Skip to content

Memoriile căpitanului Cola Nicea I

6 October 2010

Scris de Cola NICEA

SAU DESPRE ISTORICUL FORMĂRII CETELOR DE LUPTĂTORI ROMÂNI
PENTRU EMANCIPAREA POLITICĂ A ROMÂNIMII DIN MACEDONIA
partea I

Pentru reprimarea insurecţiei din Macedonia (1902-1903), cu toate că aproape toţi bărbaţii au fost arestaţi, bulgari şi români care au luptat pentru autonomia Macedoniei, s-au format mai multe cete de luptători care se răfuiau cu armatele imperiale turceşti. De exemplu, Mitra Vlahul, din regiunea Castoriei, a continuat lupta până în anul 1906, când a fost omorât în satul Dumbeni.
Guvernul turc, spre a se justifica faţă de opinia publică internaţională că răspun­de­rea o au creştinii care se războiesc între ei pe considerente naţionale, a convenit cu guver­nul grec spre a trimite bande greceşti, cu scopul de a distruge cetele bulgaro-române care acţionau în comun pentru înfăptuirea autonomiei Macedoniei.
În anul 1903, bande greceşti, numite antarţi, formate pe teritoriul statului grec şi coman­date de ofiţeri din armata regulată greacă, trecând graniţa cu consimţământul autorită­ţilor turceşti, au început să atace satele bulgăreşti şi româneşti care nu nutreau sentimente greceşti şi se împotriveau înfăptuirii acelei Megali Ideea, adică de reconsti­tuire a Imperiului bizantin.

Căpeteniile antarţilor greci au început să ameninţe prin scrisori pe fruntaşii români adepţi ai şcolii româneşti, aducându-le aminte că vor fi exterminaţi cu toată populaţia dacă nu închid şcolile româneşti.
Ce e drept, cea mai mare parte a populaţiei româneşti a refuzat să capituleze. Din nefericire, însă, au fost şi sate care dintru început au respins şcoala românească. Aceştia au fost aşa-zişii grecomani. Cauze de ordin politic au dus la crearea sentimentelor pro-greceşti. Imperiul turc era deja un mare bolnav. Un colos cu picioare de lut. Prin convieţuirea lor multiseculară cu grecii, prin contribuţia românilor ca armatoli împotriva ocupanţilor turci, la răscoalele din 1770 şi 1821, cei mai mari căpitani de haiduci fiind români, apoi vecinătatea imediată a Greciei, sprijinul de care se bucura Grecia în apus, admi­raţia apusului pentru cultura greacă veche, duseseră la convingerea că Grecia ar putea deveni moştenitoarea teritoriilor turceşti din Balcani. Aşadar, se crea convingerea că sub un imperiu bizantin restituit, interesele românilor ar fi fost pe deplin satisfăcute (interese de ordin economic, nu şi naţional. Grecomanii aveau o conştiinţă etnică, ci nu şi naţională.)
Românii credincioşi ideii naţionale au început să riposteze împotriva acestor atacuri, organizându-se, la rândul lor,  în cete de armatoli.
Iată primii dintre cei care au dat riposta cuvenită. Mihali Handuri din satul Livezi şi Hali Joga din satul Gramaticova, urmaţi de alţi tineri, au început să atace bandele greceşti în regiunea Vodena-Veria. Armatolii Muşa Darlaiani şi Iani Ceara din Veria s-au unit cu Mihali Handuri, Hali Joga şi Cola Macri. Aceste cete acţionau independent şi în înţelegere cu cetele bulgăreşti. Ideea naţională cuprinsese puternic şi pe bulgari. Satele bulgăreşti erau bine organizate; ele furnizau luptători, armament, alimente. În schimb, satele româneşti nu erau deloc organizate. Armatolii români trăiau din capturi şi ajutaţi din când în când de populaţia românească locală. Aceasta era situaţia până la venirea lui Gheorghe Mucitani, zis şi Casapu, în toamna anului 1906.
În scopul organizării satelor româneşti, s-au alcătuit două comitete, unul la Bucureşti sub conducerea lui Alex Coşca şi Sterie Milioru (comitetul era compus din şapte membri), şi alta la Sofia sub conducerea lui Gheorghe Mucitani ajutat de Gachi Todu, Nachi Cişma, Unciu Dimaşi, toţi din satul Gopeşi, şi Costa Dabija şi Tachi al Dimcei din Cruşova.
Cum Gheorghe Mucitani era un vechi luptător în comitetul revoluţionar pentru autonomia Macedoniei, s-a hotărât împărţirea pe districte unde trebuie să acţioneze armatolii. Fiecare district era condus de un voievod. Cetele româneşti au cerut libera trecere prin satele bulgăreşti, folosindu-se de canalul creat spre a ajunge la locul unde trebuiau să acţioneze. Astfel, Coşca şi Milioru au trecut în Pind, având totodată şi sarci­na de a acţiona şi în Grecia. Mucitani în Meglenia, Veria, Vodena, unde s-au unit cu celelalte cete de armatoli. El a fost recunoscut ca voievodul regiunilor respective la întrunirea de constituire, în iarna anului 1906, în Balta Ianiţa. Acestuia i s-a alăturat şi Cola Nicea, din satul Selia, Ianacula Pendifunda, tot din Selia, Mita Zdru din Cândrova şi Chicea Roşu din Gramaticova. Mai târziu au venit Toli Mocanu şi Iorgula Cutova.
Iată numele cetnicilor din grupa lui Mucitani:
Mihali Handuri, Hali Joga, Muşa Darlaiani, Iani Ceara, Hrista Ciomu, Cola Macri, Gachi Todu, Nachi Cuşma, Unciu Dimaşi, Costa Dabija, Gachi al Dimcei şi Iani Vuloagă din Perivoli. Ceata era alcătuită din 19 oameni.

Lupta de la Condusula
Între oraşul Neaguşte şi oraşul Veria (antica, apostolica Bereia), se află localitatea Condusula. Aici îşi păşuna oile şi caprele celnicul român Dinu Bajdechi din Vodena. Comitetul grecesc l-a somat să-şi retragă copiii de la şcoala română (Dinu Bajdechi era preşedintele comunităţii româneşti din oraşul Vodena). El nu s-a supus ameninţărilor căpitanului antarţilor greci, Costas Acritas. Noi am înarmat păstorii şi am mai angajat doi paznici, pe Cola Ghizari şi Lambri Celea, am mai înştiinţat şi ceata lui Handuri să ocupe poziţie înspre munte pentru acoperire la o eventuală retragere. După câteva zile, o ceată de circa 30 de antarţi greci atacă turmele lui Bajdechi. Păstorii se opun. Ei sunt ajutaţi şi de ceata lui Handuri. La auzul împuşcăturilor, o patrulă de soldaţi turci a alergat la faţa locului. Grecii s-au văzut împresuraţi din două părţi. Pe de o parte păstorii cu ceata lui Handuri, pe de altă parte turcii. Încăierarea a durat cam vreo trei ore, au fost împuşcaţi 13 greci, câţiva făcuţi prizonieri. Handuri s-a retras spre munte fără a fi obser­vat de turci. (Armata turcă acţiona împotriva tuturor insurgenţilor pentru pacificarea regiunii.)
Tot în vara anului 1904, o ceată grecească condusă de ofiţerii Savas şi Theodosis au omorât doi aromâni, pe Celea şi pe Tugearu, şi tot ameninţau pe cei din satul Gramaticova, că dacă nu vor închide şcoala românească, vor da foc satului. Românii au dat de veste cetei lui Handuri şi Joga, ca să vină spre Gramaticova. Aici, în apropiere de ruinele unui fost sat, Dârjilova, ceata românească a ocupat loc lângă o fântână. Grecii au poposit şi ei la fântână, fără să bănuiască însă de prezenţa românilor. Românii deschid foc. Grecii răspund, ocupând poziţie după trunchiurile copacilor. Grecii erau înarmaţi cu arme Gras cu cartuşe cu praf negru care scoate fum. Românii aveau arme Manlicher cu gloanţe de oţel, care nu scoteau fum şi perforau copacii. Neputând rezista, grecii o iau la fugă, lăsând pe teren nouă morţi.
Mult timp după aceea n-a mai călcat picior de antart pe lângă satul Gramaticova.

Lupta de la Catraniţa
Catraniţa este un sat bulgăresc, locuit în bună parte şi de turci. Bulgarii de aici erau grecomani, precum şi o bună parte din oraşul Vodena (antica Edessa). Organizaţia bulgărească a căutat să facă şi aici un nucleu revoluţionar. Acest sat, aşezat pe lacul Ostrov, nu are legătură cu alte sate bulgăreşti. Deci comitetului revoluţionar bulgar îi tre­buia un cap de pod. Capul de pod îl constituia satul românesc Gramaticova. Ceata lui Colimani, compusă din cincisprezece cetnici, plus Mihali Handuri cu alţi trei cetnici s-au dus la Catraniţa, iar adepţii comitetului local i-au găzduit la patru case diferite. Au început consultările, apoi a fost chemat şi primarul satului. Primarul nu a consimţit să intre în organizaţie, dimpotrivă, i-a denunţat la comandamentul militar turc. Casele au fost blocate de armata turcă. Lupta a început. Ceata lui Mihali Handuri a izbutit să iasă din blocadă şi, trecând din casă în casă, a ajuns până la casa primarului. Aici ei au arestat pe fiul şi pe fata primarului, iar pe nevasta acestuia au trimis-o să spună soţului ei că, dacă nu izbuteşte să-i determine pe turci să se retragă, armatolii români şi comitagiii bulgari îi vor masacra familia. Primarul, văzându-şi familia în pericol, a derutat armata turcă, îndreptând-o spre lac, în altă direcţie, n-a divulgat nimic şi, întrucât era pe înnoptate, ceata lui Handuri împreună cu Iani Ceara, Hristu Ciomu şi Cola Macri, împreună cu fata şi fiul primarului au ieşit din sat spre pădure, care era aproape de tot, au eliberat pe ostatici şi au plecat spre Gramaticova. Ceata lui Colimani s-a bătut cu armata turcă vreo două ceasuri şi, pentru că se înnoptase, a plecat din sat, lăsând pe locul de luptă morţi dintre tovarăşii lui.

Lupta de la Jerven
La o consfătuire a cetelor bulgăreşti din sectorul Florina şi Vodena, care a avut loc la Jerven, un sat bulgăresc din apropierea satului românesc Paticina, a luat parte şi ceata lui Handuri şi a lui Hali Joga. Luptătorii fiind trădaţi, satul a fost înconjurat de armata turcă, care era destul de numeroasă. Cetnicii, încercând să iasă din sat, au dat peste armată. Gornistul turc a dat semnalul pentru atac. Prima victimă a fost gornistul turc. Lupta a fost crâncenă. Au căzut morţi din ambele părţi. Nu îmi amintesc numărul celor căzuţi. Aici a fost rănit grav Miha Zugravu. Dus în cârcă de tovarăşii lui, a fost transportat la Bitolia, unde a fost tratat până la vindecare. Cele două cete, a lui Handuri şi Muşa Darlaiani, s-au mai războit când cu turcii, când cu grecii, până la venirea lui Mucitani, în iarna anului 1906, după care s-au retras spre iernare în Balta Ianiţa. În munţi nu mai aveau ce căuta. În timpul iernii munţii se depopulau. Fărcările împreună cu turmele coborau la şes pentru iernat. Tot aici, în Balta Ianiţa, se retrăgeau şi cetele bulgăreşti. Înşişi grecii iernau tot aici. Balta devenea un adevărat peisaj etnic. Un câmp de vânătoare de oameni, de curse şi ambuscade. Oamenii se adăposteau în colibe. Efectivul cetelor bulgăreşti era de circa două sute de oameni. Ceata românească avea vreo douăzeci de luptători. Numărul antarţilor greci, de asemenea, se ridica la circa două sute.
Trebuie să remarcăm totuşi că în cetele bulgăreşti erau mulţi români, mai ales de prin regiunea Megleniei. Bunăoară, ceata voievodului bulgar Apostol era alcătuită, în proporţie de 20%, din români. Cetele staţionau în Balta începând din noiembrie până în aprilie, când apele începeau să se retragă.


Colibele erau făcute din stuf, înconjurate cu un gard lat de peste un metru de pământ bătut, pentru a nu fi perforat de gloanţe. Colibele bulgăreşti erau aşezate înspre oraşul Ianiţa, aproape de satele bulgăreşti de unde se aprovizionau. Coliba românilor era înspre oraşul Veria, o citadelă a românismului din Balcani, patria mai multor oameni de vază din cultura românească. În apropierea noastră era satul Licovişte. De la noi încolo începeau colibele greceşti, situate între satul Trahovişte şi râul Carasmac (anticul Aliakmon). Armata turcă ţinea sub încercuire taberele, însă numai cele bulgăreşti şi cea românească. Tabăra grecească nu era asediată. Grecii ieşeau şi intrau slobozi în tabără. Înţelegerea tacită între guvernul grec şi cel turc era, prin urmare, evidentă.
Turcii erau cazaţi în corturi. Ei au încercat să ne atace, însă potecile erau pline cu apă, nu se putea merge pe bărci, ci numai pe buşteni, câte unul sau doi oameni. Când se apropiau de noi, noi îi împuşcam. Mai târziu, apa îi scotea morţi la mal. În afară de aceasta, potecile erau foarte zigzagate, încât era greu să fim descoperiţi, iar din loc în loc stăteau oameni la pândă.
Turcii au postat tunuri la marginea bălţii, aproape de satul Iancişte. Au instalat şi un observator, noi însă, spre a-i induce în eroare, arboram albituri pe nişte sălcii, departe de noi, astfel încât artileria turcă trăgea toată ziua în gol. A doua zi deplasam albiturile pe alte locuri, spre a-i face să creadă că ne-am schimbat bârlogul. După fiecare bombar­da­ment încercau să pătrundă, însă erau respinşi totdeauna cu pierderi pentru ei. Conco­mi­tent cu turcii ne atacau şi antarţii greci. Într-un timp, grecii au incendiat satele bulgăreşti Ţarvori şi Gufalova. Drept represalii, noi am incendiat satele greceşti Nisia şi Trahovista. Prin agenţii noştri, noi ştiam poziţia colibelor greceşti. La rândul lor, şi ei cunoşteau poziţia noastră. Uneori ajungeam atât de aproape, încât ne înjuram reciproc. Grecii aveau arme Gras, ale căror gloanţe nu răzbeau prin stufărişul des. Dimpotrivă, armele noastre Manlicher perforau tot ce întâlneau. Cetnicii bulgari aveau comandant pe voie­vodul Apostol, românii pe Gheorghe Mucitani, grecii pe Tellos Agras. În luna apri­lie, apele retrăgându-se, ne-am retras în munţii româneşti. Grecii şi bulgarii au făcut la fel.
În primăvara anului 1907, comitetul revoluţionar grec a ţinut o consfătuire în casele doctorului Pericardis din Neaguşte (soţia acestuia, Maruşa Hagicu, româncă de origine, era sora lui Dimitruli Hagicu, asasinat de antarţii greci la moşia sa din satul Grijali).
La consfătuire s-a luat hotărârea de a incendia satul românesc Gramaticova, dar nu au reuşit. Satul întreg, bărbaţi şi femei, înarmaţi cu arme şi grenade, conduşi de bravul învăţător de limba română, Gheorghe Celea, au făcut zid. Cu un an mai înainte au încercat să incendieze satul Patecina. La fel s-a întâmplat şi aici. Conduşi de Hrista Papanicola, românii, bărbaţi şi femei, au respins pe antarţi.
Totuşi, ei au reuşit să distrugă satul românesc Selia de Sus, iar aceasta din cauza neunirii românilor, unde o bună parte erau grecomani, în frunte cu celnicul lor, Hrista Vasile, zis Sârbu.
Cât priveşte Gramaticova, antarţii au trimis în mai multe rânduri scrisori de ameninţare către celnicul Sterie Cuşa, şeful comunităţii române, somându-l că, dacă nu va fi izgonit învăţătorul Gheorghe Celea, praf şi pulbere se va alege de satul lor. Scrisoarea era semnată nu de Tellos Agras, ci chiar de Kostas Akritas, comandantul suprem al forţelor de antarţi din toată Turcia. Antarţii aveau nevoie de satele româneşti Gramaticova, Cândrova şi Patecina, situate într-o regiune masiv bulgărească, pentru ca de aici să purceadă la atacarea satelor bulgăreşti şi, mai ales, să poată stabili legătura directă cu bandele de antarţi care acţionau în regiunea Morihova.
Nordul Macedoniei, cât şi centrul, fiind puternic locuit de bulgari, pentru a ajunge aici, antarţii se foloseau [de satele] româneşti Samarina, Blaţa, Neveasta, Clisura, Târnova, Negovani, Belcameni, Magarova şi Nijopole. În aceste sate, din nenorocire, o parte din populaţia românească era grecomană, supusă, prin urmare, mitropolitului grec al Paflagoniei, cu arhiepiscopia în oraşul Bitolia, de a cărui autoritate morală şi spirituală ascultau toţi adepţii aşa-zisei Megali Ideea.
Noi ştiam planurile grecilor. Cu câteva zile înainte am interceptat o scrisoare de la un curier al lor, adresată unui fruntaş bulgar grecoman din satul Oşlen, anume Boiciu, în care scria: „Să ne aşteptaţi după câteva zile (am uitat locul în care se preciza), căci vom veni, o ceată în satul vostru, iar alta la Mănăstirea Papandi, şi de acolo vom merge spre o direcţie necunoscută.” Noi ştiam această direcţie necunoscută: satul Gramaticova. Dar Gramaticova era bine înarmată, având în fruntea ei pe învăţătorul Gheorghe Celea şi pe armatolul neînfricat Adam Gulea.
Gramaticova era centrul unde se întâlneau cetele române-bulgare. Aici se luau iniţiativele, iar cuvântul hotărâtor îl avea învăţătorul Gheorghe Celea.
Cum noi cunoşteam ţinta antarţilor, după scrisoarea interceptată, am înarmat vreo 15 păstori la pândă. În aceste locuri pădurea era foarte deasă, alcătuită din nişte arbuşti numiţi de localnici pixari (mirt, în greaca veche). Ne-am hotărât să-i atacăm prin surprindere spre a-i deruta. Observatorii noştri ne-au înştiinţat că cinci oameni merg pe cărare înspre noi. Noi ne-am aşteptat să fie mulţi, de aceea ne şi pregătiserăm ca atare. Ne-am instalat în aşa fel, încât atunci când vor fi aproape de noi să-i somăm în turceşte, adică ordonându-le: „Teslim, gheaur!” (Predaţi-vă, ghiauri!). Handuri era îmbrăcat în uniformă de soldat turc. El cunoştea bine limba turcă, iar noi, ceilalţi, vorbeam şi greceşte. Noi ştiam că grecii nu se opun armatei turceşti. Turcii îi atacau pe greci spre a demonstra opiniei publice mondiale că nu părtinesc cu ei, însă, după ce îi ţineau câtva timp prizonieri, erau puşi în libertate. Iată un exemplu. Un detaşament de aproape şaptezeci de antarţi, conduşi de Iorgachi, căpitan în armata regulată greacă, s-au predat la numai câţiva soldaţi turci, în satul Petrova de lângă Salonic, numai la simpla somaţie a turcilor. Prinşi, ei au fost depuşi la închisoarea Edikule din Salonic, apoi condamnaţi la numai trei luni închisoare. Iată dovada elocventă a înţelegerii tacite între guvernul grec şi turc.
Ţin să menţionez că acest Iorgachi era român de origine. La început era adeptul ideii de autonomie a Macedoniei, prin urmare a luptat în cadrul unei cete bulgăreşti, apoi, ducându-se în Grecia, a trădat cauza şi s-a pus în fruntea unui detaşament de antarţi.
Tot aşa, o altă bandă de antarţi, condusă de Ianis Avghros, român renegat, de fel din oraşul Tricala (teritoriul statului grec), s-a predat la o patrulă de soldaţi turci, în Meglenia, între satele româneşti Oşani şi Luminiţa.
La somaţia de „Teslim gheaur!” rostită de Handuri, antarţii nici n-au mişcat măcar. Ştiind că au de-a face cu soldaţi turci, nişte quasi aliaţi, unul dintre antarţi a strigat: „Suntem greci, nu suntem bulgari, nici români.” Fără a pierde o clipă, noi i-am înhăţat şi i-am dezarmat îndată. Grecii şi-au dat seama că au căzut într-o cursă. Prima grijă a fost să-i identificăm, după ce i-am izolat unul de altul. Cu toţii erau cinci. Spre surprinderea noastră, am aflat că unul din ei era Tellos Agras, comandantul forţelor de antarţi din regiune. La auzul acestui nume am rămas nedumeriţi. Noi ştiam că scrisorile de ameninţare trimise la români erau semnate de Kostas Akritas, pe adevăratul său nume Mazarakis, colonel în armata greacă, iar mai târziu ministru de război în cabinetul Venizelos. Ni s-a spus atunci că Akritas a plecat în Grecia pentru recrutarea de antarţi, iar comanda fusese remisă lui Agras, locţiitorul lui. Ceilalţi se numeau Doni Minga, după spusele lui revizor şcolar, Safiros Longos, Tollios şi Gheorghios Tollios, adică tatăl şi fiul, doi briganzi de meserie, care, cu câţiva ani în urmă au sechestrat pe un mare bogătaş din Neaguşte şi a fost răscumpărat cu o mare sumă de bani. Ei ne-au spus că nu sunt antarţi, ci plătiţi numai spre a le servi drept călăuze.
În ce priveşte pe Safiros Longos, ştiam că el era fiul unui mare industriaş din Neaguşte, proprietarul unei mari fabrici de torcătorie şi ţesături. El ne-a spus că a fost luat de către antarţi spre a-l prezenta românilor, demonstrându-le că oamenii bogaţi sunt anti autonomişti. Am aflat cu acest prilej că Safiros Longos era român. Părinţii lui vorbeau încă româneşte, însă el a umblat pe la şcoli înalte greceşti, aproape că a uitat limba natală. Suspinând, ne-a declarat că dacă îi vom da drumul ne va fi de mare folos, dimpotrivă, dacă îl omorâm nu avem nimic de câştigat. Şi s-a ţinut de cuvânt. De multe ori prin oamenii noştri ne-a informat despre deplasările antarţilor. Ne-a pus în gardă despre o consfătuire care a avut loc în oraşul Veria, la care a participat şi mitropolitul respectiv, unde s-a luat hotărârea de a se distruge satul românesc Doliani. Întrebat Mingas, dacă este revizor şcolar, ce caută cu antarţii, ne-a declarat că s-a pus la dispoziţia cauzei pan-elenismului, că vrea să convingă pe români şi pe bulgari, aceşti greci vlahofoni şi bulgarofoni, hondrochefali (capete groase), că autonomia Macedoniei este o aberaţie, şi că reînfăptuirea, reconstituirea vechiului Imperiu bizantin sub tutela bisericii din Constantinopole şi luminaţi de minunata cultură greacă antică, va pacifica Balcanul. Ne-am dat seama imediat cât de şovini erau grecii şi ce soartă aştepta numeroasele popoare din Balcani, adică grecizarea totală. Doni Minga nu era grec, ci bulgar din Neaguşte cu sentimente greceşti. Interogarea lui am făcut-o în limba bulgară.
A rămas de anchetat principalul acuzat, Telos Agras, comandantul forţelor de antarţi. Nu îmi amintesc data când a fost capturată banda, însă aceasta n-are importanţă, când căutând lupul, lupul este în cuşcă. Capturarea s-a făcut pe muntele Perişori, între Vodena şi Neaguşte.
Gheorghe Mucitani nu ştia greceşte. El era din Cruşova, din Macedonia de nord, unde nu sunt greci, şi nu umblase la şcoala greacă. Mihali Handuri făcea pe interpretul. Întrebările le punea Gheorghe Mucitani:
– Cum te cheamă? Care îţi este numele adevărat? (Noi ştiam numele lui adevărat, ni-l spusese Safiros Longos).
– Mă numesc Kostas Agapinos. Pseudonimul mi l-am luat când am devenit comandantul forţelor de antarţi.
– Ce înseamnă Telos Agras?
– Telos înseamnă cel perfect, desăvârşit, dar mai înseamnă şi cel de la distanţă, din depărtare, care nu este printre noi. Agras înseamnă cel sălbatic, cel fioros, cel de neîmblânzit.
– De unde sunteţi originar?
– De loc sunt din Creta. Am absolvit şcoala militară din Atena, iar în armata greacă am gradul de lohagos (căpitan).
– Cu ce scop ai venit în Macedonia şi cine te-a angajat?
– Silogul Panhelenic din Atena se ocupă cu formarea bandelor de antarţi, luptătorii pentru elenizarea populaţiei macedonene. Ca ofiţer, am dorit să fac parte din această societate şi m-am înrolat ca voluntar.
– Acţiunea Silogului priveşte numai grecizarea, nu şi cucerirea Macedoniei?
– Deocamdată trebuie s-o grecizăm, elementul grec fiind în minoritate, trebuie să desfiinţăm pe bulgari, pe români, pe albanezi, apoi vom începe lupta cu turcii. La o eventuală prăbuşire a Imperiului otoman, nu putem revendica Macedonia atât timp cât suntem în minoritate. Marile Puteri nu ne vor admite acest lucru.
– Cine organizează bandele şi cine [dă] ordine?
– Mitropoliţii din eparhiile de pe teritoriul turc, pe lângă faptul că sunt păstori sufleteşti, ei hotărăsc asupra modului nostru de a acţiona. Comitetul Civil Intern ne pune la dispoziţie curieri şi călăuze. Fondurile vin din Grecia prin consulate, sunt date mitropoliţilor, iar aceştia le întrebuinţează după nevoie.
– Ştiţi cine stăpâneşte Macedonia?
– Turcii.
– Atunci de ce nu vă bateţi cu turcii? Ce aveţi cu bieţii români şi bulgari, care sunt tot creştini ca şi voi?
– Am zis că trebuie să obţinem majoritatea grecizând pe bulgari, pe români şi pe albanezi.
– Nu cred că veţi reuşi. În sânul acestor popoare s-a trezit conştiinţa naţională. Ele luptă pentru autonomia Macedoniei. Noi vrem să creăm o Elveţie a Balcanilor, unde toate popoarele conlocuitoare, greci, bulgari, români şi albanezi să se bucure de drepturi egale. Autonomia este singura soluţie echitabilă. Numai grecii, care sunt şovini, aroganţi, snobi chiar, utopici, se împotrivesc.
[…]
– Sunteţi lipsiţi de cavalerism. În iarna 1906-1907, în Balta Ianiţa, în timp ce ne atacau turcii, ne loveaţi şi voi, mişeleşte, pe la spate.
– Este drept, căci noi vrem să distrugem tot ce este ortodox şi nu nutreşte sentimente greceşti. Ortodoxia este o biserică greacă, iar cei ce mărturisesc ortodoxismul trebuie să simtă ca atare. Consultaţi calendarul ortodox. Toţi sfinţii sunt greci. Biblia s-a scris în limba greacă, în ce priveşte Noul Testament, cântările bisericeşti tot în greceşte au fost compuse, apoi cultura şi arta greacă antică este superbă. Întreg apusul o admiră şi ne susţine pe noi ca urmaşi ai vechilor eleni. La ce vă trebuie şcoli româneşti, la ce bun să vă instruiţi într-o limbă barbară, limba unui popor rezultat din contopirea unui pâlc de romani şi daci cu o sumedenie de popoare barbare năvălite din Asia? Iată definiţia lui Soutsos, poetul nostru, cu privire la poporul român: „Sperma ton varvaron, ghenimata putanas” (Sămânţă de barbari, odrasle de târfă). În Tesalia, teritoriul Greciei libere, sunt atâţia vlahi. Ei nu cer şcoală românească.
– Nu cer, pentru că nu admiteţi funcţionarea şcolii româneşti. Credeţi că veţi reuşi să grecizaţi elementele alogene din Macedonia?
– Noi avem răbdare. Mai devreme sau mai târziu, vom izbuti. Iată, comitagiii Cota din Prespa, Ciociu din Rahova Meleniei, Gonu şi Lazu din oraşul Ianiţa au dezertat din cetele voievodului bulgar Apostol şi s-au alăturat marii cauze greceşti. Acest lucru trebuie să-l faceţi şi voi. Respingeţi românismul, că doar sunteţi greci care au uitat limba.
– Dacă am fi greci care am uitat limba, Dvs., care vă mândriţi cu miracolul culturii antice greceşti, cum vă explicaţi faptul că o limbă barbară ca cea românească, limbă care nu se poate mândri că are creatori de opere literare la nivelul culturii antice greceşti, a putut absorbi limba greacă? Doar se ştie că o cultură superioară absoarbe pe alta inferioară. Aşa s-au întâmplat lucrurile în Imperiul roman de răsărit, care s-a transformat în Imperiul greco-bizantin, cu slavizarea cuceritorilor bulgari de către slavii învinşi, cu romanizarea cuceritorilor franci de către galii latinizaţi.

Read more: Memoriile căpitanului Cola Nicea I http://axa.info.ro/arhiva/anul-i/axa-9/item/232-memoriile-capitanului-cola-nicea-i#ixzz11bBR9pJf

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: