Skip to content

Memoriile căpitanului Cola Nicea II

6 October 2010

Scris de Cola NICEA

SAU DESPRE ISTORICUL FORMĂRII CETELOR DE LUPTĂTORI ROMÂNI
PENTRU EMANCIPAREA POLITICĂ A ROMÂNIMII DIN MACEDONIA
partea a II-a

Este drept, conştiinţa naţională la români, bulgari şi albanezi nu e încă pe deplin formată, de aceea mulţi dintre ei devin grecomani şi luptă pentru o cauză străină de neamul lor.
– Tocmai de aceea ne grăbim şi noi să căutăm să înăbuşim în faşă acţiunea de formare a conştiinţei naţionale la popoarele alogene.
– Conştiinţa naţională a început să se trezească. Suntem mulţi şi nu ne veţi putea ucide pe toţi. Noi îndurăm jugul turcesc. Vrem să-l scuturăm, proclamând autonomia Macedoniei, alcătuind un stat multinaţional, unde însuşi poporul grec din Macedonia să facă parte din acest stat. Veniţi voi, tocmai din Creta, dintr-un teritoriu care el însuşi este sub stăpânire turcească, ca să ne impuneţi jugul grecesc? Cu ce drept? Când a aparţinut vreodată Macedonia la Grecia? Dimpotrivă, Macedonia a fost cuceritoarea Greciei. Numai graţie statelor elenistice, odraslele Macedoniei, limba şi cultura greacă a cucerit Orientul apropiat. Noi ne socotim urmaşii tracilor macedoneni contopiţi cu romanii. Vă suntem superiori ca obârşie. De altfel, [grecii] de azi au foarte puţin [în] comun cu grecii vechi. În cea mai mare parte sunteţi români, slavi şi albanezi grecizaţi. Se poate demonstra aceasta prin nomenclatura topică, de origine slavă, românească şi albaneză, antroponomia; nume ca Chitos, Mitros, Flesas, Nacos, Nasios, sunt româneşti.

– Am vrea să ştim, câţi antarţi aveţi în subordine?
– Vreo două sute, împărţiţi în mai multe cete şi care acţionează între Salonic şi Ostrov.
– De unde sunt de fel?
– Cei mai mulţi sunt din Creta, câţiva din Grecia şi foarte puţini din Macedonia, pe care îi folosim ca curieri.
– De ce voi, cretanii, nu luptaţi pentru eliberarea insulei voastre?
– Căpitane Gheorghe (pentru prima dată a pronunţat acest nume), când am plecat din Grecia, nu cunoşteam realităţile din Macedonia. Ni se spunea că autonomiştii sunt puţini la număr, că populaţia ne aşteaptă cu braţele deschise. Cei câţiva vlahi şi bulgari rătăciţi vor ceda imediat, îndată. Imediat însă ce am trecut râul Bistriţa (anticul Alikmon), mi-am dat seama că situaţia e cu totul alta. Populaţia din aceste locuri nu e grecească. Cei mai mulţi sunt bulgari, apoi români. Greci sunt puţini şi numai pe la oraşe şi în câteva sate de clăcaşi pe la beii turci. Tineretul bulgar mai rupe ceva greceşte, bătrânii însă nu cunosc greaca. Ei bine, mitropoliţii noştri ne-au dat curieri din rândul acestor oameni, şi deşi sunt plătiţi bine, cu şase lire pe lună, cred că ei m-au atras în această cursă. Nu ştiu ce soartă mă aşteaptă, dar dacă îmi daţi drumul, cum aţi făcut cu ceilalţi trei, îmi iau cretanii mei şi mă duc în Grecia, îndemnând pe orice cretan să nu se mai înroleze ca antart.
– Ceata lui Mitra Vlahu a capturat la Leaova patru antarţi greci originari din Creta. Fiindu-i milă de ei, că erau tineri, i-a pus să jure pe Sfânta Evanghelie că se vor întoarce în Grecia. După ce le-a dat drumul, în răstimp de vreo două luni i-a capturat din nou, într-o luptă dată în apropiere de satul Luminiţa şi, desigur, de data aceasta i-a omorât.
– Cred că erau nişte fanatici. Scopul nostru este să desfiinţăm mai întâi elita românească. Să silim pe fruntaşii români să-şi retragă fiii de la şcolile româneşti; poporul de jos, desigur, se va alătura acestora. Agras era acum abătut. A pronunţat un cuvânt: „Eritalcala”. Mai târziu am aflat că, în dialectul cretan, eritalcala înseamnă s-au înecat corăbiile.
După ce am terminat cu Agras, l-am luat la interogator pe Done Minga. Întrebările le punea tot Mucitani.
– De unde eşti? Ce meserie ai?
– Sunt bulgar din Neaguşte. Sunt revizor şcolar la şcolile cu limba de predare greacă. Minga începu să plângă, se văita şi ne ruga să-i dăm drumul, el nefiind cretan, [ci] macedonean. După ce i-am colindat timp de şapte-opt zile prin satele româneşti şi bulgăreşti, în cele din urmă ne-am dus în pădurea Beladova de lângă Paticina, unde a avut loc condamnarea. Sentinţa am citit-o eu. Am expus atunci pe larg crimele [pe] care le-au comis bandele greceşti. La acuzaţia că românii sunt măcelăriţi pentru că sunt în cârdăşie cu bulgarii, am demonstrat că în Epir nu există picior de bulgar, aşijderea în Samarina, Perivole, Avdela, Ianina, Caterina, totuşi românii sunt masacraţi oriunde nu se supun politicii de grecizare. Sentinţa a fost scrisă în limba română şi turcă şi atârnată de pieptul lui Agras.
Iată culpele care i s-au pus în sarcină:
Au incendiat conacul celnicului român Zega, căsăpindu-i două mii de oi, două sute de vaci şi omorându-i toţi păstorii.
La moşia lui Toli Hagigogu au omorât mai întâi opt păstori. Văzând că celnicul Hagigogu nu-şi retrage copiii de la şcoala românească, după un an i-au mai omorât încă cinci păstori, au măcelărit trei mii de oi, iar herghelia de cai au luat-o şi au trimis-o în Grecia.
Lui Muşa Caprini din Veria i-au căsăpit o mie cinci sute de oi şi capre. Lui Tuşu Bucovala i-au măcelărit două mii de oi şi capre. Lui Sterie Duma din Livezi   i-au măcelărit o mie de oi şi capre. Au incendiat casele fruntaşilor români din Selia şi Xirolivad, precum şi şcolile româneşti din aceste sate. Au incendiat satul Gramaticova. In satul Huma din Meglenia au ucis zece elevi de la şcoala românească în timp ce făceau o excursie cu şcoala. Au omorât pe preoţii români Papatănase şi Gheorghe Ripidoni.
Pentru toate aceste crime şi celelalte, neidentificate până acum, sunteţi condamnaţi la moarte. Căpitanul nostru a dat dispoziţii să-i păzim şi să le permitem să vorbească între ei. (Până atunci fuseseră ţinuţi izolaţi). După câteva ceasuri am ieşit din pădure lângă o livadă în plină floare. Curierii noştri ne-au adus de mâncare şi câteva sticle cu rachiu. Am dat şi celor doi prizonieri porţii egale de mâncare şi rachiu, după cum am primit şi noi. Niciodată nu i-am ţinut flămânzi. Agras, când căpăta rachiu, avea poftă de vorbă. Într-un timp, Agras începu să fredoneze un cântec din timpul revoluţiei din 1821. Acest cântec, creaţie populară, îl cântă atât grecii, cât şi românii din părţile locului. Căpitanul ne-a ordonat să-l lăsăm să cânte, şi apoi să-i tălmăcim cântecul, întrucât, după cum s-a mai spus, Mucitani nu ştia greceşte. După ce a terminat de cântat, Handuri i-a tradus cântecul. Era cântecul dedicat lui Atanasie Diacul, adică viteazul călugăr, cel care a bătut pe turci în lupta de la Hanul din Gravia. Iată textul în traducere: [aici sunt două rânduri scrise de mână în limba greacă, nu am recunoscut bine literele şi nu l-am mai scris]. „Fă-mi-te turc, Diacule, schimbă-ţi religia şi te închină la geamie şi vei fi graţiat” (călugărul luptător căzuse captiv în mâinile turcilor). La încheiere cântecul suna astfel: „Ia vezi ce timp minunat a ales moartea să mă răpească, acum când pomii înfloresc şi poienile se umplu de iarbă.”
Prin intermediul lui Handuri, Mucitani i-a spus lui Agras, captivul condamnat la moarte:
– E o mare deosebire între voi, Atanasie Diacul şi ceilalţi căpitani de haiduci de la răscoala din 1821, care, pare-mi-se, cei mai mulţi nici nu au fost greci, ci români. Pe atunci, la îndemnul poetului Rigas Pheraios, alt român de-al nostru, revoluţia a fost proclamată în numele creştinătăţii. Sub steagul revoluţiei au alergat greci, români, bulgari, albanezi, ba chiar şi voluntari din apusul Europei, cum a fost bunăoară poetul Byron, englez, şi italianul Santaroza. Voi, revoluţionarii de azi, v-aţi cârdăşit cu păgânii împotriva creştinilor.
Antarţii voştri, împreună cu başibuzucii lui Hairedin Bei din Vodena, zilele trecute aţi omorât patruzeci de ţărani români şi bulgari în satul Licovişte, pe când aceştia se întorceau de la târg în satele lor din Meglenia. În ţinutul Veriei, antarţii şi başibuzucii au organizat atâtea măceluri împotriva populaţiei paşnice româneşti. Sunteţi în relaţii de colaborare cu Halil Bei şi Ramis Bei, cele două căpetenii de başibuzuci. În timpul staţionării noastre în Balta Ianiţa, în timp ce ne băteam cu turcii, ne-aţi atacat şi voi, mişeleşte, pe la spate. Vreţi să aveţi Macedonia? Bateţi-vă cu turcii, ocupanţii ţării, nu cu noi, românii, care nu avem nimic contra voastră, ci doar atât, vrem să ne păstrăm limba.


Agras devenise calm, sfida chiar moartea. Într-adevăr, credea în idealul pentru care se angajase să lupte. În ce îl priveşte, era sincer, crezuse într-un ideal, a fost învins, dar ţinea să moară ca un om de onoare. Atitudinea lui în faţa morţii, plină de demnitate, merita stima noastră. Iar noi l-am respectat. Nu a fost schingiuit, nici înjurat, batjocorit. În cele din urmă, spuse:
„S-ar putea să aveţi dreptate, nimeni nu poate şti pe ce făgaşe se va desfăşura istoria. Deocamdată, duşmanii noştri, ai grecilor, nu sunt turcii, ci voi, românii şi bulgarii, fiindcă voi atentaţi la marele ideal al panelenismului. Cum se va sfârşi lupta, Dumnezeu ştie, eu însă cred în destinul Eladei. Ţinuturile în care curge azi [sânge] de greci, de români, de bulgari şi de albanezi, de vinovaţi şi nevinovaţi, potrivit credinţei noastre multiseculare, mai devreme sau mai târziu, le vom recâştiga. Marii învinşi veţi fi voi, românii, apoi bulgarii. Mai ales voi, românii. România nu vă poate ajuta cu nimic. România are alte deziderate, eliberarea Transilvaniei, a Basarabiei. Admiţând că într-o zi se va înfăptui unitatea naţională a poporului român, voi, cuţovlahii din Macedonia, tot nu veţi avea nimic de câştigat. După înfăptuirea unităţii naţionale, România va trebui să lupte în continuare pentru păstrarea noilor sale frontiere, pentru că, urmând să aibă un duşman de mărimea Rusiei şi a unei Ungarii mutilate, atenţia ei se va îndrepta nu spre salvgardarea intereselor românilor din Macedonia, ci înspre câştigarea de aliaţi care să-i asigure integritatea noilor sale frontiere. Iată de ce marii învinşi, marii sacrificaţi de însăşi România, presupusa voastră patrie pentru care luptaţi cu atâta abnegaţie, veţi fi voi, cuţovlahii.
– Înainte de a muri, ţin să vă spun încă o dată: Adevărata voastră patrie nu este România, ci Elada.
– Ştim că România nu ne poate ajuta cu nimic. România îşi are marile sale deziderate, altele decât cele ale românilor macedoneni. Tocmai de aceea noi ne pronunţăm pentru autonomia Macedoniei, adică ne luăm soarta în propriile noastre mâini. Nu cerem nimic de la România. E patria noastră, îi dorim tot binele, dar nu-i cerem să ne ajute, bunăoară să ne trimită armament şi oameni, cum procedează Grecia, care organizează bandele pe teritoriul ei şi le trimite apoi peste frontieră.
După pronunţarea sentinţei, Mingas plângea şi se văita. Agras a uitat că este prizonier şi s-a răstit către Mingas, mustrându-l: „Nu ţi-e ruşine să plângi ca o femeie? Te-am socotit un om demn, plin de curaj. Constat însă că m-am înşelat. Aşa este lupta, din ea ies învinşi şi învingători. Noi am căzut învinşi, cauza pentru care luptăm, însă, nu este pierdută.”
Noi i-am lăsat să vorbească. Niciodată nu am recurs la torturi, cum făceau bandele greceşti. Noi am ales pedeapsa cea mai uşoară, fără chinuri, spânzurătoarea. Ceva mai mult, după cum se vede din aceste rânduri, le-am dat chiar voie să ne şi acuze.
Agras spuse lui Mingas: “Unui antart nu-i este admis să plângă. Adu-ţi aminte ce planuri făceam noi dacă vreunul din duşmanii noştri ar fi căzut în mâinile noastre, mai ales învăţătorul Gheorghe Celea şi acel Lycanthropos (lupul om) Adam Gulea, cum i-am fi tras în ţeapă ori i-am fi orbit, reeditând în mic fapta basileului Vasile Bulgaroctonul, şi i-am fi trimis apoi orbi în satele lor, spre a pune în groază pe români.”
Cât timp i-am avut în captivitate, încercam fel de fel de trucuri spre a le stoarce informaţii. Niciodată nu am întrebuinţat mijloace josnice de constrângere, căci după felul său cavaleresc, Agras n-ar fi scos nici un cuvânt. Când dispuneam de rachiu, îi dam şi lui. Agras, om cult, începea să spună atunci lucrurilor pe faţă. Ataca frontal, pleda, îşi apăra cauza neamului său. În timp ce Mingas plângea, era sfârşit, Agras se ţinea demn, cavalereşte. Niciodată nu l-am ofensat. În felul lui, îl socoteam un luptător în slujba unui  ideal, nicidecum un tâlhar. Uneori făceam chiar filologie comparată. Handuri îi spunea că şi româna a contribuit la formarea limbii neogreceşti, nu numai în ce priveşte lexicul, ci chiar sintactic. Sintactic, greaca veche are mult mai multă asemănare cu germana decât cu neogreaca, care se potriveşte mult cu româna. Poţi gândi neogreceşte şi să traduci direct în română, ceea ce nu poţi face, când este vorba de greaca veche. Apoi lexicul. Iată, bunăoară, cuvinte de origine română intrate în patrimoniul limbii neogrece: porta, manichi (mânecă), mandra, mula (catâr), stani (stână), urda şi multe altele.
Agras regreta mult că a căzut în mâna românilor şi nu a bulgarilor, căci bulgarii, mai barbari în felul lor, i-ar fi omorât imediat. Handuri îi spunea că toţi cetnicii români sunt din Macedonia şi vorbesc tot atât de bine greaca ca şi româna. Agras regreta că românii macedoneni, aceşti greci care şi-au uitat limba, au apucat pe o cale greşită, în loc să se întoarcă la matcă.
La o întrebare, cine subvenţionează mişcarea antarţilor, cu o mândrie caracte­ris­tică luptătorului idealist, Agras a răspuns:
– Statul grec nu obligă pe nimeni să devină antart. Recrutarea antarţilor o face Silogul „Ellinismos”, care este condus de greci erudiţi. Aceşti învăţaţi au legături cu Guvernul şi cu Patriarhia de la Constantinopole. Statul nu alocă nici un fond mişcării antarte. Fondurile se obţin prin donaţii. Mai ales negustorii greci din Egipt, din România şi din America dau sume mari de bani. Grecii din Rusia nu pot contribui cu nimic. Statul rus se opune. La mijloc este vorba de bulgari, fraţii ruşilor, şi interzic acţiunea de finanţare a revoluţiei noastre.
După terminarea cercetărilor ne-am transportat în apropiere de gara Bladova. Mihali Handuri şi Muşa Darlaiani făceau de pază, în timp ce noi i-am spânzurat de un nuc. Scrisă în rezumat, în româneşte şi în turceşte, sentinţa le-a fost pusă pe piept.
Iată textul: „Aşa va s’ pată tuţ aţeli greţ care vatămă armâni, ardu horile armâneşti şi vatămă prăvdzile armâneşti.”
Semnat:  Gheorghe Mucitani
Mihali Handuri
Vestea morţii lui Agras se răspândise ca fulgerul în toată Macedonia. În timp ce ai noştri jubilau, grecii şi grecomanii intraseră în derută. Mitropoliţii greci din Veria şi Vodena au intervenit pe lângă autorităţile turceşti, promiţându-le mari sume de bani ca să scoată potere pentru salvarea vieţii lui Agras. Astfel, cât timp l-am avut în captivitate, poterele mişunau peste tot. S-au retras numai atunci când l-au găsit mort. L-am spânzurat dinadins lângă gară, să fie văzut de oricine, pentru că altfel Comitetul grec ar fi negat, spunând că a plecat în Grecia pentru recrutarea de antarţi.
Drept represalii, Comitetul Grecesc, la o şedinţă ţinută în oraşul Neaguşte, a hotărât distrugerea satului românesc Doliani. Informaţi fiind de agenţii noştri, ceata noastră s-a deplasat îndată la Doliani, spre a preîntâmpina atacul.
Ceata grecească era condusă de căpitanul Serafim (alias colonelul grec Fufas). Antarţii erau în număr de circa patruzeci, mai toţi străini de regiune, cu câţiva curieri localnici. În dimineaţa zilei de 29 iunie, la mlaştina din Xirovuni de lângă Doliani, ne-an ciocnit cu banda grecească. Antarţii nu ştiau de prezenţa noastră acolo. Luaţi prin surprindere, i-am încercuit, cum însă satele Doliani, Selia şi Xirolivad erau înţesate de armată turcă, aceasta, la auzul împuşcăturilor, s-a deplasat în grabă şi, fiind cât pe aci să ne încercuiască, ne-am retras. Tot aşa şi grecii au rupt-o la fugă. Ce e drept, grecii luptau bine, călăuzele lor însă i-au părăsit, lăsându-i singuri în locuri necunoscute.
După câteva zile ne-am dus la locul unde s-a dat lupta. Am găsit o sabie cu inscripţia: „Serafim taie şi nu curge sânge”. Am mai observat o dâră de sânge pe o distanţă de circa 2 km. Mai târziu am fost informaţi că a fost ucis Serafim şi un grec din Neaguşte, Micibunas, şi câţiva alţii au căzut răniţi.
Comitetul grecesc, care era sigur de reuşită, a rămas consternat de acest eşec, în schimb românii au prins curaj. Rapsozii populari au compus cântece, glorificând pe luptători, cântece care se mai cântă încă în Macedonia. Spre deosebire de cântecele grecilor, stăpânite de ură: to ematon rumunon na hisi podon (sângele românilor să curgă la picioarele noastre), cântecele noastre erau pline de nobleţe.
Pentru continuarea luptei aveam nevoie de muniţie. În acest scop, Mucitani a plecat să procure cartuşe, lăsând în locul lui pe Handuri, care era cel mai vechi cetnic şi un bun organizator.
Întrucât antarţii omorau la drumul mare pe oricare român întâlnit, am luat hotărârea să aplicăm legea talionului: pentru un român ucis, vom omorî doi greci. În vestul Macedoniei se află oraşul Cojani. De la Salonic au fost expediate câteva lăzi cu cărţi româneşti pentru şcolile din oraşul Grebena. Lăzile erau trimise prin poştă şi însoţite de un soldat turc. În timp ce soldatul dormea, grecii au deschis lăzile şi, luând cărţile, au umplut lăzile cu excremente. Jandarmul n-a observat ce s-a întâmplat în timpul popasului la Cojani. Abia când au ajuns la destinaţie, le Grebena, s-a văzut conţinutul lor. Un român din satul Avdela se întorcea acasă, venind din România, unde era plecat la muncă. Teroriştii greci l-au împuşcat cu şase gloanţe în centrul oraşului Cojani. Aflând despre acest asasinat, cu prilejul bâlciului de   1 august din oraşul Veria, ne-am postat la pândă pe şoseaua Veria-Cojani şi am împuşcat doi negustori greci care veneau cu mărfuri de la bâlci. Omorul a avut loc lângă satul Castani. După această măsură de represalii, negustorii greci nu mai îndrăzneau să folosească şoseaua Veria-Cojani. Am ordonat ca nici un chirigiu român să nu mai transporte mărfuri pentru oraşul Cojani. Negustorii greci din Cojani şi Grebena au încercat atunci să se folosească de gara Sorovici. Am luat hotărârea să barăm şi această şosea. Satele de prin prejur fiind turceşti, într-o zi ne-am deghizat în ciobani şi am atacat, omorând câţiva greci. Aşadar şi ruta Sorovici a devenit inutilizabilă. Nu le rămânea negustorilor greci decât să se aprovizioneze din Grecia prin portul Volos, lucru prea costisitor. Văzându-se constrânşi, negustorii au fost nevoiţi să apeleze la români. Criza de aprovizionare a durat trei luni. Nu se aprovizionau grecii, dar nici chirigiii români nu aveau de lucru. S-au început tratative între chirigii şi negustorii din Cojani şi Veria: chirigiii să fie liberi să circule fără teama de a fi atacaţi, să se mărească costul transportului, spre a se recupera pierderile din timpul crizei de aprovizionare. Grecii au primit condiţiile puse de români. Ceva mai mult, negustorii greci, ca să fie şi mai siguri de securitatea lor, au început să ne facă daruri prin chirigiii noştri. Negustorul Tega Varduni ne-a trimis multe piei argăsite pentru confecţionarea de cartuşiere, precum şi opinci roşii cu ciucuri. Desigur, oamenii nu spuneau numărul, câţi suntem, astfel că într-o zi ne-am pomenit cu 40 de perechi de opinci şi vreo 20 de oale pline cu vin. Le-am primit pe toate, numai vinul l-am dat la chirigii, noi neavând încredere. Ne temeam să nu fie otrăvit.
Văzând că grecii ne ştiu de frică, după ce ne-am răzbunat asupra oraşelor Grebena şi Cojani, ne-am hotărât să izolăm satele greceşti de principalul centru de aprovizionare, oraşul Veria. Astfel, într-o zi, pândind pe drumul care duce de la satul grecesc Cernova la Veria, am omorât doi greci; mai târziu, chiar în seara aceea, am capturat patru greci, tot din Cernova, deplasaţi în satul Turcohori. La ancheta făcută, am constatat că erau curieri ai bandelor greceşti. Astfel, şi drumul dintre oraşele Veria şi Neaguşte a fost barat. Pe aceşti greci i-am capturat în felul următor. În timp ce noi patrulam de-a lungul liniei ferate, la un moment dat am auzit nişte oameni vorbind la umbra unui arbore, i-am înconjurat şi, crezând că suntem ceata grecească, se uitau la noi şi ne-au răspuns că nu cunosc pe nimeni din ceată; ne-au întrebat cine suntem noi şi unde sunt prietenii noştri. Noi le-am răspuns tot pe greceşte şi, cum cunoşteam numele unor antarţi, le-am spus că suntem cutare şi cutare. Până să se dezmeticească, am pus mâna pe ei şi i-am împuşcat. Cadavrele lor au fost descoperite după câteva zile, intrate în putrefacţie. Între Veria şi Ghida, la locul denumit Sufullio, se află un pod de lemn lung de aproape 40 de metri, care trece pe deasupra unei mlaştini adânci. Într-o zi de marţi, zi de târg la Veria, după ce am lăsat să treacă pe pod mai multe care trase de cai şi de bivoli, am tras în convoi, animalele s-au speriat şi au căzut în mlaştină cu oameni şi care. În ziua aceea am împuşcat 15 greci. Am lăsat cuvenitul răvaş, prins pe o salcie, motivul pentru care au fost împuşcaţi aceşti greci, explicând că sunt represalii pentru omorurile comise de greci împotriva populaţiei româneşti. Între Neaguşte şi oraşul Caterina, aproape de râul Bistriţa (Aliakmon), se află Mănăstirea Calipetra din satul Rahova. Mănăstirea aceasta servea drept cuib de adăpostire pentru antarţii greci. Noi primisem informaţii din Neaguşte că o bandă grecească, condusă de un ofiţer grec pe nume Amalias, în drum spre Caterina, va poposi la mănăstire. Noi am stat la pândă o zi întreagă pe drumul care duce la mănăstire, dar nu s-a ivit nimic. Ne-am introdus în mănăstire şi ne-am adresat stareţului, natural pe greceşte, că ne-am rătăcit de tovarăşii noştri antarţi şi nu mai putem da de urma lor. Stareţul ne-a răspuns că antarţii trecuseră ieri pe la mănăstire. Printre ei se afla şi Amalias. El a vrut să ne servească cu cafele, însă, dându-şi seama că nu suntem greci, i-a căzut ibricul din mână. L-am arestat şi legat bine. Am mai arestat încă patru greci care lucrau la mănăstire şi i-am împuşcat pe toţi. Aşadar şi drumul la Caterina a devenit inutilizabil. Jale mare a cuprins pe grecii din Veria. În semn de doliu, prăvăliile s-au închis, băteau clopotele de la toate cele 70 de biserici din oraş.
După aceste măsuri de represalii, notabilii greci de la oraşe şi sate au intervenit pe lângă comitetul revoluţiei greceşti, ca antarţii să nu mai ucidă populaţia paşnică românească, ci bandele să se bată între ele fără să atace pe păstorii şi pe chirigiii români.
Comitetul grecesc, spre a iscodi unde sunt cetele româneşti (ei credeau că sunt mai multe cete, deoarece noi ne deplasam repede şi apăream acolo unde nici nu se aşteptau) au trimis la Selia un preot grec, anume Papastavris, însoţit de un grec din Veria, Zafaras, cu icoana de la schitul Dovra, ca să meargă pe la stânele grecomanilor; adevărata lor misiune era însă culegerea de informaţii.
Fiind înştiinţaţi imediat, am pândit în apropiere de localitatea Maruşa, de lângă Veria, şi i-am împuşcat pe amândoi: pe Papastavras şi pe Zafaras.
După aceste acţiuni de terorizare, grecii din Neaguşte şi din Veria, mai ales după ce am împuşcat la munca câmpului pe un grec din Veria, Bunţolas, au prins atâta groază de armatolii români, încât nu îndrăzneau să iasă la munca câmpului, nici la culesul viilor, crezând că toate drumurile sunt pline de armatoli români.
Nedumerirea lor era şi mai mare, mai ales că noi nu împuşcam pe românii grecomani. Pe aceştia îi socoteam fraţi şi căutam să ni-i apropiem prin trezirea conştiinţei româneşti cu ajutorul cărţilor şi revistelor care soseau din ţară. Grecul împuşcat la munca câmpului, am scris pe răvaşul prins de pieptul lui, a fost executat ca măsură de represalii pentru un băiat de 12 ani, fiul românului Adamaca din Xirolivad, care a fost împuşcat de greci.
În luna august, ceata noastră, cu Mihali Handuri, Muşa Darlaiani şi ceilalţi, a plecat din Gramaticova spre Selia.
Am ajuns pe vârful muntelui Carataş, la locul denumit „La Cruce”. Era spre Înserat; de departe am observat mulţi oameni mergând spre aceeaşi direcţie, spre Selia de Sus, căci a doua zi era sărbătoarea Sfintei Marii, 15 august. Ne-am postat la o cărare pe unde trebuiau să treacă aceşti oameni.
Când s-au apropiat de noi, am văzut că erau înarmaţi. Am deschis foc asupra lor prin surprindere. Antarţii au luat-o la fugă în debandadă, profitând de întunericul care căzuse. După ce s-au depărtat, au tras şi ei câteva salve şi au apucat-o spre Neaguşte. Îndată după atac am cercetat locul unde ne ciocnisem cu ei. Am găsit două arme Gras, o pereche de opinci şi dâre de sânge. După câteva zile am fost informaţi că fuseseră împuşcaţi doi greci, dintre care unul se numea Epaminondas Carabinas, şi câţiva [fuseseră] răniţi.
În primăvara anului 1908, luna mai, în timp ce turme de oi şi de capre ale românilor din Gramaticova se deplasau de la şes la munte, comitetul grecesc din Neaguşte a ordonat antarţilor să atace pe aceşti români lângă satul bulgăresc Golişani. Antarţii se deghizaseră în ţărani muncitori şi se prefăceau că lucrează la prăşitul porumbului. Ţăranii din Golişani, observându-i că au arme asupra lor şi identificându-i că sunt antarţi, au anunţat ceata bulgărească a lui Iciu Ceauş, din care pe vremea aceea făceam şi noi parte. Ne-am apropiat tiptil şi am împuşcat şapte din ei, câţiva au căzut răniţi, iar ceilalţi au rupt-o la fugă. Armata turcă, care staţiona în satul bulgăresc Tarmarinova, a căutat să intervină, noi însă am dispărut în pădure şi nu ne-a mai dat de urmă. Cu o zi mai înainte de acest atac, doi albanezi grecomani înarmaţi, organe ale comitetului grecesc, spre a teroriza populaţia bulgărească din regiune, au spart zăgazul de la iazul care alimenta cu apă moara din Piscupie, sat bulgăresc, pentru ca atunci când morarul şi alţi săteni ar fi mers să repare spărtura, să-i împuşte. Văcarul satului, observându-i, a dat de veste sătenilor. Înştiinţaţi fiind de săteni de acest fapt, ne-am deplasat la faţa locului, unde pândeau albanezii, şi i-am împuşcat, luându-le totodată şi armele, două puşti Martini. Pe vremea aceea eram contopiţi cu ceata lui Iciu Ceauş şi Traian Cucuda.

Read more: Memoriile căpitanului Cola Nicea II http://axa.info.ro/arhiva/anul-i/axa-10/item/240-memoriile-capitanului-cola-nicea-ii#ixzz11bCIFAdz

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: