Skip to content

Eminescu – între N. Georgescu şi Călin L. Cernăianu

6 October 2010

Scris de Theodor CODREANU

Punere în temă
În ultima parte a anului 2007, am asistat la o ciudată polemică între doi dintre cercetătorii ultimilor şase ani din viaţa pământească a lui Eminescu, controversaţii ani 1883 – 1889. E vorba de N. Georgescu şi Călin L. Cernăianu, autori care deja au elaborat şi publicat mii de pagini pe respectiva temă. Pentru cei mai puţin avizaţi asupra chestiunii, amintesc că schimbarea de viziune asupra biografiei eminesciene, în atare privinţă, o datorăm scotocirii prin arhive, timp de mulţi ani, lui N. Georgescu, cel care şi încercase, după 1985, să scoată ceva la iveală, dar drastic restricţionat de conjunctura istorica a agoniei regimului Ceauşescu, încât autorul îşi va amâna sinteza într-o carte pentru anul 1994, când a publicat A doua viaţă a lui Eminescu, altminteri debutul său editorial, urmat de Cercul strâmt. Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu (1995). Cărţile următoare vor fi revizuiri, completări, amplificări: Moartea antumă a lui Eminescu (2001), Cu Veronica prin Infern, 2 vol. (2004), Un an din viaţa lui Eminescu (2006), care se referă la segmentul 1881-1882, Boala şi moartea lui Eminescu (2007), plus replicile date Ilinei Gregori şi lui Călin L. Cernăianu publicate într-o anexă la vol. Scrisul ca o taină (2007).
În primul volum, atenţia autorului se concentra asupra împrejurărilor politice interne şi internaţionale care au dus la scoaterea lui Eminescu din gazetărie şi la condamnarea lui la ceea ce autorul a numit moarte civilă. „Boala” poetului va fi abordată doar în plan secund, ca bun prilej al celor interesaţi în anihilarea publicistului incomod. Independent de N. Georgescu, un psihiatru din exil, aflat în Germania Federală, Ovidiu Vuia, tipărea în 1989, la o editură din Elveţia, o carte despre „boala” poetului, dar nu numai (Mihai Eminescu. 1889 – 1989), urmată şi aceasta de reveniri şi revizuiri la edituri din ţară: Misterul morţii lui Eminescu (1996), Despre boala şi moartea lui Eminescu. Studiu patografic (1997) şi Spre adevăratul Eminescu, 2 vol. (2000). În 1995, mi-a căzut în mână studiul din străinătate al lui Ovidiu Vuia (rămas necunoscut, pe atunci, şi lui N. Georgescu) şi am început că coroborez datele conjuncturii politice remarcate de autor, cu acelea despre argumentele specialistului Ovidiu Vuia, care spulbera îndelungatul clişeu al nebuniei pe fond luetic din biografiile importante consacrate poetului (îndeobşte, G. Călinescu, Augustin Z. N. Pop şi George Munteanu). Aşa s-a născut sinteza mea Dubla sacrificare a lui Eminescu (1997), revizuită şi adăugită în alte două ediţii şi reluată dintr-o altă perspectivă în Mitul Eminescu (2004). Şocul produs de aceste cărţi nu a întârziat să apară.

Era o bătălie extrem decisivă pentru schimbarea paradigmei în biografia eminesciană fundată pe cele mai bune contribuţii în materie: Viaţa lui Mihai Eminescu (1932) de G. Călinescu şi Hyperion, I (1973) de G. Munteanu. Cum se-ntâmplă de regulă, la noi, intelighenţia s-a rupt imediat în două tabere: cei care au găsit necesară demitizarea biografismului acoperit de intruziunea politicului şi ideologicului (cu sau fără ştirea marilor biografi) şi cei care, mimând eliminarea ideologicului, îi asigurau perpetuarea prin consacrarea imaginii unui Eminescu „nebun”, „xenofob” şi „reacţionar”, care nu are loc în istoria ideilor ca publicist, ci doar ca poet important, istoricizat. Între aceste două paliere culturale se vor cristaliza, din nou, în nenumărate grade şi variante, atitudinile faţa de moştenirea eminesciană. Antieminescienii din perioada proletcultistă şi-au strâns rândurile în jurul lui Z. Ornea, reuşind să-i solidarizeze la „cauză” nu doar pe criticii şi scriitorii de orientare manolesciană, dar şi pe eminescologi de prestigiu, ca Petru Creţia. Alţii au rămas în espectativă sau au ripostat acuzaţiilor lui Ovidiu Vuia, precum George Munteanu, care şi el contribuise la consacrarea punctului de vedere maioresciano-călinescian. Deşi comilitonii lui Z. Ornea îl făcuseră odios, ca doctrină estetică şi ideologică, pe T. Maiorescu, în „obsedantul deceniu”, acum se vor erija în apărătorii memoriei mentorului junimist, afirmând că a pune la îndoială comportamentul omului Maiorescu privitor la rolul său de ocrotitor al „bolnavului” Eminescu, este o blasfemie de neiertat, echivalând, implicit, cu denigrarea esteticianului, filosofului, îndrumătorului cultural din epocă. Sub acest paravan viclean-naiv n-a mai fost nevoie de a dovedi şubrezenia argumentelor „revizioniştilor”, epitetele cele mai prăpăstioase ţinând locul veritabilei polemici. În schimb, cei de bună-credinţă, neîndatoraţi cu nimic curentului antieminescian, au înţeles repede importanţa scoaterii la lumină a adevărului. Printre marii eminescologi care au salutat demersurile demistificatoare se numără Zoe Dumitrescu-Buşulenga (care a şi scris prefaţa la ediţia a doua a cărţii mele), apoi D. Vatamaniuc, cu solida lui pregătire în materie, stimulând, la rându-i, pe Călin L. Cernăianu, gazetarul de formaţie juridică, să înceapă stăruitoarea lui anchetă jurnalistică privitoare la cei şase ani eminescieni, concretizată în şase volume consistente, devenite piese grele în problematică. Am convingerea, în pofida a ceea ce crede, azi, Călin L. Cernăianu, că şi G. Munteanu se găsea pe drumul unei autorevizuiri. Mă gândesc nu numai la scrisoarea pe care mi-a trimis-o în 1999 şi pe care am publicat-o în ediţia a treia a Dublei sacrificări…, dar şi la intervenţiile sale împotriva detractorilor de tip Dilema. Boala, apoi moartea l-au împiedicat în demersul său. Dintre cercetătorii care au adus contribuţii importante la demontarea prejudecăţilor biografiei eminesciene, trebuie amintit Ion Filipciuc (Înspre alt Eminescu, 1999), Gh. Sărac, popularizator al cărţilor lui Ovidiu Vuia în România şi restituitor al corespondenţei Harietei şi al altor documente, medicul Vladimir Belici, iar în vremea din urmă cel mai important nou venit este filosoful şi eminescologul Constantin Barbu, care anunţă tipărirea, începând cu 2008, a unui corpus de documente esenţiale, în şapte volume masive, sub titlul Codul invers, din care primele au şi apărut, cel dintâi fiind lansat pe 15 ianuarie la Biblioteca Academiei, alături de noile volume de manuscrise eminesciene tipărite la iniţiativa acad. Eugen Simion.
Iată, aşadar, cadrul în care se desfăşoară polemica recentă dintre Nicolae Georgescu şi Călin L. Cernăianu, importantă şi ea pentru limpezirea controverselor legate de existenţa lumească a poetului, întrucât răuvoitorii, ca să mă exprim eufemistic, ignorând realităţile şi pariind doar pe aparenţele care le slujesc idealurile, identifică în scoaterea lui Eminescu din gazetărie semnele bolii pe care le răsfrâng asupra întregii lui gândiri, în speranţa că cel puţin opera publicistică va fi eliminată şi interzisă circuitului public, cum propunea, cu ani în urmă, Moses Rosen, având, azi, susţinători de marcă precum Neagu Djuvara şi consilieri prezidenţiali precum Cristian Preda. Discuţia, deci, e menită să încheie intruziunea politicului într-o chestiune de primă importanţă a culturii româneşti, să schimbe imaginea poetului în manualele şcolare, unde jurnalistul nu există, pur şi simplu.

Motivele „sechestrării”
Se pare că divergenţa centrală dintre N. Georgescu şi Călin L. Cernăianu se circumscrie în jurul motivelor sechestrării (D. Vatamaniuc a folosit un cuvânt mai dur – arestare) poetului în ziua de 28 iunie 1883, când a ajuns, în cămaşă de forţă, la sanatoriul doctorului Şuţu, pentru ca, ulterior, să nu mai aibă acces, decât accidental, la o viaţă publică precum cea de dinainte de acest eveniment nenorocit. Se ştie că dorinţa lui Eminescu, după bizara călătorie în Italia, a fost ca, la întoarcere, să rămână în capitală şi să-şi continue bătălia publicistică, dar T. Maiorescu s-a opus cu hotărâre, luându-se şi decizia ca Timpul să fie desfiinţat şi absorbit de o publicaţie mai puţin însemnată, Binele public. Poetul a fost silit la un soi de domiciliu forţat în Iaşul care-i devenise nesuferit şi care, bineînţeles, nu-i mai putea oferi posibilităţile din capitală, centrul vital al Junimii înseşi mutându-se la Bucureşti. N. Georgescu a numit noua stare a existenţei poetului moarte civilă. Care i-a şi pregătit moartea fizică.
Întrebarea-cheie e dacă Eminescu a fost dus cu de-a sila în sanatoriul doctorului Şuţu din cauza bolii sau din motive politice asociate cu idiosincrazia manifestată de Maiorescu (şi de alţii) în ultimii ani de la Timpul, când interesele personale şi de grup junimist, aderent la politica guvernamentală, au făcut din jurnalist un ins mai mult decât incomod. La această întrebare, s-au dat trei răspunsuri. Primul, devenit „oficial”, însuşit de Academie, prin mesajul lăsat posterităţii de către T. Maiorescu şi de alţii, intrat definitiv în istoria literară şi în conştiinţa publică prin monografia lui G. Călinescu din 1932, consolidat de biografia lui George Munteanu şi de contribuţiile lui Augustin Z. N. Pop. E vorba de diagnosticul nebuniei, privită ca tară ereditară de către Maiorescu şi augmentată de asocierea cu un presupus sifilis, fie moştenit de la mamă, fie contractat pe altă cale, al cărui rezultat final a fost paralizia generală progresivă, soldată cu moartea subită la 15 iunie 1889. Interesant că protagoniştii acestui punct de vedere s-au văzut în ciudata postură a dedublării, încercând să ascundă una dintre alternative. Mă gândesc, în primul rând, la Maiorescu şi la Şuţu. Cel dintâi a susţinut public ipoteza ereditară a unei psihoze maniaco-depresive, dar în amestec cu diagnoze confuze, aderând, în schimb, la tratamentul antisifilitic cu fricţiuni şi injecţii de mercur încă de la prima internare de la Şuţu, tratament care a avut consecinţe dezastruoase. În ce-l priveşte pe stăpânul stabilimentului, el a purces pe calea amintitului tratament, dar, conform ipotezei lui Călin L. Cernăianu, a lăsat posterităţii un raport nesemnat prin care neagă hotărât presupusul sifilis. Poate fi meritul lui Călin L. Cernăianu de a fi identificat, în raportul anonim atribuit doctorului Tomescu, chiar scrisul lui Şuţu. Totuşi, ipoteza se cere confirmată de o expertiză făcută de specialişti. În orice caz, existenţa acestui raport anonim are o importanţă covârşitoare pentru eliminarea suspiciunii privind luesul.
Cel de al doilea punct de vedere aparţine lui N. Georgescu, el recuperând mărturii şi documente rămase fie marginalizate, fiindcă nu intrau în grila consacrată, fie rămase necunoscute. Centrul de greutate în explicarea morţii civile a lui Eminescu devine conjunctura politică europeană a tratativelor pentru încheierea Tratatului secret cu Puterile Centrale, în joc intrând şi implicarea poetului în activităţile secrete ale Societăţii Carpaţii, înfiinţată la 24 ianuarie 1882, formată, cu precădere, din ardeleni veniţi în ţară şi care milita pentru pregătirea unirii Transilvaniei cu regatul României. Pe acest fond, s-au acutizat relaţiile dintre ziaristul Eminescu şi Maiorescu, membru marcant al „opoziţiei miluite”, aripa junimistă implicată în tratativele guvernamentale din capitala Imperiului Austro-Ungar. Eminescu, după o „poruncă” telegrafică transmisă de Petre P. Carp de la Viena, trebuia „potolit”, iar „potolirea” a fost prilejuită de ziua în care Societatea Carpaţii a fost desfiinţată de guvern, la presiunea Vienei, zi în care ministrul de externe Dimitrie A. Sturdza şi Petre Grădişteanu au mers în capitala imperiului să ceară oficial scuze pentru discursul provocator al celui din urmă, susţinut la Iaşi cu prilejul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare. În cercetările sale, N. Georgescu nu se ocupă special de boala poetului. Dar dovedeşte că nu „îmbolnăvirea” subită a lui Eminescu a dus la sechestrare în ziua de 28 iunie 1883, ci doar s-a profitat de starea de extremă oboseală, pricina trudei de la Timpul, stare accentuată de căldurile toride care au asprit nervozitatea poetului în faţa încălcărilor libertăţilor presei, moment în care „prietenii”, în frunte cu T. Maiorescu, au reuşit să-l „potolească”, ducându-l, în mod abuziv, adică ilegal, la sanatoriu. Fireşte, lucrurile rămân într-o oarecare ambiguitate. Convingerea lui N. Georgescu e că „prietenii” puteau rezolva altfel agravarea stării sănătăţii poetului, fără a-l condamna la „moarte civilă”. El aminteşte de două precedente, cel cu episodul trimiterii la moşia lui Mandrea, la Floreştii Gorjului, pentru a se recrea şi a traduce textul lui Hurmuzaki, şi scurta internare de la începutul anului 1883, pricinuită de reapariţia bubelor de pe picioare, tratat fiind atunci de doctorul W. Kremnitz. Internarea brutală din 28 iunie a constituit marea traumă trăită de Eminescu, având consecinţe pentru toată viaţa şi care i-a grăbit sfârşitul. Făptuitorii au frustrat, astfel, cultura românească de creativitatea, mereu înăbuşită de-acum înainte, a celei mai luminate minţi a timpului.


În acest context, ancheta jurnalistică a lui Călin L. Cernăianu a adus un al treilea punct de vedere cu privire la motivele scoaterii lui Eminescu din circuitul valorilor publice. Autorul încearcă să corecteze ceea ce i se pare deficitar în demonstraţiile lui N. Georgescu. În primul rând, el elimină teza că principala cauză a „arestării” lui Eminescu o constituie Tratatul cu Puterile Centrale. Mai mult, contestă că poetul ar fi fost membru al Societăţii Carpaţii, iar, pe de altă parte, tratatul a fost semnat la 18 octombrie 1883, aspect trecut cu vederea de N. Georgescu. Totuşi, rămân preparativele îndelungate pentru încheierea tratatului, iar evenimentele din iunie 1883 au constituit un moment de criză. Aşadar, decalarea nu constituie un argument valid. Pentru a-şi susţine propria teză, pe Călin L. Cernăianu nu-l conving rapoartele serviciilor secrete austro-ungare care atestă că Eminescu era în vizorul acestora şi că în unul dintre rapoarte apare o listă cu membrii consideraţi marcanţi ai Societăţii Carpaţii, listă în care Eminescu se află pe un loc de frunte. Altminteri, poetul era un vechi „client” al serviciilor secrete austro-ungare, încă din 1870, în legătură cu pregătirea serbării de la Putna şi cu articolele publicate în Federaţiunea, pentru care a avut şi un proces de presă. Înţeleg reticenţele lui Călin L. Cernăianu: el vrea să-l ferească pe Eminescu de imaginea unui „iredentist” zurbagiu, dar nu ştiu dacă sunt argumente pentru a arunca asemenea etichete asupra carpatiştilor. În nici un caz Eminescu nu făcea parte dintr-un asemenea nucleu dur, ci era de partea celor care pariau pe inteligenţa diplomaţiei în timp de pace, cum o dovedesc articolele din Timpul, punct de vedere semnalat, de multă vreme, de mine însumi. Tocmai de aceea el a luat atitudine împotriva provocărilor din discursul deşănţat al lui Petre Grădişteanu. Ceea ce a înţeles prea bine Eminescu, fapt trecut cu vederea de Călin L. Cernăianu, e că discursul lui Grădişteanu a avut perfidia unui act menit să legitimeze, între altele, desfiinţarea Societăţii Carpaţii şi să dea credit, indirect, continuării tratativelor de către guvern, care săvârşea o dublă lovitură: dobândea „capital politic naţionalist” prin „curajul” revendicării „nestematelor” lipsă din coroana regală, iar pe de alta, provocând eliminarea „zurbagiilor” ardeleni, netezea calea tratativelor necunoscute de opinia publică. În această ecuaţie, incomodul Eminescu a putut fi tratat ca „zurbagiu” şi sechestrat ilegal.
Depărtându-se de încurcata ecuaţie a politicii europene a guvernului, Călin L. Cernăianu adoptă exclusiv ecuaţia politicii interne, aceea legată de cercul restrâns al lui Maiorescu, cel care devine un fel de şef de bandă răzbunătoare („gaşcă feroce”), care a pecetluit soarta lui Eminescu. Spre deosebire de N. Georgescu, care lasă să planeze ambiguitatea asupra bolii lui Eminescu, Călin L. Cernăianu porneşte de la realitatea ultimelor articole din Timpul, care atestă o minte aflată pe culmea spiritului critic hiperlucid, negând faptul că poetul ar fi fost bolnav, respingând, altfel spus, atât diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, cât şi pe cel de lues ajuns în faza terţiară. Ancheta d-lui Cernăianu, făcută cu multă acribie, atestă, legat de „arestarea” poetului, intrarea într-un veritabil labirint al falsurilor de tot soiul, care au reuşit, finalmente, să dea imaginea anilor „bolii” din biografiile cunoscute. În context, Maiorescu (dar şi unii dintre susţinătorii săi) se arată ca „maestru” neîntrecut în mistificări, urmărind cu perseverenţă interesele personale sau de grup, sub imaginea „prietenului” şi „protectorului” generos al poetului aflat la grea încercare. De pildă, până azi Maiorescu trece drept marele salvator al manuscriselor eminesciene, care, altfel, ar fi fost distruse sau pierdute de autorul lor devenit „iresponsabil”. Dimpotrivă, Călin L. Cernăianu dovedeşte că mentorul Junimii a comis o serie întreagă de ilegalităţi flagrante, împiedecându-l, totodată, pe Eminescu să acceadă la bunurile personale, lada de manuscrise fiind sursa lui principală de creativitate. Poetul a făcut multe demersuri să intre în posesia propriei averi, însă zadarnic. Dacă Eminescu a fost cu adevărat nebun, fireşte că Maiorescu se profilează în culorile luminoase de înţelept şi protector al unei averi spirituale inestimabile, dar dacă poetul a fost un om normal (cum spune Caragiale, de pildă), atunci liderul junimist apare într-o cu totul altă postură. Problema e dacă Eminescu a fost un „irecuperabil”, bun pentru Mărcuţa, cum susţinea criticul, sau un condamnat la moarte civilă, creându-se în juru-i aparenţe. Nu cred că între N. Georgescu şi Călin L. Cernăianu există diferenţe esenţiale, în atare privinţă, pentru ca polemica dintre ei să se motiveze. N. Georgescu a făcut trimiteri la cazul Făgărăşanu, prieten pasager al lui Eminescu. La mijloc e vorba şi de o mentalitate a epocii în ce priveşte starea de „normalitate” şi de „nebunie”. Or, tocmai mentalitatea publică a fost principala armă de manipulare a celor care l-au eliminat pe Eminescu din viaţa activă.

Arma lui Maiorescu
Cercului junimist (şi nu numai) i-a fost foarte uşor să întreţină în jurul lui Eminescu anatema „nebuniei”, încât aceasta s-a înrădăcinat atât de adânc, până la a nu mai putea fi scoasă din mentalul public nici astăzi, în pofida atâtor contraprobe. Cel dintâi a înţeles-o Eminescu însuşi, de unde şi tragismul existenţei sale, semnalat cu pătrundere încă din scrisoarea adresată lui Chibici-Revneanu, la 12 ianuarie 1884. Apoi avem mărturia din scrisoarea lui Petre Th. Missir adresată lui Maiorescu, în acelaşi an, la 13 mai, în care Eminescu se autoprezintă ca „ein aufgegebener Mensch” (un om sacrificat), pentru ca aflat la Mănăstirea Neamţ, în toamna lui 1886, să protesteze hotărât împotriva răspândirii opiniei, de către un C. Mille, că ar fi acolo ca pacient la bolniţă. Dar cu toată dezminţirea lui Eminescu, în presă, nimic nu a putut fi clintit din convingerea că poetul ar fi fost trimis, cu forţa, la Mănăstirea Neamţ, ca bolnav iresponsabil. Un alt merit care trebuie recunoscut lui Călin L. Cernăianu este acela al demontării, pas cu pas, a mistificării momentului de la Neamţ. Sau să mai dau un exemplu: în amintirile sale, Mite Kremnitz scrie negru pe alb: „Niciodată n-am observat semne de boală în mintea lui”. Deci nici când l-a revăzut la întoarcerea din Italia. Şi totuşi nici Mite însăşi nu a putut scăpa de tirania mentalului public. Fenomenul ar merita un studiu aparte.
În celebra lui carte despre Istoria nebuniei în epoca clasică (v. trad. rom. la Editura Humanitas, Bucureşti, 2005), Michel Foucault dovedeşte că fiecare epocă şi-a avut o imagine mitică a unei boli înfricoşătoare. Până în secolul al XV-lea, anatema a căzut pe leproşi, după care au urmat bolile venerice văzute mai rele decât leprozeriile, în prim plan aflându-se sifilisul, devenit obiect medical în secolul al XVI-lea, când a început să fie tratat cu mercur, după o metodă arabă. Dar bolile venerice se detaşează curând de contextul medical şi intră imediat în zona nebuniei, luând locul leprei care dominase două secole. Ca şi leproşii, nebunii sunt morţi de vii pentru viaţa civilă şi izolaţi într-o Corabie a nebunilor (v. emblematicul tablou al lui Hieronymus Bosch). Nebunii vor fi alungaţi din oraşe, încredinţaţi unui barcagiu (reflex mitic al luntrii lui Caron) şi băgaţi, finalmente, într-un Turn (v. faimosul Turn al nebunilor din Caen). Acesta e viitorul topos al sanatoriului-închisoare. Este exact scenariul mitic al sechestrării lui Eminescu. Apar toate ingredientele: corabia eminesciană a trecut prin apele fierbinţi ale Băii Mitraşewsky, transformându-se din trăsura plătită cu 5 lei de Maiorescu în furgoneta poliţiei care l-a dus în „Turnul” de la Şuţu. În jurul întâmplărilor din ziua de 28 iunie 1883 pluteşte o ceaţă de legende absolut năucitoare. Povestirile despre această zi se supun unor modele mitice care au primat în faţa adevărului. Alungarea lui Eminescu din cetate are sensul unei navigaţii cu traseul: la sanatoriul lui Şuţu, la Viena, în Italia, la Bucureşti, apoi la Iaşi, unde se află un celebru Turn Golia, la Liman, la Mănăstirea Neamţ, la Botoşani. Şi drumul continuă până la întoarcerea la Şuţu, unde survine moartea. Timp de şase ani Eminescu a plutit pe o corabie a nebunilor, spre fascinaţia publicului şi a autorilor scenariului. Navigaţia, spune Michel Foucault, „lasă omul în voia soartei; acolo fiecare este încredinţat propriului destin, orice îmbarcare este, virtualmente, ultima” (op. cit., p. 15). Cu apa de la Mitraşewsky a început totul: „apa şi nebunia sunt legate pentru mult timp în visul omului european” (p. 16). La bolniţa de la Neamţ, Eminescu a fost imaginat ca fiind tratat cu găleţi de apă rece aruncate peste dânsul, ca spre a-l potoli şi a-l scoate din apele fierbinţi de la Mitraşewsky, vinovate de declanşarea nebuniei.
Şi de ce a mai fost „nebun” Eminescu în ochii lui Maiorescu şi ai publicului românesc? Păi nebunii cad în „cinism”, zice Foucault. Nebunul e cel care spune adevăruri regelui. Nu asta făcea Eminescu la Timpul, spunând lucruri „verde-n faţă” regelui Carol I, lui C. A. Rosetti, lui Maiorescu şi altora? Dacă Ilina Gregori, în zilele noastre, crede că Eminescu era nebun, fiindcă aşa rezultă din articolele de la Timpul, cum ar fi putut gândi altfel cei direct vizaţi de jurnalistul „cinic”? Ca să supravieţuiască, nebunul regelui se deghizează în clovn, iar Diogene alege de bunăvoie să trăiască într-un butoi, spre a nu se îndatora nimănui. Prima cale a urmat-o, o vreme, Caragiale, dar şi el, cu geniul clovneriei cinice în sânge nu a putut să păcălească mult timp pe rege şi pe politicieni, aşa că s-a îmbarcat singur în corabie spre Berlin, de unde s-a întors în sicriu. Nebunia trebuie să fie moarte, ea anunţă ceasul morţii şi trebuie denunţată ca atare, ca şi lepra: „Ritualul de excludere a leprosului arată că el întruchipa, viu fiind, însăşi prezenţa morţii”. (Foucault, p. 20). E întreaga grozăvie a morţii civile despre care a scris N. Georgescu. Turnurile morţii îşi spun, cu mândrie, Caritatea, dar sunt instrumente regale de represiune, observă Foucault. Unde ar fi putut fi dus, „caritabil”, de către prieteni Eminescu, decât la… Caritatea? Secolul al XVII-lea, zice Foucault, a fost secolul raţiunii şi al internării. Raţionalistul cu logică de fier T. Maiorescu a transmutat secolul al XVII-lea în a doua jumătate a celui de al XIX-lea, iar Şuţu a perpetuat metoda arabă de tratare cu mercur a unui sifilis mitic-imaginar depistat la Eminescu, în vreme ce scria că poetul n-a suferit de sifilis şi în vreme ce în Occident se renunţase la tratamentul cu mercur, ca având efecte dezastruoase. Nu e de învăţătură că, la Ober Döbling, scăpat de mercur, Eminescu şi-a revenit? În Evul Mediu, bolnavul psihic încă mai găsea ospitalitate în mănăstiri; de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, el este aruncat în ospicii: „Acum, el se va detaşa pe fondul unei probleme de «poliţie» referitoare la ordinea indivizilor în cetate”. (p. 65). Or, cu poliţia a fost dus Eminescu la Caritatea, nerespectându-se nici o iotă din legislaţia vremii, cum a dovedit Călin L. Cernăianu. Iarăşi suprapunere „palimpsestică” de veacuri pe malurile Dâmboviţei, spre a satisface ritualul precreştin. Înlocuirea carităţii creştine cu cea laică a dus la o „medicină îndreptată în acelaşi timp împotriva maladiei şi împotriva sănătăţii”, iată un paradox sesizat de Foucalut: „E aici o idee importantă pentru a înţelege anumite terapeutici aplicate, prin decalaj, nebuniei, de-a lungul secolului al XIX-lea”. (p. 88). Este chiar „decalajul” observat în cazul Eminescu: s-a crezut că, prin fricţiuni şi injecţii cu mercur,  se vindeca maladia, dar tratamentul s-a făcut „împotriva sănătăţii” pacientului. Aşa au fost trataţi sifiliticii timp de 150 de ani, văzuţi ca „smintiţi” „în spaţiul aceleiaşi incinte; şi le vor lăsa pentru mult timp un anume stigmat care va trăda, pentru conştiinţa modernă, o înrudire obscură care le va rezerva aceeaşi soartă şi îi va plasa în acelaşi sistem de pedepse”. Foucault vorbeşte de faimoasele Petites-Maisons de pe rue de Sèvres, destinate nebunilor şi venericilor, deşi între cele două maladii sunt diferenţe capitale. Astfel, asupra venericului se lipeşte stigmatul nebuniei. Nu era, din acest punct de vedere, şi Caritatea lui Şuţu o Petite Maison? Printre victimele celebre ale confuziei programate s-au numărat Sade şi Nietzsche, observă Foucault. Caz aparent similar cu al lui Eminescu, dacă s-ar dovedi că poetul a fost sifilitic. Dar n-a fost!
Nebunia e tot ce scapă definiţiilor din codul penal. De aici posibilele abuzuri asupra indivizilor sub pretextul nebuniei: „A închide pe cineva spunând despre el că este «furios», şi fără a preciza dacă e bolnav sau criminal – iată una din puterile pe care raţiunea clasică şi le-a acordat sieşi, în experienţa pe care a trăit-o în raport cu neraţiunea”. (p. 111). Este calea regală pe care a străbătut-o „raţiunea clasică” maioresciană în raport cu „neraţiunea” ziaristului Eminescu. Maiorescu însuşi a trăit o clipă a ieşirii din raţiunea clasică a ordinii publice când s-a văzut nevoit să umble fără pălărie pe cap! Dar şi-a recuperat repede pălăria raţiunii. Contemporanii poetului au, la rându-le, pălării ale raţiunii. Foucault observă că sunt etichetaţi de nebuni cârcotaşii, cei care vorbesc sau cântă noaptea, cei trişti etc. „Inutil să ne întrebăm dacă sunt bolnavi şi până la ce punct”. (133). Slavici a dedus că Eminescu era nebun deoarece vorbea cu glas tare când era singur, Maiorescu fiindcă poetul a spus că va reînvia arta antică, alţii fiindcă l-au surprins apărând cu ton ridicat o teorie economică etc. Dar pălăria imbatabilă a raţiunii a fost internarea poetului. „Internarea – arată Foucault – ascunde neraţiunea şi trădează ruşinea pe care o suscită; dar desemnează explicit nebunia; o arată cu degetul”. (p. 144). De la prima internare încolo, Eminescu nu mai poate ieşi de sub pălăria neraţiunii, care devine spectacol public, plătit cu bani prin chete. În epoca clasică, ospiciile deveniseră scene de teatru pe care vizitatorii le plăteau cu bani spre a se distra. Eminescu înţelege întreaga grozăvie a chetelor publice, pe care le respinge cu indignare în repetate rânduri, ceea ce un nebun veritabil nu face. C. Mille, în zelul său de a augmenta nebunia ziaristului Eminescu, îl descria, în spiritul „umanismului” secularizat, ca fiind coborât, iremediabil, în stadiul de animalitate. „Un fel de imagine a animalităţii – zice iarăşi Foucault – obsedează ospiciile. Nebunia îşi împrumută chipul de la masca bestiei”. (p. 146). Ospiciul se transformă în menajerie, în cuşti cu fiare în lanţuri şi cămăşi de forţă. Omul îşi pierde transparenţa lumii-ca-lumen ( cum ar spune Părintele Stăniloae) şi e tratat ca animal, lăsat în frig şi înfometat. Asemenea impresii răzbat din scrisoarea lui Eminescu adresată lui Chibici. Nebunul, devenit locuitor al unui Bestiar abstract, e crucificat ca Iisus, Mântuitorul însuşi fiind tratat ca pe un nebun primejdios. Cu Dostoievski şi Nietzsche, continuă Foucault, Hristos regăseşte „gloria nebuniei sale, pentru ca scandalul să aibă din nou putere de manifestare, pentru ca neraţiunea să nu mai fie doar ruşinea publică a raţiunii” (p. 152). Corelarea „crucificării” lui Eminescu cu a Mântuitorului (la aceeaşi vârstă de 33 de ani!) n-a scăpat scenariului mitic creat în jurul poetului. Zice Foucault: „Cristos n-a vrut doar să fie înconjurat de lunatici, a vrut ca el însuşi să treacă în ochii tuturor drept dement, parcurgând astfel, în incarnarea sa, toate mizeriile decăderii umane: nebunia devine astfel forma ultimă, ultimul grad al lui Dumnezeu întrupat, înaintea împlinirii şi eliberării Crucii”. Şi: „Venind în această lume, Cristos acceptă să reia toate semnele condiţiei umane şi înseşi stigmatele naturii decăzute; de la mizerie la moarte, el a urmat un întreg drum de suferinţă care era şi drumul patimilor, al înţelepciunii uitate şi al nebuniei. Şi pentru că a fost una dintre formele Pătimirii – forma ultimă, într-un fel, înaintea morţii – nebunia trebuie să devină la cei care suferă de ea acum obiect de respect şi de compasiune”. (p. 153). Oare nu vorbesc toţi (chiar şi adversarii personali) despre Eminescu, atribuindu-i nebunia, cu „respect” şi „compasiune”? Nu răzbate asta, impresionant, în scrisoarea lui Maiorescu, din care se degajă grijă prietenească şi solicitudine compasională pentru „nebun”? Nu s-a indignat public Grigore Ventura atunci când Macedonski a încălcat consemnul mitic al „respectului” publicând infama epigramă? N. Georgescu a observat, cu fineţe, că, în realitate, Ventura s-a alarmat că mitul nebuniei lui Eminescu intră în uitare publică şi s-a grăbit să-l resuscite zgomotos. Şi iată ce adaugă Foucault: „Psihiatria pozitivă a secolului al XIX-lea, precum şi psihiatria noastră, deşi au renunţat la practici, deşi au lăsat deoparte cunoştinţele secolului al XVIII-lea, au moştenit în secret toate acele raporturi pe care cultura clasică în ansamblul ei le ilustrase cu neraţiunea; le-au modificat; le-au deplasat; au crezut că vorbesc doar despre nebunie în obiectivitatea sa psihologică; în ciuda lor, aveau de-a face cu o nebunie stăpânită încă de etica neraţiunii şi de scandalul animalităţii”. (p. 157). Ceea ce s-a întâmplat, cu asupra de măsură, cu Eminescu, deşi medici ca Şuţu şi logicieni ca Maiorescu trăiau în plin pozitivism şi raţionalism modern. Problema grea a culturii româneşti e că Eminescu a ştiut toate acestea. Iar dovada cea mai impresionantă nu o constituie atât intervenţiile publice, câte i s-au permis, ci, mai ales, aceste versuri reţinute de Vlahuţă şi transmise nouă ca un iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac:
Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, părinte!

Read more: Eminescu – între N. Georgescu şi Călin L. Cernăianu http://axa.info.ro/arhiva/anul-i/axa-10/item/238-eminescu-%C3%AEntre-n-georgescu-%C5%9Fi-c%C4%83lin-l-cern%C4%83ianu#ixzz11bCjjdKO

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: