Skip to content

Eminescu publicist

6 October 2010

Scris de Eleonora BECEA

I. Eminescu în slujba şcolii

Motto:

“Şcoala n-ar trebui să fie o magazie de cunoştinţe străine, ci o gimnastică a întregii individualităţi a omului, elevul nu este un  hamal, care-şi încarcă memoria cu sacii de coji ale unor idei străine, sub care geme, ci un om care exercită toate puterile proprii ale inteligenţei, întărindu-şi aparatul intelectual, precum un gimnast îşi împuterniceşte   până   în gradul cel mai mare aparatul fizic, fie-n vigoare, fie-n îndemânare”.

În tot ce a făcut şi a întreprins în scurta sa viaţă, Eminescu ne apare ca o personalitate cuprinzătoare, profundă, de o uimitoare competenţă, într-un cuvânt, o personalitate totală. A fost aproape un an (1 iulie 1875 – 4 iunie 1876) revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui şi mai bine de un an şi jumătate profesor (de limba germană, logică etc.). În acest scurt timp, experienţa adunată în materie de pedagogie, învăţământ, instrucţie, educaţie, didactică şi metodică, este de-a dreptul surprinzătoare. Cultura lui multilaterală adunată până la 24-25 de ani îi dă uşurinţa de a se orienta în diferite discipline, dar competenţa sa în domeniul instrucţiei şi educaţiei nu se poate explica numai prin aceasta, ci şi prin modul exemplar în care şi-a exercitat funcţia de profesor şi de revizor şcolar – meserie în care şi-a pus tot sufletul şi toată puterea sa de muncă, dovedind o conştiinciozitate greu de întâlnit. Căci Eminescu făcea totul cu pasiune, meticulozitate, răbdare  şi uitare de sine, de la lucrurile oneste de cancelarie, până la rapoartele de reorganizare a şcolilor rurale. Acuitatea şi competenţa lui Eminescu în materie de învăţământ, aduc în  plină lumină nu numai aspecte istorice şi practice ale învăţământului românesc din acel  timp, ci mai ales concepţia sa, orientată la nivelul european al vremii despre educaţie, instrucţie şi cultură. Se observă cu uşurinţă grija permanentă a poetului şi omului de cultură de a înrădăcina în şcoala românească o serie de principii pedagogice şi didactice moderne, care să-i ferească pe elevi de învăţătura pe de rost a unor reguli abstracte sau neînţelese, a unor cuvinte de neînţeles şi grija sa  pentru un sistem pedagogic şi de instrucţie viu, cu noţiuni exacte şi pe înţelesul copiilor, legat de realitate şi de puterea lor de înţelegere, capabil să-i antreneze şi să le dezvolte orizontul de cunoaştere şi capacitatea intelectuală, deci, un învăţământ  viu, corect, util şi plăcut.

Din articolele sale pedagogice se desprinde o imensă bunăcredinţă şi destoinicie, atât teoretică, cât  şi practică, o nedesminţită capacitate de  muncă tenace şi inteligenţă, o doză masivă de bun simţ în tot ceea ce întreprinde ca revizor şcolar. Până la Spiru Haret se dovedeşte a fi mintea cea mai cuprinzătoare în materie de organizarea învăţământului şi de recomandare a unor manuale şcolare moderne, în spiritul perfecţionării neîncetate a metodelor de învăţământ.

II. Idei despre instrucţie  şi pedagogie desprinse din presa pedagogică

Paginile din presa pedagogică pun în lumină ani din viaţa poetului şi constituie mai ales o cuprinzătoare dare de seamă asupra învăţământului primar şi liceal, devenind o adevărată frescă a sistemului educaţional de atunci.

1. Aspecte ale instrucţiei şi educaţiei în învăţământul primar şi liceal. Perfecţionarea metodelor de predare (“Instrucţie şi educaţie. Metoda intuitivă de instrucţie”, “În contra metodei mecanice”, “Învăţământul clasic”, “Învăţământul democratic”;”Tinerimea franţuzită”, “Bătrânii şi  tinerii” – fragmente, rapoarte şi articole asupra instrucţiunii publice”).

2. Despre învăţători şi şcolile rurale şi despre perfecţionarea  muncii lor (“Cărţile de citire”; “Un manual de geografie”, “O istorie a românilor”).

3. Raporturile dintre şcoală şi administraţia politică (“Protest contra unui aviz al Consiliului permanent”; “Reorganizarea şcoalelor rurale din judeţul Iaşi”).

1. Propunerile lui Eminescu în domeniul învăţământului făcute acum 100 de ani corespund întrutotul învăţământului modern formativ, de care noi acum vorbim mereu. Poetul este convins că şcoala trebuie să-i înarmeze pe elevi cu metode de a învăţa (“a învăţa să înveţi”), prevenind asimilarea pasivă a cunoştinţelor, asigurând un învăţământ activ, conduce la dezvoltarea operaţiilor gândirii.

“Sistemul instrucţiei noastre, neîntemeindu-se pe priceperea obiectelor fundamentale, ci pe memorarea de reguli abstracte şi de cuvinte, copilul n-are niciodată acel repaus al creierului care constă în întrebuinţarea nu simultană, ci consecutivă, pe rând, a facultăţilor. Cine voieşte să înveţe mult, trebuie să înveţe multe… Limbile însele au de-a face mai mult cu memoria. Trebuie pusă să alterneze cu matematica, care trebuie predată astfel încât să aibă de a face cu facultatea judecăţii”.

Deprinderile de studiu pe care şi le formează elevii în şcoală dezvoltă gândirea şi imaginaţia lor, capacitatea de analiză şi de sinteză. Ele pun bazele stilului de muncă intelectuală. Poetul exemplifică necesitatea formării gândirii chiar cu situaţia sa:

“Eu ştiu chinul ce l-am avut eu însumi cu matematicile în copilărie, din cauza modului în care mi se propunea, deşi în alt fel, eu eram unul din capetele cele mai deştepte. N-ajunsesem nici la vârsta de 20 de ani să ştiu tabla pitagorească, tocmai pentru că nu pusese în joc judecata, ci memorarea. Şi deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, încât îmi trecea prin cap ideea că matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa pământului. Pe urmă am văzut că sunt cele mai uşoare, desigur de o mie de ori mai uşoare decât limbile, care cer memorie multă. Ele sunt un joc cu cele mai simple legi ale judecăţii omeneşti.”

Eminescu insistă şi asupra măiestriei didactice a învăţătorului, profesorului, apreciind că “judecata trebuie să opereze cu idei sigure”: “Nu vei da copilului să opereze decât cu lucruri pe care le-a înţeles pe deplin, fără urmă de îndoieli, fără urmă de nesiguranţă”. Şi apoi conclude: “La ştiinţele ce se memorează, cartea-i tot, şi pedagogul nimic. La ştiinţele care cer dezvoltarea judecăţii copilului, cartea trebuie alungată din şcoală, ca ceva periculos, căci pedagogul e aici tot.”

În articolele “În contra metodelor mecanice” sau “Metoda intuitivă în instrucţie” poetul aduce exemple concrete din şcolile pe care le inspecta, notând: ”La noi sunt foarte puţini care ştiu să aplice metoda intuitivă şi mai puţine şcolile în care această metodă a devenit familiară. La o şcoală de fete, Eminescu remarcă excluderea învăţării pe de rost, memorizarea regulilor fiind înlocuită printr-o învăţare minuţioasă, treaptă sigură. La o altă şcoală constată că din contră: “Învăţătoarea aparţine unei generaţii scolastice bine determinate, bogate în cuvinte, dar sterpe în idei”. Şi mai ironic, notează: “Învăţătoarea nici nu este lipsită de oarecare succes, pe care cu trei clase nu l-am putut constata cu siguranţă.”

“Învăţământul mecanic este cel mai general în şcolile noastre.”

În studiul întitulat “Învăţământul clasic” face o pledoarie pentru necesitatea formării culturii clasice prin predarea limbilor clasice (greaca şi latina), diferenţierea dintre învăţământul clasic (uman) şi cel real, acestea pentru formarea personalităţii umane, absolut necesară în făurirea unei societăţi moderne.

“Scopul practic al învăţământului real e câştigul, e aplicarea cunoştinţelor pentru a câştiga. Scopul învăţământului clasic nu este acesta, din contră, se presupune că învăţământul clasic aduce foloase societăţii care nu stau în absolut nici o proporţie cu câştigul individului. Munca unui om se poate plăti, cultura lui nicicând.”

Autorul constată mai ales influenţa educativă prin formarea culturii clasice: “Aceasta (cultura clasică) are calitatea determinantă de a creşte, ea este esenţa educativă şi iată ceea ce a lipsit şcolilor noastre până acum şi le va lipsi încă mult timp înainte.”

O dovadă pentru influenţa educativă a antichităţii este faptul că tocmai “statele acelea care au cultivat-o mai mult sunt mai înaintate, ci redeşteptarea culturii în genere se dovedeşte stadiul acestuia…” Important este ca spiritul de adevăr ce domneşte în cultura fixată prin ele, să stăpânească în societate.

Şi iarăşi revine la necesitatea formării unei gândiri creatoare, prin mâna dibace a celui ce instruieşte: “A învăţa vocabularul latin pe dinafară, fără a fi pătruns în acel adânc spirit de adevăr, de pregnanţă şi de frumuseţe, a autenticităţii clasice, a învăţa reguli gramaticale fără a fi pătruns acea simetrie intelectuală a cugetării antice, e o muncă zadarnică”, concluzionând că: “spiritul antichităţilor e regulatorul statornic al inteligenţei şi al caracterului”.

Eminescu este pedagog modern, dur, convins că-n condiţiile unei epoci de progrese rapide – pe care trebuia să le facă România la sfârşitul secolului trecut – mai importantă este dezvoltarea capacităţilor de a învăţa mereu, dispunând de o metodă de lucru, de studiu, pentru a se putea adapta sistemului de informare la zi – ceea ce corespunde întru totul şi societăţii noastre de azi.

Omul devine om prin educaţie Acesta este îndemnul de la care porneşte Eminescu în articolele sale care cuprind bogate aprecieri la această necesitate atât de veche şi atât de actuală. “O bună parte din destinul naţiunilor, din prelungirea lor în viitor” se datorează şi modului în care concep şi realizează educaţia şi instruirea.

“O ţară a cărei instrucţie se dirijează de către indivizi cu câte patru clase primare, o ţară al cărei jurnalism şi legislaţiune e reprezentată tot prin asemenea genii, nu poate înainta, din cauza spiritului de minciună care pluteşte asupra tuturor raporturilor.“

O maturitate nematură, falsă, necuprinzătoare a principiului vieţii pătrunde în ţara noastră de la un cap la altul, o cultură artificială şi importată din câteşi patru unghiurile lumii, se supune spiritului românesc şi poetul exemplifică cu următorul fapt: “Un bătrân de spirit a spus despre tineretul nostru, că-i par că sunt ca cireşele, cărora grădinarul vrând să le facă să se coacă înainte de vreme, le suceşte cozile. Cireşele se coc într-adevăr, dar numai pentru scopul de a fi mâncate, nicidecum pentru scopul cel tăinuit al naturii , de a cuprinde un sâmbure dătător de viaţă, un germene al dezvoltării mai departe”:

Acest comandament al învăţământului actual, de a pregăti tânăra generaţie pentru viitorul ţării, este intuit în numeroasele sale articole. Pregătirea tineretului pentru viaţă, pentru muncă, pentru activităţi social – utile se face pentru ca acesta să devină un participant activ la noua societate. Tonul incisiv, critic în unele aspecte referitoare la această chestiune, ni-l reaminteşte pe poet din atâtea poezii ale sale: ”Astfel activitatea intelectuală a generaţiei actuale pare a se mistui în singura direcţie a câştigului fără muncă pe acele mii de cărări ale influenţei morale, pe care le deschide atotputernicia demagogică în socoteli şi în paguba poporului. O imensă plebe de aspiranţi la funcţii, iată ce a scos la lumină învăţământul democratic.” Sau, şi mai dur: “Cum de fiecare şarlatan, car şi-a făcut educaţia în cafenelele Parisului, poate să împuie aşa netam-nisam toate chiţibuşurile necoptului creier al unei ţări care are o istorie proprie de aproape o mie de ani… Cum de obiceiul pământului şi pravila împărătească au făcut loc cu atâta uşurinţă tuturor gogomăniilor clocite pe malurile Senei de către aceia care, şezând în al 7-lea cat al  unei cazărmi de chirigii îşi sug degetul cel mic şi fericesc universul cu teorii ieftine”.

În alte articole, (“Metoda intuiţiei în instrucţie”) autorul constată ce fel de educaţie se făceau fetelor, notând: “Despre educaţia fetelor sunt două direcţii în practică şi amândouă greşite: 1) un anume respect extern în mod fals şi 2) o familiaritate fără margini. Efectul celui dintâi este făţărnicia, efectul celui din urmă e lipsa de caracter şi nesupunerea.” Apreciază că efectul educativ cel mai bun îl constituie “manierele familiare care impun respect şi îndemn spre împlinirea datoriilor prin fapte şi măsuri pedagogice, nu prin cuvinte moralizatoare.” Deci, acel exemplu personal al pedagogului, care trebuie să devină un principiu educativ.

În alt articol, “Bătrânii şi tinerii”, pledează pentru respectul generaţiilor noi faţă de ceea ce au creat înaintaşii şi mai ales pentru responsabilitatea tinerilor la locul de muncă: “Acest tineret se caracterizează printr-o rară lipsă de pietate faţă de nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoşeşti, vorbind o păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoşilor… acest tineret a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris şi înarmat în această vastă ştiinţă, vine la noi cu pretenţia de a trece de-a doua zi între deputaţii, miniştrii, profesorii de Universitate, membrii la Societatea Academică…”

3. Despre învăţători şi şcolile rurale, despre perfecţionarea muncii lor.

Iată o altă idee permanent exprimată de marele nostru poet în formula prea bine cunoscută a tineretului nostru de azi: pregătirea profesională, condiţie esenţială a modernizării învăţământului. Este ştiut că modernizarea conţinutului disciplinelor de învăţământ, a metodelor, a mijloacelor de învăţare, a formelor de organizare – observate cu interes şi de poet presupune şi modernizarea pregătirii cadrelor pentru activitatea de învăţământ. Fără parcurgerea acestor etape, cele mai noi mijloace şi metode devin ineficiente. Autorul face numeroase constatări, în rapoartele sale ca revizor şcolar de la situaţia pregătirii profesionale a învăţătorilor (mai bună, suficientă sau corespunzătoare) la măiestria pedagogică, la recomandarea de manuale şcolare la care să participe mai mulţi colaboratori pentru a deveni manuale model.

“La conferinţele ţinute anul acesta (1875) cu învăţătorii din judeţul Iaşi – notează cu amărăciune autorul – s-au prezentat din 54 învăţători, numai 24. Cauzele ? – formalismul conferinţelor, ceea ce i-a făcut pe mulţi să nu se expună la cheltuieli, care li s-au părut zadarnice, lipsite de mijloacele pedagogice, lipsa unei ”foi învăţătoreşti” (a unui ziar) în România, ce se simte la fiecare pas, informarea învăţătorilor rurali care au posibilităţi puţine de perfecţionare.”

Autorul nu uită a aminti diferenţa  între pedagogul apropiat de copii, “suflet uman, care se coboară la treapta sufletelor copilăreşti şi le disciplinează, nu le siluieşte” şi cel “sever şi ţeapăn cu vergile în mână”.

Se interesează ca inspector de ocuparea catedrelor numai de cadre calificate. În acest sens, trimite Ministerului un tablou cu catedre vacante şi cu publicarea concursului pentru ocuparea lor, notând: “Întotdeauna am crezut că în locul unor suplinitori inapţi, e mai bine să nu fie defel.”

El însuşi, ca inspector, efectuează o muncă supraomenească: avea de inspectat 157 de şcoli publice şi particulare în timp de 180 de zile, lucrări administrative şi de cancelarie, având îndatorirea de a inspecta şcolile din 15 în 15 zile.

Întâlnim în articolul “Cărţile de citire” exprimată ideea aşa-zisului front-comun al tuturor pentru însuşirea corectă a limbii române.

“Dar pe cât timp, studiul principal al unei şcoale primare sau rurale este limba românească, ea este totodată organul prin care neamul îşi cunoaşte fiinţa sa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui. Copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gândi şi a simţi româneşte”. Altădată constată cu amărăciune: “Afirmăm că sunt sute de învăţători care nu ştiu să despartă cuvântul unul de altul, nici să pună virgulă  unde trebuie. Nu mai pomenim de sinteză şi ortografie, căci în privinţa aceasta e babilonie curată, şi fiecare crede că poate scrie cum îi place.

Recenziile unor manuale făcute (“Unui manual de geografie elementară”; “O istorie a românilor pentru copii”; “Despre o carte didactică a lui I. Creangă”;”Povăţuitoriu la citire prin scriere”) au scopul de a promova modernizarea lor şi de a încuraja editarea altora asemănătoare. Autorul afirmă cu mândrie: “Admirăm mizeria pedagogică sănătoasă din Bucureşti, făcută de un grup de învăţători care se vede că s-au convins că prin beţie de cuvinte şi fraze jurnalistice nu se face educaţia unui popor. Oricât de modeste ar fi cărţile, ele înscenau conceptul unei reforme adânci în instrucţia elementară, ce a rupt-o cu dogmatismul – izvorul metodelor propuse fiind chiar natura inteligenţei.”

Eficienţa ideilor exprimate în articolele sale despre înlăturarea învăţăturii mecanice, o observă  la I. Creangă, care în cartea didactică “Povăţuitoriu la citire prin scriere” expune metoda după care trebuie să se predea scrierea şi citirea la clasa I-a primară “spre a ajunge la ţintă uşor”. Remarcă “deosebirea între metoda propusă de această carte şi învăţarea rutinară şi mecanică, deci deosebirea între învăţământul viu, intuitiv şi mecanismul numerării mecanice”.

La manualul de geografie elementară, apreciază metoda intuitivă, sintetică de prezentare, dar nu e de acord cu greşelile gramaticale existente în manual (pleonasmul, dezacordul între subiect şi predicat), notând că “faptele de limbă se contractează prin deprindere şi greu se pot depăşi dacă sunt greşit înţelese”.

Eminescu face mereu referiri la faptul că numai prin editarea de manuale la care să participe cu observaţii cât mai mulţi, “ se creează o adevărată literatură didactică”.

3. Raporturile dintre şcoală şi administraţia politică sunt mereu scoase în evidenţă pentru a arăta deficienţa sau lipsa de localuri, abuzurile administraţiei corupte şi ale arendaşilor, ale cămătarilor, ale cârciumarilor. Sunt denunţate necinstea, şicanele, abuzurile organelor administrative şi slaba frecventare a şcolilor de către elevi din cauza sărăciei: “dacă copiii constrânşi de dorobanţi ar veni la şcoală, ei vin desculţi, cu capul gol şi astfel îmbrăcaţi, încât frecventarea regulată a şcolii l-ar costa viaţa. Prin urmare, cauza relei frecvenţe nu este aversiunea poporului, în contra şcolii, ci sărăcia.”

De multe ori revizorul şcolar era în relaţii încordate cu administraţia judeţelor, declarând faptul că: “cele mai multe comune şi-au prevăzut sume pentru şcoală, dar bugetele lor pe anul 1875 sau că refuză să retribuie învăţătorului sume pentru şcoală sau îngrijirii şcolii.” Constată apoi cu durere: “Un om nu poate face nimic într-o ţară rău întocmită şi măcar să tot poruncească, rămâne la vorba aceea”. A poruncit câinelui şi câinele pisicii şi pisica şoarecelui, iar şoarecele şi-a atârnat porunca de coadă. Părinţi, mizeri şi vicioşi, copii goi şi bolnavi, învăţători ignoranţi şi rău plătiţi, , administratori superficiali… nu sunt condiţii normale pentru şcoli bune”. Şi apoi decide: “Şcoala va fi bună când subprefecţii vor fi oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii – pedagogi, pe când adică va fi şcoala-şcoală, statul-stat şi omul-om, precum e în toată lumea, iar nu cum e la noi, adică ca la nimeni, unde găseşti în cercurile cele mai înalte oameni ce trăiesc în veşnică duşmănie cu gramatica, necum cu alte cunoştinţe sau cu dreapta judecată”.

Altădată face propuneri pentru promovarea conform studiilor, “tinerii normalişti ar trebui să se bucure de protecţia administraţiei judeţene, ca să nu se simtă izolaţi în lucrarea şi tendinţele lor, ca o frunză pe apă – mai ales că un normalist bun are  mai multă cultură, deci şi mai mult simţământ de demnitate decât mulţi dintre scribi, care umplu cancelariile domneşti, plătiţi din fonduri comunale în genere mult mai bine decât învăţătorul.”

Abuzul în folosirea localului şcolii este denunţat ca fiind în detrimentul spaţiului necesar claselor de elevi: “Mai adaug că repartiţia încăperilor localului de şcoală arată – indulgent vorbind – o prea mare îngrijire a doamnei directoare pentru propria sa persoană. Lucrul principal în localul unei şcoli sunt clasele, iar nu locuinţa particulară a directoarei. Afară de o cameră mai mare pentru clasa I-a şi a II-a şi una pentru clasa a III-a, toate celelalte încăperi, în număr de 6, sunt în seama directoarei.”

Din cele prezentate anterior cu privire la articolele pedagogice eminesciene, observăm noutatea, dar mai ales permanenţa obiectivelor generale ale învăţătorului românesc, precizate de poet, care rămâne “nepereche” şi în pedagogia generaţiei sale. Ele se referă la:

  • sporirea contribuţiei învăţământului la  formarea cadrelor în strânsă legătură cu cerinţele dezvoltării social-economice ale patriei;
  • dezvoltarea aportului şcolii la ridicarea nivelului cultural al întregului popor;
  • pregătirea tineretului pentru viaţă, pentru muncă;
  • modernizarea sistematică a conţinutului şi a metodelor de transmitere a cunoştinţelor în ritmul impus de evoluţia ştiinţei, tehnicii şi culturii;
  • perfecţionarea şi  modernizarea metodelor de instrucţie şi educaţie prin asimilarea unor tehnologii didactice care să favorizeze dezvoltarea la elevi a unei gândiri creatoare, flexibile şi originale;
  • extinderea formelor de perfecţionare şi reciclare profesională a tuturor cadrelor didactice;
  • creşterea bazei materiale a învăţământului prin construcţia de noi localuri de unităţi pentru serviciile învăţământului.;

Este Eminescu un miracol şi în pedagogie? (parafrazându-l pe G. Ibrăileanu) Da! Asemănător lui G.Călinescu sesizăm că toate aceste valoroase idei ale pedagogului Eminescu izvorăsc atât din cunoştinţele sale teoretice vaste, cât şi din contactul său direct cu şcoala românească a timpului, în care Eminescu vede viitorul de aur al României, piatra unghiulară a dezvoltării spirituale, culturale şi intelectuale româneşti. Pentru Eminescu şcoala trebuie legată de lucrul “care depăşeşte trecătoarea noastră viaţă pământeană”.

Tema fundamentală a viitorului ţării, legat de viitorul şi exemplaritatea şcolii naţionale răzbate ca un leit-motiv în toate scrierile sale pedagogice.

Note

  1. J.Hangiu – “Dicţionar al presei româneşti (1790-1982)”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti1987, pag. 85-86.
  2. Ioan Slavici   – “Opere”, Vol IX – “Ziaristul Eminescu” , pag 781-787.
  3. M. Eminescu – “Opere complete”, Iaşi, pag. 442.
  4. M. Eminescu – “Opere complete” – articolul “Învăţământul clasic”, pag. 443.
  5. M. Eminescu – “Opere complete”, Iaşi, pag. 555.
  6. M. Eminescu – “Scrieri pedagogice”, Ed. Junimea, Iaşi, 1977, pag 382, pag. 214.
  7. M. Eminescu – “Scrieri pedagogice”, art. “Tinerimea franţuzită”, pag. 138.
  8. M. Eminescu – “Scrieri pedagogice”,art. ”Bătrânii şi tinerii”, pag. 222.
  9. M. Eminescu – “Scrieri pedagogice”,art. “Raporturile între şcoală şi administraţia politică”, pag. 28.

BIBLIOGRAFIE

M. Eminescu – Scrieri pedagogice, Ed.Junimea,Iaşi, 1977

articolele: – “Instrucţie şi educaţie”;

– “Un raport asupra conferinţelor cu învăţătorii rurali din jud. Iaşi”;

– “Reorganizarea şcolilor rurale din jud. Vaslui”;

– “În contra metodei mecanice”;

– “Scăderi şi abuzuri ale autorităţilor şcolare”;

– “Protest în contra unui aviz al Consiliului permanent”;

– “Despre o carte didactică a lui I.Creangă”

– “Despre raporturile între şcoală şi administraţia politică”

– “Despre învăţători şi despre şcoalele rurale”;

– “Metoda intuitivă de instrucţie”;

– “Bătrânii şi tinerii”; “Cărţile de citire”;

– “Învăţământul clasic”;

– “Învăţământul democratic”;

M.Eminescu – Opere complete, Iaşi, 1914, cu o prefaţă şi studiu introductiv de A.C.Cuza

Alte studii:

1. J.Hangiu – Dicţionar al presei româneşti (1790-1982), Ed. Şiinţifică şi Enciclopedică, Buc.1987, pag. 85-86, 134,  335-336

2. Ioan Slavici – Opere, Vol IX

G.Călinescu – Opera lui M.Eminescu, Ed. Minerva, Buc., 1985

Vasile Gherasim – M.Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1977

Gh. Bulgăr – M.Eminescu – coordonate istorice şi stilistice ale creaţiei, Colecţia –Eminesciana,Vol.21

D.Vatamaniuc – Publicistica lui Eminescu, 1977

Read more: Eminescu publicist http://axa.info.ro/arhiva/anul-i/axa-3/item/92-eminescu-publicist#ixzz11b9GDlWe

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: