Skip to content

Memoriile căpitanului Cola Nicea III

6 October 2010

Scris de Cola NICEA

SAU DESPRE ISTORICUL FORMĂRII CETELOR DE LUPTĂTORI ROMÂNI
PENTRU EMANCIPAREA POLITICĂ A ROMÂNIMII DIN MACEDONIA
partea a III-a
Peste câteva zile ne-am despărţit de cele două cete bulgăreşti şi ne-am transportat la munte, în satele româneşti care aveau atâta nevoie de apărare. Pe drum ne-am oprit în satul grecesc Iavorţa, spre a omorî vreun grec, dar n-am găsit pe nimeni. De frica represaliilor noastre, localnicii se retrăseseră în pădure şi stăteau ascunşi. Întrucât grecii omorâseră în satul Doliani pe românul Gherase, un om bătrân, împreună cu fiica sa, în timp ce se găseau la prăşitul porumbului, în drum spre Cernova, întâlnind doi greci care transportau cherestea la oraş, i-am împuşcat pe amândoi împreună cu catârii lor. Prin urmare, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
Atacurile dintr-o parte şi de alta deveneau tot mai îndârjite. Comitetul grecesc voia să dea un atac în stil mare, adică să incendieze satul Xirolivad, chiar cu ajutorul armatei turceşti care staţiona în sat. Noi am aflat de acest lucru printr-o întâmplare stranie. Ofiţerul turc din sat primise un ordin confidenţial de la Comandamentul din Veria, cu următorul conţinut: „Zilele acestea vor trece prin satul Xirolivad nişte prieteni de-ai noştri. Dumneavoastră să le daţi tot ajutorul spre a-şi îndeplini misiunea. Parola va fi «plug» în limba turcă. La auzul acestei parole, voi să nu ieşiţi din cantonamente.” Cum ofiţerul turc nu era prea edificat asupra acestui ordin, se adresase învăţătorului român, Sterie Duli din Xirolivad, confidenţial, impunându-i sub prestare de jurământ să nu divulge acest secret. Desigur, învăţătorul nu s-a ţinut de cuvânt şi pusese în gardă pe conducătorii comitetului din sat.

Peste câteva zile, o ceată de antarţi condusă de ofiţerul Amalias, se aşezase în apropiere de sat, cu scopul de a-l ataca. Au stat două zile în satul Castania, la colibele sărăcăceanilor (Sărăcăceani era un trib românesc grecizat de mult, păstori risipiţi prin toţi munţii de la sud de versantul Balcanilor. Interesant este faptul că, deşi nu ştiu româneşte, continuă totuşi să se considere vlahi, adică români). Antarţii s-au interesat de poziţia satului Xirolivad, de tăria cetei armatolilor. Cum sărăcăceanii nu cunoşteau numărul nostru, le-au spus că suntem vreo patruzeci, plus mai mulţi păzitori înarmaţi. Antarţii au capturat un păstor român, l-au ţinut toată ziua legat şi au încercat să scoată informaţii de la el. Totuşi, păstorul a izbutit să le scape din mâini, şi cu toate cartuşele trase după el, nu l-au nimerit. Ajuns în sat, el a adus vestea despre prezenţa antarţilor la colibele sărăcăceneşti. Antarţii, bănuind că românii s-au pus în gardă, nu au mai îndrăznit să atace.
Păstorii români erau înţeleşi cu sărăcăceanii astfel: armatolii români să nu-i atace şi pe ei, iar ei, la rândul lor, să-i înştiinţeze ori de câte ori de va pripăşi vreo ceată de antarţi. Întrucât sărăcăcenii nu şi-au respectat angajamentul, ne-am hotărât să-i pedepsim, ucigând pe câţiva dintre ei.
E o zicală românească: apa doarme, dar duşmanul ba. În timp ce ne aflam în pădurea Flamura din Xirolivad, trădaţi fiind, am fost împresuraţi de armata turcă. După o încercare care a durat cam o oră, am izbutit să ieşim din cerc, însă aici a fost rănit armatolul nostru Hrista Ciomu.
Urmăriţi de armată, n-am mai stat în Xirolivad, ci am coborât în satele bulgăreşti şi ne-am unit cu ceata lui Traian Cucuda din satul Licovişte. În apropiere de acest sat era o moşie turcească, Braniata. Pe această moşie, nişte albanezi musulmani din tribul gheg îşi făcuseră colibe şi îşi păşunau caii. Gheghii intraseră în legătură cu grecii să omoare bulgari din Licovişte, pentru ca aceştia să părăsească satul şi în locul lor să se stabilească gheghi din Albania. Dintru bun început, au împuşcat chiar doi ţărani bulgari. Aşadar, trebuiau pedepsiţi. Am împresurat colibele, le-am dat foc, am împuşcat doi din ei, de asemenea şi caii.
Am fost informaţi că o ceată de antarţi poposea la stânele românilor grecomani din Selia, anume la locul denumit Giuneapeni (jnepeni). Am încercat să-i înconjurăm, dar pândarul lor ne-a observat. Antarţii au rupt-o la fugă, neavând poftă să se angajeze în luptă. Aceste fapte au avut loc în anul 1906-1907, înaintea loviturii de stat a junilor turci.
Din Salonic ne-a venit o veste tristă. A fost omorât Vasile Jacachi, bun român, negustor într-un sat de lângă Veria, Macriguşi. Era omul care ne-a dat cele mai preţioase informaţii. Iată cum a fost împuşcat. La acest asasinat, poliţia turcă a colaborat direct. Vasile Jacachi era însoţit de Vasile Zeana, salariatul şcolii superioare comerciale române din Salonic. În timp ce erau amândoi în tramvai, un terorist grec trage în Jacachi şi îl omoară. Vasile Zeana pune mâna pe asasin şi îl imobilizează, însă un comisar turc, care se afla în tramvai, îl arestează pe Zeana, acesta protestează, însă între timp asasinul dispare, bineînţeles ajutat de comisarul turc.
Ne-am propus să-l răzbunăm. După divulgările făcute de Agras, ştiam că toate uneltirile împotriva românilor porneau de la mitropolitul grec din Salonic. El făcea rapoartele către Silogul din Atena şi, în acelaşi [timp, era] omul de legătură dintre antarţi şi autorităţile turceşti. Urma deci să fie asasinat mitropolitul. Mihali Handuri n-a vrut să se tragă la sorţi, ci a cerut să i se dea cinstea de a fi ucigaşul unui mitropolit grec. Înarmat cu acte false şi însoţit de un ghid care cunoştea bine Salonicul, au depistat casa mitropolitului, totuşi, conspiraţia transpirând, autorităţile turceşti îl arestează şi îl condamnă la moarte, însă nu a fost executat, deoarece între timp survine constituţia democratică a junilor turci şi este graţiat. După arestarea lui Handuri am rămas eu ca şef al cetei româneşti.
Ne venise ordin de la ceata bulgărească a lui Vani Manafi să mergem să ne aprovizionăm cu muniţii. Vani Manafi era şeful nostru ierarhic. În momentul acela se afla la Gramaticova, iar noi la Xirolivad, cale de o zi şi o noapte.
Ţăranii bulgari din satul Arsen ni s-au plâns de beiul turc, proprietarul moşiei unde lucrau ţăranii ca clăcaşi (Ţăranii bulgari şi greci pe vremea stăpânirii otomane erau clăcaşi pe moşiile beilor, numai românii au fost totdeauna liberi. Ei n-au cunoscut şerbia. Satele româneşti se bucurau de statutul de chefalohori, adică nu aparţineau nici unui stăpân). Beiul se ducea din când în când pe la moşie şi se informa asupra acţiunii cetnicilor, după care înştiinţa autorităţile turceşti. Într-o zi, pe când venise la moşie, l-am capturat, l-am dus în pădurea de lângă satul Mesimeri, l-am anchetat despre toate informaţiile [pe] care le dăduse, şi l-am executat. Autorităţile au luat măsuri şi au trimis potera împotriva noastră. Ne-au descoperit că suntem în pădurea Mesimeri şi ne-au împresurat. Manafi era chiar din acel sat şi cunoştea bine poziţiile ocupate de armata turcă. Am ales un loc unde am crezut că va fi mai uşor de străpuns. Noi eram 15 oameni. Am angajat o luptă corp la corp, crâncenă. În această ciocnire au fost răniţi grav doi din tovarăşii noştri. A fost împuşcat ofiţerul turc care comanda detaşamentul, un soldat mort. Ceilalţi au luat-o la fugă. Am luat sabia ofiţerului, iar de la soldat arma Mauzer. Pe răniţii noştri nu i-am lăsat să cadă în mâinile inamicului. Unul din ei era rănit la gură, deci putea să meargă, celălalt la ambele picioare, şi l-am luat în cârcă până am ajuns în Balta Ianiţa. Aici am cumpărat medicamente din oraşul Ianiţa şi s-au vindecat. Între timp ne regrupăm, venind aici ceata lui Coliman şi a lui Traian Cucuda.
De la Vodena ne vine ştirea că preotul din satul Nisia, cândva înfocat exarchist (Biserica bulgară, după desfiinţarea patriarhiei de Ohrida, nu mai recunoştea jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopole), organizatorul comitetului bulgăresc, devenind apostat, s-a pus în slujba inamicului, în următoarele împrejurări:
Fiind arestat ca terorist, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Întrucât organizaţia grecească avea nevoie de el spre a şi-l face informator, intervine pe lângă autorităţile turceşti şi este graţiat, cu condiţia să devină patriarhist. Preotul a început să dea toate informaţiile cu privire la mişcările noastre şi ale bulgarilor, aşadar trebuia pedepsit. Preotul obişnuia să se ducă în toate zilele de târg la Vodena, unde se întâlnea cu cei cărora le dădea informaţiile. El însă nu pleca singur, ci însoţit de un grup numeros de soldaţi turci. Într-o zi de târg l-am pândit la marginea unei păduri şi, când a trecut prin dreptul nostru, am tras şi l-am rănit, însă a putut să fugă, întrucât noi a trebuit să angajăm lupta cu soldaţii care îl escortau. Au căzut morţi trei soldaţi, iar noi am pierdut pe un tovarăş scump, anume bulgarul Mihalceto. Fiind rănit grav, nerecuperabil, şeful cetei, Coliman, spre a nu cădea viu în mâinile adversarului, i-a descărcat pistolul în tâmplă şi a murit. I-am luat arma, precum şi armele soldaţilor căzuţi. Locul unde s-a dat lupta era situat la câţiva kilometri de oraşul Vodena.
După aceste isprăvi am plecat toate cetele spre Sborsko, unde aveam depozitul de mu­niţii. Eram în total vreo 35. După ce ne-am aprovizionat cu [muniţii], fiecare ceată a ple­cat în sectorul ei, dar am fost trădaţi. Am mai poposit câtva timp la Gorno Rodivo, în pă­durea Blavoda. Coliman a rămas locului, căci era sectorul lui. Traian Cucuda a luat-o spre sud, la Vestocop, iar noi cu Vani Manafi în satul bulgăresc Gugova, de lângă satele româneşti Paticina, Gramaticova. Trădaţi fiind, armata turcă împresoară satul. Ne-am despărţit în două cete, una sub comanda lui Vani Naţu din Rosilova, iar cealaltă, cu noi împreună, sub comanda lui Vani Manafi. Am încercat să ne strecurăm, dar toate poziţiile erau ocupate. Am căutat să intrăm în Balta Bladova, dar şi balta era păzită. A trebuit să angajăm lupta. Armata turcă era formată din soldaţi de elită, avgitabur (vânători de munte), instruiţi special pentru urmărirea cetelor. La această ciocnire a căzut eroic viteazul Vani Manafi, luptător neînfricat pentru autonomia Macedoniei, şi Carageata. Din informaţiile care ne-au parvenit după două zile, dintre soldaţi au căzut opt. Ceata lui Vani Naţu n-a intrat în luptă, căci la auzul împuşcăturilor, toată armata se concentrase împotriva noastră. Noi, scăpând din această cursă, ne-am dus la Paticina, apoi la Gorna Rodivo, unde se afla Coliman, şi i-am povestit totul. Coliman ştia de întâmplarea noastră şi de cine am fost trădaţi.
În satul Corniţelova era un detaşament turc comandat de un ceauş (plutonier). Ceauşul teroriza populaţia bulgărească din sat, nu-i lăsa să iasă la munca câmpului (spre a nu lua contact cu cetele şi a le aproviziona). O delegaţie de ţărani bulgari se adresează lui Coliman, ori părăseşte regiunea, ori îl lichidează pe ceauş. În fiecare sâmbătă ceauşul pleca la Vodena pentru aprovizionarea armatei, dar nu pleca singur, ci după ce trimitea o patrulă de avangardă înainte. Întrucât soldaţii plecau pe jos, ei porneau la drum cu un ceas mai devreme, iar ceauşul, călare, îi ajungea din urmă mai târziu.
Noi eram patrusprezece la număr. am pus ţărani să ne semnalizeze atunci când va trece avangarda prin fluturare de batistă albă, iar când va trece ceauşul, prin batistă roşie. Ţăranii ne-au rugat să nu-l omorâm, ci să-l prindem viu şi să-l împuşcăm departe de hotarul lor, spre a nu avea urmări de pe urma autorităţilor.


Zis şi făcut. Ne-am pus la pândă la stânga şi la dreapta drumului, în nişte tufişuri, iar când să treacă ceauşul, am sărit patru inşi, am înhăţat calul de frâu, l-am dezarmat, l-am legat şi apoi ne-am transportat lângă satul bulgăresc Pociup. Anchetat, ne-a mărturisit că a luat parte la lupta din Gugova, unde au fost omorâţi Manafi şi Carageata. A fost executat departe de satul Pociup, iar calul l-am slobozit în altă parte. Patrula avangardă, care ajunsese la Vodena, a aşteptat să vină ceauşul, dar degeaba. În cele din urmă au anunţat autorităţile superioare. Autorităţile şi-au dat seama de ce s-a întâmplat, de aceea au trimis potere grele să-l găsească, viu sau mort, dar n-au găsit nimic. Coliman a prins un ţăran turc din Meglenia şi l-a trimis la şeful districtual Vodena, cu următorul bilet scris în limba turcă: „Ceauşul, comandantul detaşamentului din satul Corniţelova, a plecat în lumea cealaltă să ducă salutări şi să ceară iertare lui Vani Manafi, pe care el l-a împuşcat în lupta din satul Gugova.”
Noi am părăsit regiunea, spre a nu ne descoperi poterele. După zece zile de la atacul contra ceauşului, antarţii greci au incendiat zece case ale fruntaşilor din satul bulgăresc Pojarsko. În Pojarsko grecii nu reuşiseră să facă nici un prozelit. Antarţii erau în înţelegere cu jandarmii turci, care le-au înlesnit opera de incendiere. Cu o zi înainte de incendiere, casele respective au fost percheziţionate. Incendiul a avut loc ziua în amiaza mare. Antarţii au operat nestingheriţi de jandarmi, se spune chiar că în timpul nopţii au fost găzduiţi la postul de jandarmi. La acest atac greco-turc, satele bulgăreşti din jur au fost cuprinse de groază. În timpul acela făceam parte din ceata lui Coliman. Ne-am hotărât să acţionăm prompt. În apropiere de satul Gorna Rodivo, unde ne găseam noi, este satul Tresino, cu populaţie mixtă, bulgari şi turci. În acest sat propaganda grecească a izbutit să facă vreo cincisprezece bulgari grecomani. Din când în când satul era vizitat de mitropolitul din Vodena, care trasa sarcini agenţilor grecomani din Tresino. Se vorbea chiar că aceşti bulgari grecomani erau în legătură cu incendierea caselor fruntaşilor autonomişti bulgari din Pojarsko.
Coliman a luat măsuri pentru incendierea celor cincisprezece case de bulgari grecomani. S-au dat dispoziţii, ca în ziua sorocită să mai vină vreo treizeci de oameni de prin satele bulgăreşti care [erau] bine organizate, fiecare sat având câte zece oameni înarmaţi, gata oricând pentru acţiune, cum s-ar zice, era un fel de miliţie populară. Noi eram 20 de oameni. Am stat toată ziua în sat, găzduiţi pe la casele bulgarilor autonomişti. Eram aprovizionaţi cu câte 2-3 litri de petrol amestecat cu cenuşă. Însoţiţi de curierii din sat, ne-am postat câte trei oameni la fiecare casă de grecoman. La ora fixată, am început să dăm foc la uşile caselor. Când s-au trezit oamenii, casele ardeau deja. Au început să sară prin fereşti. Noi aveam ordin să-i împuşcăm. Unii din ei aveau arme şi trăgeau în noi. Populaţia turcă, precum şi jandarmii, au deschis foc şi ei. Coliman s-a suit pe o ridicătură de teren de lângă mahalaua turcească şi a început să strige cât îl ţineau puterile, că cetnicii nu au nimic cu turcii. Populaţia turcă să-şi vadă de treabă şi nu i se va întâmpla nimic. O parte din noi am înconjurat postul de jandarmi, spre a nu-i da posibilitatea să intervină. Soldaţii trăgeau în vânt pe nimerite. Am stat până când casele au început să ardă bine, după aceea ne-am retras la Gorni Rodivo, la locul denumit Ţarven Camen, de lângă satul Paticina. Un curier ne-a adus ordin din Veria, să ne retragem în sectorul românesc, spre a apăra satele Selia, Doliani, Xirolivad, Gramaticova, Cândrova.
În primăvara anului 1908, antarţii au măcelărit turmele celnicului român Toli Hagigogu, circa trei mii de oi şi capre, şi au ucis cinci păstori, spun cinci, deoarece cu un an în urmă au fost ucişi încă opt păstori. Culpa? Nu s-au supus poruncii lui Akritas de a-şi retrage copiii de la şcoala românească.
Noi am mai fost înştiinţaţi că o numeroasă ceată de antarţi va ataca în satul Durmani turmele mai multor români.
Am luat măsuri să contracarăm atacul. În ceată am mai primit încă doi oameni din Doliani şi Veria, astfel ne socoteam destul de tari spre a zădărnici planul grecilor.
Aflând că suntem tari, antarţii n-au îndrăznit să atace târlele din Durmani, ci s-au abătut la turmele lui Hagigogu, unde au comis măcelul pomenit mai sus, în timp ce noi îl aşteptam la Durmani, distanţă de mai bine de zece kilometri.
Ne-am hotărât să ne răzbunăm imediat. Cum? Incendiind cartierul grecesc din oraşul Veria.
În oraşele din Macedonia fiecare grup etnic îşi avea cartierul lui. Astfel, în Veria era cartierul grecesc, românesc, turcesc şi evreiesc. Oraşul Veria, anticul Bereia sau Beroia, este unul din cele mai vechi oraşe din Peninsula Balcanică. Aici istoria vorbeşte la tot pasul. Apostolul Pavel, predicând, a întemeiat aici una din primele sale biserici creştine. Undeva în oraş există o stâncă, un fel de stânca Pnyx (de unde oratorii atenieni îşi rosteau discursurile) al Veriei. Tradiţia spune că de pe această stâncă a vorbit apostolul neamurilor. Oraşul are o reţea de canalizare foarte bună. Râul care alimentează oraşul cu apă, Anadere, de la sursă încă se împarte în două. O parte e condus pentru alimentarea cu apă a mai multor mori, iar cealaltă, după ce trece printr-o conductă care trece pe sub deal şi despre care poporul vorbeşte că datează din antichitate, e dispersat în oraş. În oraş se întâlnesc multe cişmele şi o foarte mare fântână arteziană (sindrivan). Planul nostru era să distrugem conducta chiar la intrarea sub deal. Rămas fără apă, întrucât casele din Veria erau construite din scândură, am fi putut da foc la câteva case de la periferie, şi apoi întreg oraşul din partea grecească ar fi devenit o mare de flăcări. Totul era pus la punct. Aşteptam doar ordinul să acţionăm. Vreo douăzeci de oameni de ai noştri, un fel de miliţie populară, erau înarmaţi cu târnăcoape şi lopeţi pentru distrugerea conductei. (În text este scris cuvântul canal, sub formă de canal intră pe sub deal, noi însă am înlocuit cuvântul canal prin conductă).
Tocmai când eram gata să acţionăm, am primit instrucţiuni din Veria şi Doliani, să stăm pe loc. Ni se spusese: „Este uşor să distrugi un oraş, dar este foarte greu să-l construieşti, mai ales când este vorba de un oraş istoric. Ne va condamna posteritatea şi riscăm să intrăm în istorie ca ucigaşi ai urmelor Apostolului Pavel.” Însuşi celnicul Hagigogu, cel ale cărui turme fuseseră măcelărite, ne-a trimis vorbă printr-unul din feciorii săi, să renunţăm la acest plan. Comunitatea română din Doliani a trimis în persoană pe preotul Papatanase (popă habotnic), rugându-ne să nu facem acest sacrilegiu, incendiind un oraş care numără 70 de biserici, unde a vorbit apostolul ginţilor şi se află moaştele Sfântului Antonie. La fel, bătrânul celnic Petre Badralexi a trimis pe cineva din oamenii lui, spunându-ne să renunţăm la acţiune. Ni se spusese că se aşteaptă din Occident o comisie care să cerceteze la faţa locului cele ce se petrec la noi.
În iarna anului 1906-1907 a venit în Balta Ianiţa inspectorul general al cetelor bulgăreşti, Boris Sarafof. Era însoţit de un ziarist american, pare-mi-se, după cât îmi aduc aminte, de la Daily Herald, şi a stat aproape o lună în Baltă. A vizitat şi coliba noastră, „Vlaşca ceta”, şi a stat cinci zile printre noi. La plecare a dăruit lui Mihali Handuri pistolul său automat, un Mauser.
Sarafof s-a declarat mulţumit de activitatea noastră, ne-a vorbit de vechea prietenie dintre români şi bulgari, de pe vremea domniei fraţilor asăneşti, de buna înţelegere care există de veacuri între cele două naţionalităţi din Macedonia şi de faptul că eram la punct cu ştirile politice, întrucât prin Salonic noi primeam regulat ziare româneşti din ţară şi mai ales franţuzeşti. Ţăranii nu ştiau cine este, bănuiau însă că este o căpetenie mare, de aceea îşi ziceau între ei: „Doide voivoda” (A venit voievodul). Într-o zi venise vorba despre asasinarea lui Ştefan Mihăileanu, la Bucureşti. Ne-a spus textual: „Să nu credeţi că l-am ucis pe Ştefan Mihăileanu pentru faptul că era român. Organizaţia noastră condamnă la moarte pe toţi acei care trădează poporul macedonean, indiferent de grupurile etnice care alcătuiesc acest popor. Grecii ucid pe români şi pe bulgari pentru că nu vor să devină greci, spre a-şi crea mai apoi, din teritorii care nu le aparţin nici istoriceşte şi nici din punct de vedere etnic, o Grecie mare. Ştefan Mihăileanu nu e singurul caz. Ştiţi doar că tot organizaţia noastră l-a omorât şi pe Tachef, în timp ce era primul ministru al Bulgariei, pentru faptul că Tachef se pronunţase pentru încorporarea Macedoniei la statul bulgar, nu la obţinerea independenţei sale.” Totuşi, ironia soartei, după ce s-a întors din Bulgaria, după vreo două luni, a fost asasinat şi el, împreună cu profesorul Garvanof, chiar în casa lui, de Paniţa. La rândul lui, Paniţa, socotit trădător al cauzei macedonene, refugiat în Austria, a fost asasinat de Menca Cârnicit, soţia de mai târziu a lui Ivanciu Mihailof, marele luptător pentru dreptatea poporului macedonean.
În primăvara anului 1907 ne venise trista veste din oraşul Bitolia, că şeful cetei destinate pentru Pind şi Tesalia, Alexandru Coşca, a fost omorât într-o luptă cu armata turcă, în satul Sliviţa de lângă lacul Prespa. Restul cetei scăpând, condusă de Sterie Millioru şi Gachi Marami, a ajuns în Pind, a trecut în Tesalia pe teritoriul grec până la Volos şi, după ce a dat câteva atacuri, s-a întors din nou în Pind.
În Pind, ceata lui Milioru a dus lupta cu bandele greceşti care erau conduse spiritual de Episcopul Emilianos din Grebena. Într-o zi, în timp ce se afla în vizită canonică în episcopie, Milioru l-a pândit şi l-a împuşcat.
O altă ceată românească a trecut în Epir, în părţile oraşului Ianina, condusă de Scupra, Budas şi Nicu Balamoti. Pentru nimicirea acestei cete, guvernul grec a pus un mare premiu, totuşi ceata s-a întors cu bine în Pind, în sectorul Vlahuhori.
Însă premiul a rămas tot premiu. Chiar după proclamarea constituţiei junilor turci, Nicu Balamoti a fost ucis de nişte greci, la o petrecere, lângă lacul Ianina. Semnificativ este faptul că nici în regiunea Ianinei nu există greci. Epirul este locuit de albanezi şi români.
Episcopul grec din Castoria, Fotios, turba de necaz că n-a putut face nimic în regiunea Prespa, deşi conlucra pe faţă cu autorităţile turceşti. Prin agenţii lui, promiţând mari sume de bani, a încercat să-l atragă pe Mitru Vlahu, şeful unei cete, să se pună în slujba cauzei greceşti. N-a reuşit, pentru că solii pe care îi trimetea episcopul, Mitru Vlahu îi împuşca. Totuşi, episcopul a reuşit să-l convingă pe voievodul bulgar Cota, din satul Rulea, în schimbul a şase lire pe lună, plătite anticipat pentru timp de jumătate de an, adică în total 36 de lire, ca să-l prindă pe Mitru Vlahu şi să convingă pe bulgari să renunţe la exarhism şi să redevină patriarhişti. Dar Cota din satul Rulea n-a reuşit în acţiunea lui. Din ordinul lui Mitru Vlahu, toate satele îl urmăreau, de aceea stătea ascuns pe la rudele sale. După şase luni, Cota a trimis un sol la episcop şi i-a cerut alte 36 de lire, simbrie anticipată pentru o jumătate de an. Episcopul a ripostat că nu-i poate plăti, fiindcă nu a făcut nimic pentru cauza grecească. Cota i-a trimis atunci episcopului o scrisoare, că dacă nu îi dă banii, va merge la Castoria şi îi va reteza capul. Episcopul întrebase pe aducătorul scrisorii, unde se află prietenul său Cota. Fără să-şi dea seama, curierul divulgase ascunzătoarea lui Cota. Imediat episcopul l-a denunţat la autorităţile turceşti; prins, a fost judecat şi condamnat la moarte. Execuţia a avut loc în piaţa Atpazar din Bitolia.
Trebuie să menţionez că acest Cota îşi dăduse drept ostatici pe cei doi băieţi ai lui, care, duşi la Atena, au fost instruiţi la şcolile greceşti şi au devenit apoi din bulgari elines bulgarofoni.
Spre a masca denunţul făcut de episcop, grecii au preluat cadavrul lui Cota şi l-au înmormântat cu mare alai.
Pentru că nu i-a reuşit planul, Episcopul Fotios – mai ales după ce Pavlos Melas, comandantul suprem al forţelor de antarţi din vestul Macedoniei, împreună cu un alt şef, Caravanghelis, fuseseră prinşi şi omorâţi de Mitru Vlahu – cu ajutorul bandelor greceşti susţinute de armata turcească, a pus la cale asasinarea câtorva români din satul Pleasa, pentru că nu au consimţit să închidă şcoala românească din sat.
În părţile Coriţei acţiona o ceată românească condusă de Coconeşi şi Nastu.
Într-una din vizitaţiile sale canonice, Coneşi Tuna (Naum) l-a pândit pe „sfântul episcop” şi l-a ucis prin părţile Bigliştei.
Trebuie să menţionez faptul că acest „sfânt episcop”, într-o vizită canonică în satul Zagoricen, a chemat pe fruntaşii bulgari din sat şi le-a spus să renunţe la exarhat şi să accepte autoritatea Patriarhiei din Constantinopole. Bulgarii au răspuns că ei rămân credincioşi bisericii exarhale. Episcopul a poruncit atunci bandelor greceşti, care au tăbărât în sat şi au trecut prin ascuţişul sabiei [pe] toţi bărbaţii şi femeile [pe] care i-au găsit în sat. Numărul celor ucişi se ridică la 80 (cifrele sunt luate după organul comitetului grec, Makedonikos Agon, care considerase drept o mare faptă patriotică acest măcel comis de antarţi împotriva apostaţilor bulgari).
Dintre toate satele locuite de români antigrecomani, regiunea Meglenia a fost cea mai crunt lovită de antarţi.
Ţinutul Megleniei, o enclavă lingvistică cu un dialect aparte de cel macedo-român, mult mai apropiat de dialectul daco-român, însă, ca şi acesta, foarte bogat în slavisme, numără următoarele sate: Livezi (sat mare, locuit de gramosteni), Oşani, Cupa, Luminiţa, Berislav, Lundzini, Huma, Ţărnareca, toţi creştini ortodocşi, iar Nânta şi Fuşteni locuite de români islamizaţi.
Întrucât în Meglenia nu existau nici greci, nici grecomani, propaganda grecească a întrebuinţat toate mijloacele permise şi nepermise spre a-şi face prozeliţi. Începând din preajma Salonicului şi până în nordul Vardarului, satele bulgăreşti erau toate organizate milităreşte şi toate militau pentru autonomia Macedoniei. Propaganda grecească îşi făcuse în cele din urmă un adept aici, anume Iorgachi, român din satul Belcameni, mare exploatator de păduri în ţinutul Strumiţa; după ce a conlucrat cu organizaţia bulgărească de sub conducerea voievodului polcovnic Iancof, a trădat cauza macedoneană. Astfel a trecut în Grecia, unde a organizat o bandă de 70 de antarţi şi apoi, cu consimţământul autorităţilor turceşti, s-a întors pe teritoriul turcesc, cu scopul de a prinde pe voievodul Apostol. Bulgarii însă i-au jucat o festă renegatului Iorgachi, anume, au anunţat coman­dantul detaşamentului care cantona în satul Petrovo, că la o anumită casă stă ascuns voievodul Apostol, când în realitate respectivul nu era altul decât Iorgachi. Împresurat, Iorgachi se predă fără luptă. În zadar protesta el că acţiunea sa nu este îndreptată împotriva autorităţii de stat, ci împotriva bulgarilor şi a românilor autonomişti. Transportat la Salonic, este condamnat numai de formă la trei luni închisoare.
(va urma)

Read more: Memoriile căpitanului Cola Nicea III http://axa.info.ro/arhiva/anul-i/axa-11/item/248-memoriile-capitanului-cola-nicea-iii#ixzz11bDO34ga

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: