Skip to content

Actualitatea ortodoxă?

6 October 2010

Scris de Florin STUPARU

Aşa cum am promis, subiectul de căpetenie al acestei rubrici va fi de acum înainte ecumenismul, erezia ereziilor de pînă la noi, aşa cum este el propovăduit în Biserica Ortodoxă Română.
În chip firesc, ceea ce se numeşte „ecumenism religios” sau „unitate a religiilor” nu ar trebui să fie o temă de discuţie. Şi aceasta pentru că „dogma” ecumenistă e  lipsită de noimă, împotrivindu-se raţiunii şi celui mai firesc bun simţ. Atîta doar că firea omenească şi-a pierdut şi urma de raţiune pe care o mai avea, adică tocmai acea însuşire care îl făcea „după chipul lui Dumnezeu”, şi a ajuns întru totul asemenea dobitoacelor celor lipsite de minte. Căci cum se pot împăca cele potrivnice din fire? Lumina cu întunericul, adevărul cu minciuna, binele cu răul, focul cu apa, Hristos-Dumnezeu cu Antihristul şi, prin mijlocirea acestuia, cu însuşi Satana (nume care înseamnă chiar „potrivnicul”)? Precum prea-limpede arată şi porunceşte apostolul: „Nu vă înjugaţi în jug străin cu cei necredincioşi! Căci ce însoţire are dreptatea cu nelegiuirea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce unire are Hristos cu Veliar [diavolul], sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Sau ce învoire este între Biserica lui Dumnezeu cu idolii? Căci voi sînteţi Biserica Dumnezeului celui viu, precum a zis Dumnezeu, că: «Voi locui întru dînşii, şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi norodul Meu» (Levitic 26:12).    De aceea, «ieşiţi din mijlocul lor, şi vă osebiţi – zice Domnul – şi de ce este necurat să nu vă atingeţi, şi Eu vă voi primi pe voi!» (Isaia 52:11)” (2 Corinteni 6:14-17).

Lucrarea ecumenistă se duce deodată pe trei planuri:
1. Unirea Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos, cu ereziile, adică cu „Bisericile creştine” cele mincinoase, între care cea mai de seamă este aceea Romano-Catolică. La o privire mai atentă, nici nu e vorba de unire, ci de înghiţirea tuturor Bisericilor, întîi de toate a aceleia Ortodoxe, de către aşa-zisul „Catolicism”, care a dobîndit întreaga putere în lumea mai mult sau mai puţin creştină, şi nu numai.
Semnul cel mai limpede că aşa stau lucrurile: papa roman este om-dumnezeu! Căci ce înseamnă „infailibilitatea” lui şi aceea că e „vicar al lui Hristos”? Nimic altceva decît că el nu poate greşi, ceea ce e o însuşire numai a lui Dumnezeu); şi, pe de altă parte, că Hristos nu este în Biserică (deşi este, prin Sfintele Sale Taine!), locul lui fiind  ţinut de altcineva. Şi cine poate ţine locul lui Dumnezeu? Un dumnezeu ales din rîndul oamenilor! Şi să fim bine-înţeleşi asupra a ce înseamnă erezie: un creştinism mincinos, care strîmbă dreapta-credinţă în Dumnezeul cel în Treime slăvit, hulind fie Persoana Tatălui, fie pe Aceea a Fiului, fie pe Aceea a Sfîntului Duh şi, într-un sfîrşit, pe toate Trei. Să înţelegem bine că aceste „creştinisme” nu cred în adevăratul Hristos, ci în însuşi hristosul cel mincinos numit şi Antihristul. Toate ereziile au rădăcină iudaică, iar Iudeii îl aşteaptă pe acest din urmă „Hristos”, precum arătăm şi mai jos.
2. Unirea tuturor Bisericilor Creştine (sau cel puţin desprinse din creştinism) – deci şi a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos – cu ceea ce se cheamă, cu totul greşit, „mozaism”. Căci, de două mii de ani, legea şi credinţa Evreilor nu mai este mozaică, ci talmudică. Iar Talmudul şi celelalte cărţi mai noi pe care se întemeiază credinţa rabinică sînt cu totul împotriva credinţei descoperite de Dumnezeu omenirii – şi întîi de toate Evreilor, neamului cel ales de El din – prin bine-plăcutul Său Sfînt Prooroc Moisi. Căci toate cele cinci cărţi ale acestuia şi apoi celelalte cărţi ale Vechiului Testament nu fac altceva decît să-L propovăduiască pe Hristos, Dumnezeu-Cuvîntul cel întrupat. Şi aceasta pînă în cele mai mici amănunte. Sfinţii tîlcuitori ai Vechiului şi Noului Testament lămuresc aceasta cum nu se poate mai bine. Citiţi cuvintele la Cartea Facerii ale Sfîntului Ioan Gură de Aur, sau tîlcuirea Sfîntului Teodorit al Chirului la cartea psalmilor sau la cartea proorocului Daniil, şi veţi rămîne uimiţi de limpezimea proorociilor, înţelegînd de ce zice Apostolul Pavel că Testamentul cel Vechi este umbră a celui nou.
Iar Evreii ce au făcut? Ce ştim prea-bine: nu L-au primit pe Mesia cel înainte-vestit de prooroci, L-au scos în afara cetăţii şi L-au omorît. De ce? Printre altele, pentru că nu era acel împărat pe care îl doreau ei. Evreii voiau şi vor un împărat al lui Israil care să aducă împărăţia cerurilor pe pămînt, un pămînt pe care să-l stăpînească ei în chip desăvîrşit. Iar Hristos le-a spus limpede că împărăţia Lui nu e din lumea aceasta. Apoi, Evreii (şi omenirea îndeobşte) nu voiau şi nu vor un Împărat-Judecător al răului şi al patimilor, ci dimpotrivă, unul îngăduitor al acestora. Cu alte cuvinte, ei (şi omenirea îndeobşte) voiau şi vor un dumnezeu după chipul şi asemănarea omului cel căzut, a aceluia care a ascultat mai degrabă cuvîntul Satanei decît porunca lui Dumnezeu. Acesta e acel „Mashiah” propovăduit de cărţile lor cele mincinoase, care răstălmăcesc Vechiul Testament într-un chip de necrezut. Acesta e acel om-dumnezeu aşteptat de ei, care în Sfintele Scripturi este numit „Antihristul cel mare”, vrăjmaşul pe care Hristos-Dumnezeu îl va ucide „cu duhul gurii Sale”.
3. Unirea tuturor Bisericilor Creştine (sau cel puţin desprinse din creştinism) – deci şi a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos – cu rătăcirile păgîne, între care cele mai însemnate sînt islamismul şi hinduismul. Cum se poate gîndi aşa ceva? Unirea dintre Dumnezeul a toate şi diavolii cinstiţi de păgîni sub deosebite nume: fie că se numesc „Alah”, sau „Brahma”, sau „Budha” sau altfel? Şi totuşi asta se încearcă!

Cu islamul unirea e deocamdată greu de înfăptuit, datorită vrajbei dintre Arabi şi fraţii lor de sînge Evrei. Căci Ismail, părintele celor dintîi a fost fiu bun al lui Avraam, la fel ca şi Isaac. Ceea ce-i desparte este tocmai moştenirea lui Avraam, de care Ismail nu a avut parte. Dar la care moştenire se gîndesc ei? Aceea a pămîntului lui Israil. Ceea ce e greşit, fiindcă Avraam nu a avut de lăsat pămînt. El nu a avut nici loc de îngropare al lui, ci a trebuit să-l cumpere. Moştenirea lui Avraam este dreapta-credinţă în Hristos, urmaşul său, aceea care ne face adevăraţi „fii ai lui Avraam” cel bine-credincios.
În privinţa unirii cu hinduismul, nu sînt împiedicări de acest fel, Inzii fiind buni prieteni ai Evreilor. În privinţa împiedicărilor „teologice”, acestea se împacă uşor: hinduismul este o formă a gnozei, iar „creştinismul” de azi este şi el o formă a gnozei greco-romane păgîne, sub înrîurirea „teologiei” fără Dumnezeu a zişilor scolastici.
Şi, pînă la urmă, ce este ecumenismul? Nimic altceva decît umanism, credinţa în om, care ar fi în stare să se îndumnezeiască fără Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu. Iar credinţa aceasta ce e? Nimic altceva decît vechiul satanism al Evei şi al lui Adam, care au crezut  făgăduinţa diavolui.
*
Ei bine, ecumenismul este astăzi reaua-dogmă propovăduită de însăşi Biserica noastră Ortodoxă, atît în facultăţile de teologie, cît şi la predici şi în presa ortodoxă. Să urmărim, la întîmplare, ce scrie cotidianul Lumina, „primul ziar ortodox din România”, urmărind aceste patru puncte „dogmatice”.
1. Unirea Ortodoxiei cu ereziile.
Anul trecut, la Sibiu a avut loc, precum ştim, o mare adunare ecumenică. Aceasta nu ar fi fost ceva neobişnuit, dacă nu s-ar fi întîmplat într-o ţară ortodoxă. Încă o dată România este în prima linie a „înnoirilor”, a „progresului” creştinismului. De ce nu s-a ţinut această adunare în Grecia, sau în Rusia sau în Serbia? Pentru că nu se poate, cel puţin acum! Dar să vedem cum tîlcuieşte Lumina acest ne-sfînt sobor a toată lumea. Într-un articol din ediţia de vineri, 28 September 2007, se scrie aşa:

Mesajul Sibiului: a-L duce împreună pe Cristos Europei şi lumii
Cea de-a III-a Adunare Ecumenică Europeană de la Sibiu s-a încheiat, dar reflecţiile asupra a ceea ce înseamnă evenimentul continuă. Peste 2.500 de delegaţi catolici, ortodocşi, anglicani, metodişti şi de alte confesiuni au căutat să răspundă, în cadrul întâlnirii de la Sibiu (5-9 septembrie), marilor provocări pe care creştinii le întâlnesc în Europa. Care este mesajul Sibiului?
Ceea ce uneşte, este mult mai mult decât ceea ce desparte
Documentul final subliniază că ceea ce uneşte este mult mai mult decât ceea ce desparte şi face un apel la creştini de a fi mai uniţi pentru a-l duce pe Cristos Europei şi lumii. Mesajul final porneşte de la tema întâlnirii de la Sibiu şi se dezvoltă pe trei direcţii: „Lumina lui Cristos în Biserică“, „Lumina lui Cristos în Europa“ şi „Lumina lui Cristos în lumea întreagă“. Sunt prezente zece recomandări pe care adunarea de la Sibiu le face Bisericilor. În mesaj este exprimată dorinţa Bisericilor de a afirma ceea ce este în comun, de a înainta împreună pe făgaşul ecumenismului şi de a colabora în chestiunile practice pentru Europa, pentru valorile creştine. În cadrul conferinţelor şi intervenţiilor s-au atins punctele fundamentale, inclusiv punctele care reprezintă dificultăţi. Astfel, card. Walter Kasper din partea catolicismului, mitropolitul Kirill de Smolensk şi Kalinigrad, şeful cu relaţiile ecumenice din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, şi episcopul Wolfgang Huber, preşedinte al Conciliului Bisericii Evanghelice din Germania, pentru protestanţi au vorbit despre dificultăţile care există astăzi în cadrul ecumenismului. Există diferenţe în a înţelege Biserica, dar există concordanţă în ceea ce priveşte crezul despre Isus Cristos.
Cardinalul Walter Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, a arătat că „prin diferenţele dintre noi am întunecat lumina lui Isus Cristos în ochii multor oameni“ şi că în lucrarea ecumenică trebuie căutate punctele comune. Ecumenismul este un dar prin care recunoaştem apropierea dintre fraţi. Cardinalul german a revenit asupra criticilor din partea lumii evanghelice care au fost aduse recentului document al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, care reaminteşte afirmaţiile Conciliului Vatican II cu privire la Biserica Catolică: „Intenţia noastră nu a fost de a supăra sau a înjosi pe cineva… Un ecumenism creştin blând care vrea să fie doar amabil cu noi nu ne ajută cu nimic în viitor“. Cu alte cuvinte, păstrăm lucrurile pe care le avem în comun ţinând cont şi de diferenţe, a subliniat cardinalul. Şi principalele diferenţe sunt cu privire „la transmiterea concretă a mântuirii şi la Biserica văzută“. Convertirea, rugăciunea şi îmbogăţirea reciprocă sunt soluţii pentru a merge înainte.
Scopul este unitatea, nu uniformizarea Europei
[…] Prof. Wolfgang Huber a vorbit despre ceea ce, în opinia lui, îngreunează mersul ecumenic şi cere o nouă abordare comună pentru a depăşi situaţia de stagnare. A făcut referinţă în special la documentul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei cu privire la Biserică. „Continuăm oricum călătoria noastră împreună – a spus pastorul evanghelic – călăuziţi de Duhul Sfânt“. […]
Mitropolitul Kirill […] În opinia sa, delegaţii prezenţi la reuniune au evitat să pună în discuţie ideea de păcat: „Nimeni nu a vorbit de păcate şi despre percepţia creştină asupra păcatului. Ideea de păcat, improprie pentru o filozofie liberală şi pentru o teorie politică liberală, este crucială pentru creştinism“.
Suflet pentru popoarele europene
Apreciate au fost şi discursurile lui José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, şi Andrea Riccardi, fondatorul Comunităţii „Sfântul Egidiu“. Astfel, José Manuel Barroso, după ce a amintit de importanţa istorică a drumului ecumenic început la Basel, a subliniat că tratatul european recunoaşte explicit contribuţia specifică a Bisericilor şi comunităţilor religioase la unificare, fiind şi mai importantă când se înscrie într-un spirit ecumenic. „Ecumenismul poate să contribuie la consolidarea valorilor cu care o mare parte a cetăţenilor Europei se identifică“. […] Andrea Riccardi a invitat la recunoaşterea responsabilităţii pe care creştinii o au în privinţa păcii şi fraternităţii. În faţa bolnavilor de SIDA în Africa, Europa „trăieşte în bucurii şi petrece, în timp ce Lazăr moare înaintea uşii sale“, a amintit Riccardi, descriind o Europă închisă în sine, chinuită de teamă, de zgârcenie, de naţionalisme şi tentată să risipească moştenirea ei de pace. „Cum putem ajuta Europa să nu trăiască pentru sine?“, s-a întrebat Riccardi. Răspunsul: „Creştinii care trăiesc într-un mod fratern – şi acesta este ecumenismul – trebuie să fie sufletul pentru popoarele europene, pentru ca acestea să trăiască într-o mai mare unitate“.
pr. Cornel CADAR, consilier cultural al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi
Întîlnirea de la Sibiu nu a adus nimic nou; aceleaşi slogan-uri demagogice umaniste care nu pot mişca decît sufletele gingaşe şi minţile firave ale mulţimilor de farisei „creştini” pioşi. Căci ce înţeles au ziceri precum aceasta: „ceea ce uneşte este mult mai mult decât ceea ce desparte”. Ce ne uneşte pe noi, Ortodocşii, cu ereziile europene? Doar atît: ateismul fariseic, necredinţa în Sfînta Treime, dar o necredinţă ascunsă în dosul unei viclene evlavii. Şi ce ne desparte? Totul: sfintele noastre dogme, adică adevărurile de neschimbat ale dreptei slăviri; Sfintele Taine ale lui Hristos, sfînta predanie, Sfintele Soboare ale Bisericii, Sfintele Scripturi, adică Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament împreună cu tîlcuirile lor făcute de Sfinţii Părinţi insuflaţi de Dumnezeu-Duhul Sfînt.
Apoi: „Există diferenţe în a înţelege Biserica, dar există concordanţă în ceea ce priveşte crezul despre Isus Cristos.” Un cuvînt lipsit de orice judecată şi noimă, de care te miri că a putut fi rostit! Totuşi s-a putut şi aceasta, şi ştiţi de ce? Pentru că ereticii înţeleg Biserica drept un aşezămînt omenesc, asemenea altor „instituţii” ale statului antihristic, precum şcoala, sau poliţia sau căile ferate. Iar adevărata Biserică este un aşezămînt dumnezeiesc-omenesc şi ete însuşi trupul lui Hristos, adică adunarea celor care se împărtăşesc cu Trupul şi Sîngele Lui. Aşa stînd lucrurile, cum ar putea să existe „concordanţă în ceea ce priveşte crezul despre Isus Cristos”, de vreme ce „există diferenţe în a înţelege Biserica”? Nu „Cristosul” lor nu este nicidecum Hristosul nostru, ci un oarecare comisar european mai răsărit, un blînd reformator şi revoluţionar al internaţionalei socialiste!
Dar ce însemnătate au acestea, cîtă vreme „ecumenismul este un dar prin care recunoaştem apropierea dintre fraţi”? Poate că sîntem fraţi, căci toţi ne-am ivit din Adam, dar nu întodeauna e bună apropierea fraţilor, dacă aceasta duce la păgubirea unora. Ismail a fost alungat din casa părintească, pentru că frăţia cu el era păgubitoare pentru Isaac, cu care nu avea cum să se înţeleagă. Isav a fost lipsit de întîietatea naşterii şi de binecuvîntarea părintească, pentru că frăţia cu el era de asemenea păgubitoare pentru Iacov-Israil. Hristos a venit să adune neamul omenesc în jurul Lui, dacă acesta va vrea. Iar dacă nu, măcar să-i despartă pe următorii lui de necredincioşi şi de rău-credincioşi.
Mai departe : „Principalele diferenţe sunt cu privire „la transmiterea concretă a mântuirii şi la Biserica văzută.” Ce înseamnă „transmiterea concretă a mântuirii”? Bănuiesc că e vorba de Taine, care – să zicem – „transmit în chip concret mîntuirea”. Întîi de toate, aici se arată gîndirea păgînă-magică a Romano-Catolicilor. Adică: ai înghiţit pişcotul acela rotund? – numaidecît ţi se transmite mîntuirea! Al doilea: ereticii nu au Sfinte Taine, pentru că Sfîntul Duh nu lucrează întru cei care Îl batjocoresc prin ereziile lor! Dar ce poate însemna „Biserica văzută”? E vorba de ceea ce ei numesc „rit”, adică ritualul formal şi magic pe care fiecare îl săvîşeşte în alt fel. În rînd cu acestea ei pun şi Sfintele Slujbe ale Bisericii Ortodoxe, la care Hristos este de faţă prin Sfîntul Său trup şi sînge. Ce s-ar putea face? Uniformizarea slujbelor şi a tipicului, fireşte! Doar că acesta e cel mai greu lucru, pentru că se vor împotrivii enoriaşii tuturor „denominaţiunilor”, poporul ţinînd la forme cu tot dinadinsul. Şi  cu poporul nu te pui!
Dar să citim mai jos: „Continuăm oricum călătoria noastră împreună – a spus pastorul evanghelic – călăuziţi de Duhul Sfânt.“ Tocmai asta e: precum aminteam mai sus, Sfîntul Duh nu lucrează întru cei care Îl batjocoresc prin ereziile lor. De pildă, prin acea hulă romană care zice că Duhul purcede şi de la Fiul (Filioque), ceea ce (printre altele) face ca Dumnezeu-Sfîntul Duh să fie înţeles ca una dintre făpturi. Deci nu Duhul Sfînt îi călăuzeşte; şi atunci ce duh? Negreşit, acela al înşelării şi al minciunii, adică duhul cel necurat!
În sfîrşit, la adunare „nimeni nu a vorbit de păcate şi despre percepţia creştină asupra păcatului”. Fireşte că nu s-a vorbit despre păcat, fiindcă „ideea de păcat” este „improprie pentru o filozofie liberală şi pentru o teorie politică liberală”, iar „creştinismul” nostru modern, evoluat, progresist nu poate fi decît liberal, adică umanist-ateu.
Pînă la urmă, ce s-a făcut la Sibiu? S-a întărit unitatea europeană împotriva lui Hristos, precum citim: „Tratatul european recunoaşte explicit contribuţia specifică a Bisericilor şi comunităţilor religioase la unificare, fiind şi mai importantă când se înscrie într-un spirit ecumenic.” „Ecumenismul poate să contribuie la consolidarea valorilor cu care o mare parte a cetăţenilor Europei se identifică.”
2. Unirea Bisericilor Creştine (sau cel puţin desprinse din creştinism) – deci şi a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos – cu aşa-zisul „mozaism”. Catolicii mărturisesc limpede că Evreii cei urîtori de Hristos au aproape aceeaşi credinţă cu Creştinii cei iubitori de Hristos. Astfel, cardinalul Joseph Ratzinger (actualul Papă Benedict al 16-lea) a blagoslovit, în calitate de preşedinte al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, un studiu de 210 pagini – intitulat „Poporul Evreu şi sfintele sale scripturi în Biblia creştină”, publicat de Comisia Biblică Pontificală – unde se spune că „aşteptarea mesianică a Evreilor nu este zadarnică. […] Deosebirea pentru noi este că cel care va veni va avea caracteristicile lui Isus, cel care a venit deja şi este prezent şi activ printre noi.” Nimic nou în asta! Noi ştim de la Ioan Teologul că Antihristul a venit, ca duh, de mult în lume! E vorba despre acela a cărui poză o vedem făcîndu-ne cu ochiul de pe cruce din neînchipuit de hulitoarele „tablouri religioase”, sau din filmele cu Jesus Christ Superstar sau despre care citim în afişele papistaşe: „Isus şi Maria te aşteaptă la pocăinţă.” Acum el mai trebuie doar să se întrupeze, aşteptat fiind de Evrei şi de toţi ceilalţi vrăjmaşi ai lui Hristos. O spune limpede Andrea Riccardi, fondatorul comunităţii San’ Egidio, vestită pentru rolul jucat în „promovarea dialogului inter-religios”: „În trecut, vorbeam de o moştenire străveche, comună [cu Evreii, n. m.]. Dar acum, pentru prima dată, vorbim despre viitorul nostru comun, aşteptîndu-l pe Mesia şi sfîrşitul lumii.”
Mai trebuie doar ca această dogmă a unităţii dintre creştinism şi anticreştinism să fie primită şi de Biserica Ortodoxă, căci împotriva acesteia lucrează diavolul cel mare. Şi Biserica Ortodoxă primeşte aceste hule înfricoşate, precum vom vedea în articolul viitor.
3. Unirea tuturor Bisericilor Creştine (sau cel puţin desprinse din creştinism) – deci şi a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos – cu islamismul şi hinduismul.
Gîndirea vremii noastre este îmbîcsită de hinduism. Care e taina? Aceea că e o credinţă cu urmări practice: crezi, şi în scurt timp capeţi linişte şi puteri nebănuite. Cine ţi le dă? Ce însemnătate are, de vreme ce le ai? Credinţele indice sînt forma cea mai la îndemînă şi cea mai „democratică” a magiei, adică a împreună-lucrării cu Satana şi cu diavolii lui. Nimic mai potrivit pentru vremurile acestea grăbite şi mai liberale! Că asta înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decît demonizare de bună voie pare a nu supăra pe nimeni. Nici măcar Biserica Ortodoxă, singura care are adevărate slujbe de alungare a diavolilor din om! Dimpotrivă! De pildă, într-una din cărţile patriarhului Bartolomeu, citeam că noi, Creştinii, trebuie „să ne împărtăşim de valorile spirituale ale hinduismului şi budhismului”! De parcă „valorile spirituale” ale creştinismului nu ar fi de ajuns, învăţătura lui Hristos nu ar fi desăvîrşită! De parcă Hristos nu ar fi Dumnezeu desăvîrşit!
„Teologii” noştri de serviciu nu merg atît de departe precum ierarhul Grec. Ei vorbesc deocamdată numai de asemănări între creştinism şi hinduism. Iată ce citim, de pildă, în aceeaşi Lumină:
Mistica iubirii: o posibilă punte de legătură între hinduism şi creştinism?
Iubirea este o virtute revendicată şi promovată de absolut toate religiile, indiferent de felul în care aceasta se exprimă. Nimeni şi niciodată n-a putut accede spre Absolut, spre Dumnezeu, în afara iubirii. Inclusiv hinduismul, o religie care a pus preponderent accentul pe cunoaştere, pe meditaţia religioasă experimentală, aşa cum se observă în cadrul tuturor celor şase principale sisteme filosofico-religioase tradiţionale, n-a putut face nici pe departe abstracţie de ea. […] Dacă vrea să se elibereze, respectiv să se mântuiască, credinciosul hindus trebuie să răspundă iubirii „Stăpânului Divin“, dobândind astfel „îndurare“ şi „har“, pe care Dumnezeu le conferă în schimbul actului devoţional. Dumnezeul acesta, care conferă har şi îndurare, nu este nicidecum unul impersonal, aşa cum îl descoperim în Brahman-ul Upanişadelor, neavând nici un fel de atribute, fiind prezent pretutindeni şi nicăieri, în toate şi în nimic, ci este „Stăpânul“ sau „Sublimul“ (Bhagavat) personal, cel ce se adresează oamenilor şi le dăruieşte din propria sa iubire. […] Mistica iubirii impune oricărui hindus să-şi îndeplinească toate îndatoririle, respectiv să se achite de absolut toate obligaţiile ce-i revin, conform statutului comunităţii sociale sau castei căreia îi aparţine prin naştere. […] Astfel, îndeplinindu-şi îndatoririle ce-i revin, omul de rând poate spera să se elibereze, să se mântuiască.
[…] O caracteristică foarte importantă a misticii iubirii în hinduism este invocarea numelui lui Dumnezeu, fie prin simpla rostire a acestuia, fie prin intonarea lui pe fond muzical. […] Ca şi în creştinism sau în alte religii, misticii hinduşi cred că numele acţionează prin el însuşi, că exprimă fiinţa în sine a celui numit, că prin intermediul numelui se poate realiza orice. […] Există chiar oameni care cântă nume, precum Krishna, Rama etc., pe drum sau pe câmp, în vreme ce alţii se întâlnesc cu prilejul anumitor ocazii festive în case private, cântând în comun numele lui Dumnezeu, la anumite ore din zi şi din noapte.
Desigur, invocarea repetată a numelui divinităţii în mistica bhakti ne aminteşte, în principal, de „rugăciunea inimii“ din mistica creştină răsăriteană, în care practica invocării permanente a numelui lui Iisus conduce, în final, la unirea practicantului rugăciunii cu Hristos Însuşi. […] În hinduism, iubirea lui Dumnezeu ar trebui să fie dublată necondiţionat de iubirea faţă de aproapele; altfel, ea rămâne o iubire incompletă.
pr. prof. univ. dr. Nicolae ACHIMESCU, profesor universitar de Istoria religiilor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Ia
Articol din ediţia de Joi, 27 Martie 2008
Aşadar „iubirea este o virtute revendicată şi promovată de absolut toate religiile, indiferent de felul în care aceasta se exprimă. Nimeni şi niciodată n-a putut accede spre Absolut, spre Dumnezeu, în afara iubirii.” Iubirea faţă de ce şi faţă de cine? Este o iubire firească a omului faţă de cei apropiaţi. Aş zice că pe aceasta o au şi necuvîntătoarele. Mai este apoi o iubire a omului faţă de Dumnezeul şi Făcătorul său. Aceasta a fost şi este cu totul rară. Dacă L-ar fi iubit pe Dumnezeu, Eva şi Adam L-ar fi şi ascultat şi nu ar fi urmat îndemnul diavolului. Ei şi-au iubit mai mult patima neascultării. Ca să-L poţi iubi pe Dumnezeu trebuie mai întîi să-ţi urăşti patimile. Iar al doilea trebuie să-L cunoşti. După tulburarea ce a urmat zidirii turnului din Babilon, oamenii s-au întunecat la minte cu totul, şi nu L-au mai cunoscut pe Ziditorul lor, pe Care pînă atunci îl vedeau, aşa-zicînd, faţă către faţă. În acelaşi timp, Însuşi Ziditorul a toate nu li se mai arăta, pentru nevrednicia lor, precum e lesne de înţeles. S-a arătat însă puţinilor drepţi care erau: Patriarhilor şi Proorocilor, pentru a căror dreptate Evreii au ajuns să fie neamul cel ales să ducă adevărata credinţă tuturor neamurilor (că ei nu au făcut-o nu e locul de vorbit aici). Deci oamenii nu oamenii L-au căutat pe Dumnezeu, ci Dumnezeu i-a căutat pe ei, în negrăita Sa iubire. Prin urmare „iubirea” păgînilor pentru un „Absolut” mai mult sau mai puţin abstract, orice nume ar avea acest „Absolut”, este una înşelată, nefiind decît o acoperire a patimilor lor ipostaziate în mulţimea idolilor, a zeilor, pe care îi cinsteau şi îi iubeau. Mare hulă e să asemeni demonismul acesta cu aşa-zisa „rugăciune a lui Iisus“, rugăciunea pocăinţei şi a zdobirii de sine, rugăciunea dreptei-credinţe şi a desăvîrşitei nădejdi!
„Dacă vrea să se elibereze, respectiv să se mântuiască, credinciosul hindus trebuie să răspundă iubirii «Stăpânului Divin».” De ce vrea să se elibereze credinciosul hindus? De povara reîncarnărilor, nicidecum de robia diavolului, în care ne-a adus greşeala părinţilor neamului omenesc. Şi cine este „Stăpînul Divin”? Negreşit, marele Satana însuşi, „stăpînitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30) a răului diavolesc şi a păcatului omenesc. El are nevoie de iubirea omului necredincios, făgăduind în schimb „mîntuirea”! Şi omul necredincios şi neiubitor de Dumnezeu îl crede, la fel ca Eva şi Adam, urmînd să afle că a fost crunt înşelat abia atunci cînd nu mai poate face nimic pentru a se libera de robia iadului: în clipa trecerii vămilor morţii.
„Ca şi în creştinism sau în alte religii, misticii hinduşi cred că numele [Dumnezeirii] acţionează prin el însuşi.” Nu e nicidecum aşa; „numele [Dumnezeirii]” nu „acţionează prin el însuşi”. Nu, rostirea numelui este o chemare a acelei persoane, care poate fi un om sau un duh. Iar dacă e duh, poate fi un înger, sau un diavol sau Însuşi Dumnezeu, care „duh este”. Şi unele animale pot fi chemate pe nume. Şi, dacă împrejurările sînt potrivite, acea persoană sau acel animal răspunde sau vine către noi. Asta e: noi Îl chemăm pe nume pe Hristos, şi trebuie să-L chemăm necurmat, iar hinduşii şi toţi păgînii, rostindu-şi mantrele, cheamă pe nume duhurile cele necurate ale căror robi sînt.
„În hinduism, iubirea lui Dumnezeu ar trebui să fie dublată necondiţionat de iubirea faţă de aproapele; altfel, ea rămâne o iubire incompletă.” Deci asta e toată lipsa: că hindusul îl iubeşte mai mult pe „Dumnezeu” decît pe aproapele! Am zis limpede cine este „Dumnezeul” păgînilor. Cine sînt însă aproapiaţii lor? Toţi necredincioşii şi urîtorii de Hristos, care trebuie iubiţi deopotrivă, cu acea iubire trupească ce vine din împreuna-împărtăşire întru reaua credinţă! Ne oprim aici însă, căci deja e prea mult! Să mai zicem doar că Ortodocşii ecumenişti, ar trebui, în loc să se frămînte pentru neajunsurile „misticii iubirii” păgîneşti, să citească poruncile Dumnezeului a toate: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! […] Să nu te închini lor, nici să le slujeşti! Căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu rîvnitor, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine ! (Ieşirea 20 :3, 5)”; şi: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” ( 22:37).

Read more: Actualitatea ortodoxă? http://axa.info.ro/arhiva/anul-i/axa-9/item/230-actualitatea-ortodox%C4%83?#ixzz11bB32FPM

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: