit.

La un an nou (1883)

Legi eterne mişcă universul de-asupra noastră, legi eterne conduc şi societăţile omeneşti. Suntem mici pe un glob neînsemnat în univers, dar inventăm mereu mijloace ca să ne facem viaţa grea şi dureroasă. Deşi ne dăm seama că viaţa-i ceva accidental, nu uităm patimile care ne mişcă. E în sufletul omenesc o ordine de lucruri tot atât de fatală ca şi aceia din lumea mecanică, şi astfel evenimentele care sgudue istoria sunt inevitabile ca şi evenimentele în constelaţia cerească.

Anul ce ‘ncepe nu inspiră multă speranţă, nu anunţă multă bucurie. Poporul nostru este aşezat între furtuna ce vine din apus spre a întâmpina pe cea de răsărit. Starea noastră nu depinde de noi, va fi determinată de alţii, şi totuşi guvernul se ocupă cu chestiuni care au menirea să agite opinia publică. E păcat şi nedemn ca ‘n situaţia gravă în care ne aflăm, să mai jucăm comedia luptelor lăuntrice.

Se ‘ncheie şi după datina noastră cu ziua de astăzi un şir de evenimente măsurate după apuneri şi răsăriri de soare şi fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători.

Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm eu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea prec um o lege eternă, mişcă universul deasupra capet elor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în chaos, toţi astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.

Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers,a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!

S’ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este isvorul urei şi al desbinărilor; că încredinţându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi isbită cu atâta adâncime de acest mare problem, încât să poată uita patimele mici cari-l mişcă, mai puţin înseninătoare decât o picătură în ocean, de cât o clipă în eternitate. Dar nu este astfel.

Se vede că aceeaşi necesitate absolută, care dictează în mecanismul orb al gravitaţiutnii cereşti, domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mişcare, e dincoace voinţă şi acţiune şi că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acel al lumii mecanice.

De aceea vedem că marile evenimente istorice, răsboae cari sgudue omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate acesteia tot atât de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească. E drept că cei vechi n’aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate acestea, în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adev ăr, acela, că precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se’ntâmplă într’un şir, pare că de mai nainte determinat.

Dacă, după constelaţiunea împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranţă ne-ar inspira, nu multă bucurie ne-ar face. Din nou chestiunea Orientului sau mai bine a împărţirii împărăţiei otomane e obiectul ce preocupă lumea politică şi se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dintâiu stadiu al desfăşurării chestiunii. În adevăr după înfrângerea insurecţiunei, a început a se desemna cu claritate alianţa austro-germană şi a se da pe faţă înarmările Rusiei.

Franţa, gata a fi privitoarea interesată la uriaşa ciocnire dintre lumea slavă şi cea germană, gata chiar a participa – şi fata favebunt – pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care reprezenta politica ei de acţiune. Cu toate acestea, nu credem ca moartea unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu totul.

În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preiponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală.

Oare în preziua unor evenimente, determinante pentru soarta noastră, fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune chestiunea revizuirii constituţiei? Fac bine a propune excluderea din viaţa publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s’au dovedit în toţi timpii a fi şi cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I?

Nu numai că nu fac bine, dar chiar şeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuşi tindea la amânare reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor, ce bat la poarta cetăţii noastre. Cu toate acestea curentul fatal de înoituri, care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim, împinge pe majoritate la punerea unor chestiuni ce nu pot decât să turbure ţara şi să accentueze deosebirile de interes şi de partid între oameni.

Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a acestei ţări arată uneori semne de copilărie. Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le deslege.

Iar Edipul destinelor noastre se uită în faţa acestui sfinx, şi în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate a fizionomiei lui, el s’apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre constituţionale… Fără îndoială ceea ce are să se’ntâmple se va ‘ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn  ca atunci, când  timpurile sunt foarte serioase, un popor  să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.

Read more: Teoria păturii superpuse (1881) Arta guvernării (1882)˝Guvernul cari ni trebuie (1882) La un an nou (1883) http://axa.info.ro/arhiva/anul-i/axa-11/item/250-teoria-paturii-superpuse-1881-arta-guvernarii-1882-guvernul-cari-ni-trebuie-1882-la-un-an-nou-1883#ixzz11bDgEfxC

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: