Skip to content

O zi din viaţa lui Eminescu

6 October 2010

Scris de Nicolae GEORGESCU

Într-un comentariu recent (Vezi revista Bucovina literară, oct. 2007, p.20-25, text de Călin L. Cernăianu) se duce la caricatură acest furgon: “Prezenţa lui ar putea fi logică, dar comisarul scrie că, după venirea reclamanţilor, a plecat imediat („la moment am mers… la stabilimentul de băi”). Dacă trebuia să ia şi furgonul (la care nu face nici o referire), era cam greu să plece pe loc, căci caii acestuia nu stăteau permanent înhămaţi, iar pe la ora 18, vizitiul nu moţăia în suportul de creioane de pe biroul comisarului.”

Se poate face, desigur, şi istorie literară băşcălioasă, dar în acest caz ne dăm de-a başca şi spunem că nu ne interesează. Totuşi, să ne amintim de alt furgon, cel din 1888, venit tot după Eminescu – dar în Piaţa de flori. Iată această amintire a profesorului D. Niţulescu publicată târziu, abia în 1968, în România literară 12 decembrie, p.12: „De mult, pe când eram în ultima clasă a Seminarului Nifon din Bucureşti, în plimbarea de dumincă după-amiazi, în faţa Bisericii Sf. Anton din fosta Piaţă de flori, am văzut lume multă adunată. Apropiindu-mă, şi răzbind până în primele rânduri, văzui un bărbat solid, bine legat, cu părul mare, pieptănat în valuri peste cap, cu o mustaţă îmbelşugată ce făcea gurii streaşină stufoasă, îndemnat să urce într-o birjă. Privirea îi era febrilă, dar trupul părea istovit, fără împotrivire, într-o totală renunţare.

Un civil – căruia vardistul însoţitor i se adresa deferent cu titulatura „domnule doctor” – stăruia cu menajamente, chiar cu înţelegere duioasă, pe lângă omul voinic, aflat numai în cămaşă albă şi în pantaloni, fără de surtuc şi fără bretele sau brăcinar, să se urce în trăsură. Mulţimea curiosă să afle şi să vadă ce se petrece, să se lămurească, a tot închis cercul în care mă aflam şi m-am pomenit fără de vrere atât de aproape de personajul principal încât şi astăzi, după aproape optzeci de ani, îi simt gâfâitul şi-i păstrez bine privirea. Nu erau ochii unui agitat, ci, mai curând, ai unui resemnat, domolit de efortul care-l măcinase, îl obosise, ochi blânzi totuşi, calzi, uşor umezi – nu de lacrimi ci mai curând de însăşi roua sufletului, de seva vieţii, ochi de căprioară rănită.E poetul Mihail Eminescu, oameni buni, ni s-a adresat medicul, e marele Eminescu al nostru, care, bolnav fiind, a plecat din spital, de la Doctorul Şuţu, şi acum ne facem datoria să-l readucem la patul lui, în îngrijirea noastră, pentru binele lui. A plecat, zice, să asculte ciripitul păsărelelor şi pitpalacul, aşa după cum făcea şi înainte de a se îmbolnăvi şi de a ajunge la noi”

În fond, chestiunea este ce alegem: băşcălia pe seama lui Vintilă Russu-Şiarianu – sau posibilitatea ca furgonul să nu fi fost neapărat al poliţiei, cu vizitiu vegetând printre creioanele ofiţerilor, ci al Institutului „Caritatea” – sau pur şi simplu unul de piaţă? Nu prea cred că e loc de ales: cum l-am crezut pe Ciurcu – îl credem şi pe „cioban” care transmite, oricum, o poveste din familie, o întâmplare povestită.

De aceea eu mi-am ales ca metodă de investigaţie concordanţele. Vedem: pentru a doua oară ne întâlnim cu aceste poveşti. Eve­ni­men­tele vieţii lui Eminescu s-au păstrat prin viu grai mai înainte de a fi fost scrise.

Iată un alt caz de concordanţă… neintenţionată, chiar la autorul băşcăliilor de mai sus. Documentele de arhivă privind activitatea lui Eminescu în Societatea Carpaţii s-au găsit şi editat în anii ’80, iar relaţia lui Ocăşanu cu poliţia austriacă s-a făcut abia anul trecut. Băşcălia cu pricina: „N. Georgescu îl prezintă pe Ocăşanu ca agent al poliţiei Austro-Ungariei – în vreme ce Slavici îl informa pe Maiorescu la 25 iunie 1883 că numitul era „unul dintre oamenii de încredere ai poliţiei” noastre. Era agent dublu?! N-ar fi de mirare…” Nu eu – ci autorul notei informative spune că acest Ocăşanu lucra şi pentru poliţia austriacă. Dar… dacă a făcut această legătură singur el, de ce domnul băşcălie se sperie?! Îl cam sperie adevărul, ca pe toţi comicaştri.

Nu prea ştiu ce însemna în epocă „agent al poliţiei”, „spion”, etc. – dar am la îndemână o amintire a lui Artur Gorovei (Alte vremuri, Amintiri literare, Folticeni, 1930, p. 66), bărbat cu totul stimabil, despre un caz oarecum similar. Este vorba despre fiul lui Ion Creangă, căpitanul, care, după moartea părintelui său, vine la Iaşi cu o sumă considerabilă de bani pentru a sponsoriza editarea operelor marelui povestitor – şi, în plus, pentru a sponsoriza chiar o revistă literară. Artur Gorovei notează: „El e junimist, mi-a spus, fiindcă are protector pe Petre Carp, care l-a trimes la Viena, ca spion, cu o sută de lei pe zi. E junimist în politică, nu însă şi în literatură, din pricină că există o răceală pronunţată între tatăl său şi d-nii Maiorescu şi Iacob Negruzzi…” Dau informaţia sub beneficiu de inventar, pentru cei care se vor interesa de aceste meserii paramilitare în perioada lui Eminescu. Desigur, tot pentru bani făcea şi tânărul Ocăşanu acţiune de „spionaj dublu”. (Ghilimelele sunt necesare, pentru că meseria de „spion” implică un angajament, o apartenenţă la un serviciu secret, etc.)

Când vorbesc de cronologie, vreau să spun că nu se putea şti, înainte de editarea „Însemnărilor zilnice” ale lui Maiorescu, de acel bilet al doamnei Slavici, înainte de apariţia procesului verbal, de acel comisar, etc.

2. PISTOLUL LUI EMINESCU. Înainte să povestească Al. Ciurcu despre agitarea pistolului de către Eminescu în Cafeneaua Capşa, lumea ştia, însă, ceva asemănător, publicat de Nicolae Pătraşcu în „Convorbiri literare”, în insipidul „Studiu critic” pe care l-a însăilat acesta la câteva luni după moartea poetului (scos în carte în 1892). Citez doar un fragment: „La 8 iulie un vânt puternic se abătu asupra acestui creere-lume, desrădăcinând orice vegetaţie şi aştri, şi lăsând în urmă-i pustiul şi umbra în care nu mai încolţi decât sămânţa morţii. Se înarmă dis de dimineaţă cu un revolver şi plecă să ia o baie. Când voi să se coboare, descărcă revolverul în unul din vechii şi cei mai buni prieteni ai săi, D. Chibici-Râvneanu. Atunci fu condus şi instalat în ospiciul Caritatea din Bucureşti, unde stătu mai bine de două luni într-un delir liniştit…” Cum poţi integra această informaţie în context? Autorul, apropiat al Junimii, martor la multe evenimente, confundă 28 iunie cu 8 iulie – şi-l aduce în bătaia pistolului lui Eminescu nici mai mult nici mai puţin decât pe Chibici-Râmneanu, unul dintre cei mai vechi prieteni ai poetului. Acesta, avocat la Căile Ferate Române, avea permis de liber parcurs în Europa. Istoria literară nu reţine această agresiune a poetului asupra lui. Chibici însuşi nu o confirmă. Dimpotrivă, se cunosc versuri din manuscrisele poetului care i se dedică, „amicul Chibici” fiind, într-o variantă, chiar interlocutorul din Satira II („Cu evlavie cumplită / Înghiţeam pe regii lybici – / Unde sunt acele vremuri / Te întreb, amice Chibici ?”, O. II,p.231, etc.). Este unul dintre vechii şi bunii prieteni ai poetului – dar n-a dorit să ia cuvântul în chestiunea bolii de la 1883 – motivând, la un moment dat, zice-se, că ar fi vorba de secrete de stat ce ar leza interesele unor mari puteri europene. Între scrisorile pe care i le trimite poetul, foarte cunoscută este cea din sanatoriul de lângă Viena, imediat după însănătoşire:

„Fii bun, iubite Chibici, şi răspunde-mi cum stau lucrurile cu mine. (…) Astfel, fără speranţă şi plin de amare îndoieli, îţi scriu, iubite Chibici, şi te rog să-mi lămureşti poziţia în care mă aflu. Eu aş vrea să scap cât se poate de curând. Şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de-a mânca măcar până la saţiu. Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic, M. Eminescu.”

Ce-ar rezulta dacă am accepta că Eminescu a tras în Chibici, a ameninţat-o pe Doamna Capşa, portretul Regelui Carol I, a tras în Ventura însuşi?! Avea pistolul la el şi când a mers la Maiorescu, de ce nu l-ar fi folosit?! Mai mult: îl avea şi la Iaşi, când l-a vizitat pe Ion Creangă la 6 iunie 1883 (se pare că şi l-a procurat la sfârşitul lui mai 1883, când au fost graţiaţi de către rege cei trei atentatori la viaţa lui I. C. Brătianu, aşa-numitul grup Carlova-Pietraru-Pătescu arestarea căruia o ceruse, în 1881, atât de insistent Eminescu)

Iată că această concordanţă nu s-a verificat – şi a fost scoasă din biografia lui Eminescu împuşcarea lui Chibici. Asta, cu atât mai mult cu cât mai există o amintire despre pistolul lui Eminescu descărcat aiurea, deci detunătura ca atare are dublă atestare şi ar fi putut să se vorbească despre o concordanţă, si să se fixeze în memoria colectivă. Este vorba despre o amintire a lui D. Teleor din 1903. Un fost redator la ziarul Timpul , notat cu majuscula “R.”, îi povesteşte acestuia cum Eminescu a îndreptat pistolul spre el pentru că i-a schimbat un text în tipografie:

“ – Te-mpuşc!

Şi zicând vorbele acestea, Eminescu scoase un revolver nou şi-l îndreptă spre mine.

Te-ai speriat?

Mai e vorbă, dragă Teleor?!

Ce-ai făcut?

M-am ascuns după un scaun. Pe urmă am fugit pe-o uşă ce era deschisă în apropiere.

Dar poetul?

Nu ştiu ce-a mai făcut.

A tras?

Nu. Când l-am întâlnit în redacţie peste câtva timp a început să râdă, şi râzi, şi râzi. Mi-a zis: “- Cum credeai, bre, c-o să te împuşc? Uite revorverul, e gol!” „-M-ai speriat, domnule Eminescu!” „-Te-ai speriat! Ha! Ha! Ha!”. A râs apoi o grămadă.

Îşi uitase de articol?

Îşi uitase. A doua zi, însă, a fost internat la Caritatea, căci d. Chibici, la care şedea, nu-l mai putea ţine în frâu.

Ce făcea?

În noaptea aceea a luat o birje şi s-a dus la Şosea.

Să se plimbe?

Ce să se plimbe?! Acolo a începăut să tragă în aer focuri de revolver, de se speriase lumea.

N-a atins pe nimeni?

Nu. Se amuza numai. Poliţia, neapărat, a pus mâna pe el, l-a dus la domnul Chibici sau la d. Maiorescu, şi de aici…”

D. Teleor publică această amintire în suplimentul „Litere şi arte” al ziarului „Adevărul”, la 12 martie 1903, dar nu o mai reia în cartea ”Eminescu intim” din 1904, unde retipăreşte amintirile sale despre poet risipite prin presă. Intenţia de a-i da o replică lui Nicolae Pătraşcu (eopisodul „Chibici” al acestuia se publicase, repetîm, în 1892) este evidentă – de vreme ce insistă că poetul n-a rănit pe nimeni, doar se amuza trăgând focuri de pistol în aer; dar la D.Teleor amintirile se încurcă, se suprapun, se confundă. Crede că poetul locuia la Chibici, că pe acesta l-a chemat poliţia, etc. Vom vedea, mai jos, cum persistă D. Teleor în suprapunerea imaginilor. În fond, el face literatură, propune un personaj cu numele „Eminescu” – nu relatează fapte exacte.

3. EMINESCU ARESTAT LA 24 IUNIE 1883 SI ELIBERAT PE LOC. Dar informaţia curge în continuare, şi acum, recent, Dl. Ion Spânu comentează, în revista Literatorul, iulie 2007, piese dintr-un „Dosar Eminescu”, cu numnăr de înregistrare, privind aceleaşi împrejurări ale lui 28 iunie 1883. Înainte de 1989, când mi-am făcut şi eu cuvenita documentare (de fapt, câteva confruntări cu documentele originale), la Arhivele Statului nu existau, sau nu se puteau consulta asemenea acte.

Am scris despre acest „dosar” ce se ştia din presă: în 1924 este descris fugar de Radu D. Rosetti – care imediat, la numai o săptămână, în acelaşi ziar, este aspru certat de C. Botez că dezvăluie lucruri urâte despre boala şi moartea lui Eminescu, lucruri care ar trebui îngropate în arhive. Îngropate au rămas aceste acte. Acum, dacă s-au redescoperit, ele ar trebui editate urgent – şi apoi comentate; Dl. Ion Spânu citează câteva fraze şi umple patru pagini de revistă cu impresii şi comentarii unde Titu Maiorescu este conspirator şef, se răzbună pe Eminescu din invidie, etc.

Cronologia consemnării fiecărei informaţii în parte este interesantă. Vă mai amintiţi, probabil, finalul filmului despre Eminescu din serialul „Mari români”, cu actorul Andrei Gheorghe zâmbind dezamăgit lângă un lighean cu apă şi spunând cam aşa: „ – E, hei, oameni buni, şi să vă mai spun una: procesul verbaal al comisarului de poliţie nici măcar nu e datat cum trebuie, ăsta a falsificat până şi data, a pus episodul cu câteva zile mai devreme !…” Ei, da, cu toţii am văzut actul, l-am citit… şi am tăcut, pentru că începe aşa: „Proces verbal. Douăzeci şi patru iunie 1883, orele 7 seara. Noi, C. Nicolescu, comisarul secţiunea 18 din Capitală, fiind informat…” Dl. Andrei Gheorghe m-a întrebat şi pe mine, am ridicat şi eu din umeri…Încă nu pot da un răspuns, aşa cum nici ediţia academică nu l-a dat (nu l-a formulat, n-a pus problema) – şi nici G.Călinescu sau altcineva. Presupunem că este datare greşită, şi gata…Am văzut mai sus cum N.Pătraşcu pune 8 iulie în loc de 28 iunie…

Evident, trebuie văzut mai întâi actul în original. Dacă este scris ferm „douăzeci şi patru iunie”, ce se va întâmpla? Mai înainte de a ne autodispreţui ca naţie, sau de a zice că suntem ţara lui Papură vodă unde nimic nu merge, nimic nu e la locul lui etc. – cum fac toţi domnii băşcălie de profesie sau de ocazie – este cazul să luăm în calcul data ca atare. Ce-ar mai fi dacă Eminescu a fost arestat pe 24 iunie? Cade informaţia lui Titu Maiorescu din „Însemnările zilnice”, după care poetul a fost pe 28 iunie la el în casă, etc.?

Episoadele s-au înşirat, pe 28 iunie, în această ordine: la ora 6 dimineaţa biletul Doamnei Slavici, puţin după aceea Simţion, apoi drumul la Şuţu pentru rezervarea camerei lui Eminescu, apoi, pe la 1o, vizita lui Eminescu – după care, drumul poetului la Capşa, şi celelalte, până la baia Mitraşewschi. Şi în procesul verbal al poliţiei, şi în amintirea lui Grigore Ventura şi în relatarea lui Nicolae Pătraşcu baia persistă, deci ea este pivotul pe care se adună celelalte informaţii.

Există, însă, şi posibilitatea logică a unui alt scenariu. Este foarte posibil ca poetul să fi mers mai des la baia Mitraşewski în aceste zile, chiar zilnic, din cauza căldurilor celor mari, şi pentru că-i plăcea acolo. Este foarte posibil ca el să fi fost reţinut cu adevărat pe 24 iunie 1883, întârziind prea mult în apa caldă şi îngrijorându-şi prietenii care au apelat la poliţie.(A nu se confunda lucrurile: am stabilit că Eminescu era avizat asupra eficienţei băilor turceşti pe timp de caniculă, cu cât apa este mai fierbinte adaptarea ulterioară este mai bună; deci poetul nu voia să se opărească, să-şi facă un rău fizic.) În aceste condiţii, însă, trebuie că i s-a dat drumul: fie s-a sesizat cineva sus pus, poate chiar fratele său Matei, poate el însuşi şi-a revenit ori a găsit argumente să fie eliberat din stabilimentul doctorului Şuţu… Au urmat câteva zile, trei la număr, de libertate câştigată – iar apoi, la 28 iunie, lucrurile s-au repetat şi s-au agravat: a venit biletul, Simţion, apoi Capşa, Ventura, din nou baia Mitraşewski (Ventura aducându-l pe poet aici pentru că ştia că-i place locul; baie pe care Maiorescu n-o consemnează, însă)…

Simţion făcuse un pariu cu Eminescu semnat şi datat „Astăzi 25 iunie 1883 la una oră şi 25 de minute” (hârtia se află între manuscrisele poetului): deci, dacă a fost arestat pe 24 iunie seara, Eminescu a fost eliberat aproape imediat, pentru că la ora 1,25 din noapte există acest înscris. Nu e cazul să ne ascundem după vorbe, pariul acesta a fost făcut în condiţii bahice, de vreme ce se încheie astfel: „Cine pierde rămăşagul plăteşte două sticle de Johannisberger şi care se vor bea împreună de cei doi subsemnaţi la Rusciuc.” Au fost, probabil şi martori. Se sărbătorea ceva – de pildă, scoaterea celui reţinut din stabilimentul doctorului Şuţu. Şi miza pariului este interesantă: „Mihaiu Eminescu a susţinut că, amândoi vieţuind încă, Simţion va lucra la podul care se va dura între Giurgiu şi Rusciuc, într-un timp în care Carol I, rege al României, va fi ales de bulgari principe al Bulgariei.”

Acest proiect geostrategic se discuta în epocă, nu e cazul să-l considerăm rodul minţii bolnave a lui Eminescu, aşa cum au făcut unii biografi ai poetului (ca dovadă a precarităţii studiilor noastre de istorie pentru perioada Carol I).

Şi în cazul acestui pariu avem o concordanţă: D. Teleor vorbeşte, tot prin 1903, despre ultimile zile ale lui Eminescu – şi plasează acolo, deci în 1889, scene ca acestea:

“Cu vreo lună înainte de moartea sa, Eminescu mergea regulat, în fiecare seară, la Coloseul Opler, mai mult pentru hatârul unei frumoase cântăreţe suedeze. Într-o seară, după ce am jucat popice amândoi, după ce m-a bătut de m-a prăpădit la joc, făcând mereu numai nouă puncte, am trecut amândoi în sala de spectacol. Toată sala era plină de lume. Capelmaistrul Carbus începuse să agite bagheta. La masa noastră mai veniră încă vreo patru-cinci prieteni. Eminescu era foarte vesel, transportat. Veni o nouă serie de halbe cu guler de mareşal,

Ce gulere sunt astea, bre ?

De general !

De colonel bulgăresc !

Eminescu avea privirea îndepărtată spre scenă: parcă aştepta ceva.

Ce e, Eminescule ?

Nu vine cineva…

Cine ?

Cineva…

Apoi mai vorbirăm de pariul ce făcuse Eminescu – pariu în scris cu Simţion şi alţii…

Un cântec vesel în formă de marş ne făcu să tăcem şi să îndreptăm privirile spre scenă. Eminescu făcu ochii mari, se însufleţi şi strigă deodată:

Suedeza !

Apoi, după scaun, printr-o săritură, se sui pe masă, îşi puse un şervet în jurul capului şi începu să strige: Bravo ! Bravo !

Toată sala a rămas înmărmurită.”

Evident, D.Teleor confundă iarăşi, pentru că despre “suedeză” se ştie, de la Nicolae Pătraşcu, din acelaşi studiu insipid, că Eminescu a văzut-o în 1884, la ieşirea din sanatatoriul de lângă Viena, pe când se plimba prin Italia cu Chibici-Râmneanu. Pariul cu Simţion este, însă, din 1883, după cum este datat (că doar nu se va fi repetat şi peste ani!). Aici, relieful informaţiei este încurcat de suprapunerea amintirilor şi bănuim că, subliminal, D.Teleor se gândeşte la „moartea sa civilă”, deci la primăvara lui 1883. Poate că Eminescu o cunoştea pe „suedeză” din România, iar în 1884 a revăzut-o în Italia. Oricum, situaţia rămâne neclară.

Ştim din corespondenţa sa editată în anul 2000 că poetul ducea o parte din cărţi şi manuscrise la Constantin Simţion, având de gând să se mute definitiv de la Doamna Slavici: pe fondul acestei mutări se derulează evenimentele din iunie 1883. (Prin august, Maiorescu îi va da lui Matei Eminescu ceasul poetului, despre care ştim că acesta îl păstra în lada sa cu manuscrise, acum aflată la Simţion împreună cu o parte din cărţi; criticul a primit, probabil, această ladă la el.)

Vine, astfel, ziua de 28 iunie, şi la 6 dimineaţă cineva îi aduce lui Maiorescu un bilet de la D-na Slavici, iar „curând după aceea Simţion la mine, întâia oară”. Rezultă că acesta ştia ce se petrece, probabil fusese martor la cearta dintre poet şi soţia lui Slavici – sau poate a fost anunţat tot de aceasta, tot printr-un bilet. E oţios să amănunţim, dar ne obligă textul: „curând după aceea” înseamnă tot foarte de dimineaţă, la un moment nepotrivit pentru o vizită, deci este vorba de o urgenţă. Simţion vine singur, probabil pentru că Eminescu încă mai doarme sau a putut fi liniştit şi l-a luat somnul.

Această ipoteză a faptelor repetate poate fi luată în discuţie în condiţiile în care chiar apar actele originale, cum ne anunţă Dl. Spânu. Nu discut aici dacă este vorba de recidiva bolii lui Eminescu sau de încercările repetate ale urmăritorilor săi de a-l prinde ”în flagrant”. În procesul verbal din 24 iunie situaţia prietenilor este aceasta: Ocăşanu şi Siderescu îl informează pe comisar că poetul este închis în baie – iar la faţa locului: ”Introducându-ne cu mai toţi amicii mai sus precizaţi aici, am găsit pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbrăcat, silindu-se, să închidă uşa-i sa şi avea aerul de a fi speriat la vederea noastră în număr de 4-5 persoane, între care şi d-l Constantin Simţion.”. Mai departe bolnavul este condus la Instititul Caritatea „cu concursul d-lor: Ocăşanu şi Simţion”. Înapoi, la gazda lui Eminescu, vine numai V. Siderescu. Se pare că inginerul C.Simţion are o poziţie privilegiată şi un rol deosebit, fiind mai apropiat de poet. Nu el a anunţat poliţia – dar a venit cu ceilalţi, sau după ei, la baia Mitraşewschi; prezenţa lui îl emoţionează pe poet – şi probabil că el îl convinge să accepte drumul la spital, rămânând apoi cu poetul aici, şi semnând împreună peste câteva ore pariul – care, iată, după D. Teleor a devenit o întâmplare de referinţă în epocă,

4. ZIUA MAXIMEI INSURGENTE. Ce a făcut el în cealaltă zi, pe 28 iunie? Titu Maiorescu scrie despre Eminescu: ”Potrivit înţelegerii (ce avusesem cu Simţion), i-am spus că trrebuie să se ducă la Simţion, pentru societatea carpaţi. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură şi a plecat cu trăsura acolo (la Simţuion). De acolo e vorba să fie dus la dr. Şuţu. De s-ar face asta fără greutate!”. Se presupune că poetul s-a oprit cu trăsura la Capşa, unde s-a întâlnit cu Grigore Ventura. Ceva nu se leagă, însă. Maiorescu locuia pe Strada Mercur, în zona actualului Magazin „Eva”, iar sediul Societăţii Carpaţii era, după câte ştim, pe Ştirbei Vodă, undeva deasupra Cişmigiului. Capşa se află, însă, în direcţie opusă, spre Universitate, iar Baia Mitraşewschi, în prelungirea acestei direcţii, spre Dâmboviţa. Când a ieşit de la Maiorescu, poetul trebuia s-o ia spre nord, nu spre sud. Ce căuta el la Capşa – dacă nu avea nici bani de trăsură?!

Logica aritmetică a faptelor cere ca Eminescu să fi mers într-adevăr spre nord, la Simţion, la sediul Societăţii Carpaţii, iar acolo Simţion şi ceilalţi prieteni să-l fi determinat să accepte internarea la Şuţu. „De s-ar face asta fără greutate!” – vrea să însemne că poetul trebuia convins.

Decurge, în limitele aceleaşi logici abstracte, că episodul Capşa-Ventura este separat, s-a petrecut altă dată, nu se leagă de plecarea lui Eminescu din casa lui Maiorescu, deci de ziua de 28 iunie. Poate a fost cu o zi înainte, poate cu două – tot la aceeaşi baie, poliţia fiind anunţată, acum, de Grigore Ventura, nu de amicii poetului. Dacă un fapt se repetă o dată – el se poate repeta şi a doua oară. Reiese imaginea unui Eminescu foarte revoltat în zilele de 24, 25, 26, 27 şi 28 iunie 1883 – prezent, însă, şi cu texte în ziarul „Timpul” (ediţia academică este foarte parcimonioasă pentru aceste zile cu scrisul poetului, dar câteva note din 26 iunie tot publică; noi înşine am editat textul din 28 iunie 1883 al lui Eminescu, pe care l-am denumit „Pentru libertatea presei şi a jurnaliştilor” – şi am atras atenţia că la editorialul din 23 iunie cel puţin notele de subsol îi aparţin poetului; ţinem la dispoziţie aceste note – în eventualitatea că se va ivi prilejul să le edităm; facem observaţia că nu este vorba de texte de sertar, putând fi scrise mai înainte, pentru că răspund informaţiei la zi, sunt actuale).

Acest amănunt ne-ar putea interesa: şi în 1889, pe când era internat în Sanatoriul doctorului Şuţu, medicul V.Vineş transmite informaţia că poetul scria, între altele, şi articole de ziar. Fuga din spital, semnalată mai sus de amintirea lui D. Niţulescu, îl duce pe poet la Piaţa de flori, lângă Hanul lui Manuc, în apropierea redacţiilor de ziare şi reviste. Interesul noastru este atras de capacitatea de creaţie a poetului chiar în asemenea clipe foarte grele.

Iată care ar fi consecinţele logice, cum le înţelegem noi, dacă am accepta că acest proces verbal datat 24 iunie este chiar din 24 iunie. Iată cât de necesar este să fie văzut şi expertizat tehnic. N-am dezvoltat în scris aceste argumente până acum, neîndrăznind să iau în calcul datarea exactă (mai sunt şi alte cazuri când acte privitoare la viaţa lui Eminescu sunt datate greşit; în cazul procesului verbal discutat, poate fi vorba de un concept deja elaborat de către comisar – sau chiar de o neatenţie). Decurge că în 24 lucrurile s-au petrecut cum spune comisarul – iar apoi, informatorul a fost Grigore Ventura. Au fost, deci, două reţineri în baie – şi, desigur, trebuie să mai existe un proces verbal la „Dosarul Eminescu”, cel de-al doilea.

Repet: în momentul documentării mele aceste acte nu existau sau nu erau publice la Arhivele Statului; nici ediţia academică nu le cunoaşte (iar procesul verbal din 24 iunie este reluat acolo dintr-o carte a lui Augustin Z.N.Pop). Nu cred că am dreptul, moralmente vorbind, să revin în arhive: trăim alt moment, o pleiadă de tineri se arată interesaţi de cazul Eminescu – şi lor li se cuvine munca fructuoasă. Există, desigur, şi riscul ca aceste noi documente să devină simple jucării sau prilejuri / pretexte de nouă băşcălie: acest risc trebuie asumat de către ei înşişi şi dintre ei trebuie să se ridice chemarea către adevăr.

Pentru că observ, deja, cum Maiorescu devine ţintă simbolică, ţin să amintesc un lucru: Titu Maiorescu nu acţionează singur, „de capul său” cum se spune. Imediat notează în jurnal „am înştiinţat încă pe Th. Rosetti despre aceasta.” La 18/30 octombrie tot el arată cine a mai semnat procesul verbal cu cheltuielile pentru poet: Th. Rosetti, Simţion, Slavici, Nica şi Chibici. Numele lui Theodor Rosetti intervine iarăşi, este chiar cap de listă. Printre cei care-l vizitează în ianuarie 1884 pe Eminescu în sanatoriul de lângă Viena se află, de asemenea, şi Theodor Rosetti. Este vorba de un membru marcant al partidului, recunoscut ca preşedinte informal, om cu mare greutate şi cu imensă acoperire politică. Orice s-ar fi întâmplat cu Eminescu – a fost o hotărâre de grup în privinţa lui, nu a unuia singur, s-a făcut responsabil ce s-a făcut, nu e vorba de o răzbunare personală a cuiva. Meditaţia d-lui Theodor Codreanu pe marginea sentimentului de vinovăţie al lui Maiorescu este mult mai fertilă.

În chip de concluzie, este posibil – chiar foarte posibil! – să avem de-a face cu un insurgent, cu un Eminescu foarte revoltat. Rămăsese singur la Timpul, între conservatori, iar prietenii săi junimiştii trecuseră de partea guvernului. Potolirea lui se impunea. Exista indicaţia lui P.P.Carp, ambasadorul nostru în Austroungaria (primul dintre junimişti care trece de partea guvernului ca să rezolve – şi va rezolva! – gravele probleme de politică externă ale momentului), acel „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Există, iată, acordul lui Th. Rosetti. Poate că a fost vorba de un plan, cuprinzând mai întâi îndepărtarea poetului din Bucureşti (concordanţa Slavici-Maiorescu), apoi complicându-se şi însemnând recuperarea lui din baie cu ajutorul poliţiei şi al societarilor de la „Carpaţii”, apoi cu ajutorul lui Gr. Ventura – în fine, cu ajutorul lui C. Simţion. Titu Maiorescu nu-i putea încredinţa poetului „secrete de stat”, ştiindu-l cam „gurăspartă” (vezi celelalte secrete, cele de grup, pe care poetul le răspândeşte repede prin Veronica Micle).

Chiar pariul cu Simţion conţine acea situaţie geopolitică avută în vedere de viitorul, iminentul Tratat secret care impunea ca România să renunţe la revendicarea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei – orientându-se, în schimb, spre românii din sudul Dunării. Eminescu intuieşte acest proiect, nu-l cunoaşte din negocierile carpiste (şi apoi statale) – dar Simţion şi oameni ca el îl resimt ca pe o glumă.

Desigur, însă, pe lângă această calitate de „gură spartă” a poetului, trebuie avută în vedere şi poziţia sa dură, inflexibilă, în favoarea românilor de peste munţi. Nu neapărat despre ce scrie poetul acum în Timpul este vorba – ci de întreaga sa activitate, bine ştiută şi reţinută în epocă.

Read more: O zi din viaţa lui Eminescu http://axa.info.ro/arhiva/anul-i/axa-2/item/53-o-zi-din-viata-lui-eminescu#ixzz11aphCFi5

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: