Skip to content

DESPRE LUMEASCA STĂPÎNIRE

4 October 2010

Scris de Florin STUPARU

CUVÎNT LA PORUNCA APOSTOLULUI, CARE ZICE: „TOT SUFLETUL SĂ SE SUPUNĂ STĂPÎNIRILOR CELOR COVÎRŞITOARE!”

Întrebîndu-ne pentru începutul şi rostul politicii, adică ale stăpînirii şi povăţuirii unora de către alţii, găsim răspunsul luminat în Carte (căci nu degeaba şi în zadar se numeşte simplu: „Biblos”), acolo unde se află desluşită în amănunt întreaga istorie a acestei lumi. Pentru ceea ce căutăm aici, ne vom lăsa călăuziţi mai întîi de Fericitul Theodorit, episcopul Chirului, care zice aşa:

„Nu Însuşi Făcătorul a despărţit dintru început firea [omenească] spre a fi slugi şi stăpîni, ceea ce vom arăta îndată. Vino aşadar la însăşi cea dintîi zidire a noastră, şi vezi că un om s-a zidit din pămînt şi o muiere, dar nu tot din pămînt: căci, luînd o coastă de la acela [de la Adam], aşa a zidit Făcătorul neamul acesta [al oamenilor], ca femeia să nu se socotească de altă fire pentru deosebirea formei. Deci unul [bărbatul] s-a zidit din pămînt, şi din bărbat muierea şi dintru amîndoi toată firea oamenilor. Deci Făcătorul nu le-a împărţit unora a fi slugi, iar altora stăpîni dintru început, ci un neam al tuturor a zidit. Şi, poruncindu-i lui Noe să facă corabie şi dîndu-i mîntuirea ca plată a dreptăţii lui, [Făcătorul] a poruncit să intre în corabie el şi muierea lui, împreună cu feciorii şi cu muierile lor. Şi nici o slugă n-a intrat, căci încă firea nu primise această despărţire. Ci roabe erau numai cele cu adevărat roabe, adică neamurile dobitoacelor, pe care [tocmai] pentru aceasta le-a adus întru această viaţă Făcătorul tuturor.

Dar, de vreme ce [Dumnezeu] a văzut făcîndu-se întru cei de după acestea multă nerînduială dintru a nu fi stăpînire şi toată nelegiuirea săvîrşindu-se fără de temere, [El] a despărţit neamul oamenilor întru stăpînitori şi stăpîniţi, ca temerea stăpînitorilor să micşoreze mulţimea păcatelor. Căci frica ştie să înfrîneze pornirile patimilor celor necuvîntătoare [neraţionale] şi să tîmpească [să tocească] aplecarea sufletului către cele rele. Şi frica i-a îndreptat de multe ori pe cei ce nu i-au folosit cuvîntul. Căci – de vreme ce firea a căzut către cel rău şi mintea, împresurîndu-se de patimi şi afundîndu-se ca o corabie necîrmuită, a lăsat trupul să se lupte fără de rînduială – de nevoie a avut trebuinţă de legi, ca de o ancoră ce face să stea corabia, şi ţine pornirea mergerii ei înainte şi-l lasă pe cîrmaci să se scoale şi să apuce cîrmele.Dar nu era cu putinţă a se face punerea acestor legi dacă stăpînirea ar fi fost deopotrivă şi petrecerea traiului deosebită. Căci – nici în cetăţile întru care stăpînea norodul, unde el avea puterea lucrurilor ce se făceau – nu se împărtăşeau toţi de cele deopotrivă: ci unii erau apărători ai legilor, iar alţii legiuitori, iar alţii voievozi, iar alţii împlineau rînduiala celor supuşi. Iar povăţuitorul de norod îi stăpînea pe boieri şi pe dregători. Şi, în cetăţile întru care stăpîneau cei puţini, cei mulţi împlineau numărul supuşilor; iar celor puţini, care covîrşeau cu înţelepciunea şi străluceau cu faptele cele bune, li se da să stăpînească lucrurile şi stăpînirile cele de obşte. […] Şi povăţuiau norodul precum li se părea lor că este bine.

Aşadar păcatul a adus trebuinţa legilor, iar legile au avut trebuinţă de stăpînirile celor care le-au pus, şi nu numai de ale celor care le-au pus, ci şi de a celor care pot să-i pedepsească pe cei ce le calcă. Deci păcatul a adus nerînduiala, iar Stăpînul tuturor a pus peste nerînduială rînduiala şi, cu legile, a înfrînat pornirea păcatului ca şi cu un frîu, iar hăţurile frîului acestuia le-a încredinţat boierilor ca unor vizitii. De către acestea se împodobesc şi cetăţile, şi oraşele, şi obştile. Pentru că cine ar fi suferit mîinile celor nedrepţi, dacă frica legilor nu ar fi oprit pornirea văpăii lor celei lacome? Căci, precum peştii, cei mai mari i-ar fi mîncat pe cei mai mici, dacă legea nu ar fi arătat sabie ascuţită, şi văpaie aprinsă şi celelalte cîte s-au aflat spre pedeapsă de către stăpînitori asupra celor ce trăiesc întru răutăţi” (în Despre dumnezeiasca pronie).
Să recitim acum ce porunceşte pentru aceasta Dumnezeu, prin gura lui Pavel:

„Tot sufletul să se supună stăpînirilor celor covîrşitoare, căci nu este stăpînire fără numai de la Dumnezeu; iar cele ce sînt, de Dumnezeu sînt rînduite. De aceea, cel ce se împotriveşte stăpînirii se împotriveşte rînduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce stau împotrivă vor fi judecaţi. Căci stăpînitorii nu sînt frică a faptelor celor bune, ci a celor rele. Voieşti a nu te teme de stăpînire? Fă binele, şi vei afla laudă de la dînsa. Căci ea este slugă a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar de faci răul, teme-te, căci nu poartă sabia în zadar! Căci este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mîniei Lui asupra celui ce face răul. De aceea, e nevoie a vă supune nu numai pentru urgie, ci şi pentru conştiinţă. Căci pentru aceasta plătiţi şi dajdie. Căci sînt slujitori ai lui Dumnezeu, cu aceasta îndeletnicindu-se neîncetat” (Romani 13:1-6).

Locul acesta are neapărată trebuinţă să fie lămurit, şi pentru aceasta ne vom folosi de tîlcuirile pe care Sfîntul Duh-Dumnezeu le-a insuflat sfinţilor lui Dumnezeu. Iată ce scrie pe marginea celor de mai sus Sfinţitul Teofilact (în urma Sfîntului Ioan Gură de Aur):

„«Tot sufletul să se supună stăpînirilor celor covîrşitoare…»

Apostolul le zice acum Creştinilor şi această poruncă, adică îi învaţă ca «tot sufletul» – ori preot, ori arhiereu, ori monah, ori apostol – nu doar să se plece, ci să se supună stăpînitorilor şi începătorilor din afară [dregătorilor, căpeteniilor lumeşti], fiindcă această supunere nu răstoarnă buna cinstire de Dumnezeu şi credinţa. Apostolul porunceşte însă aceasta ca să arate că evanghelia [bunăvestirea] lui Hristos nu învaţă răzvrătirea şi nesupunerea către stăpînitori, ci chiar buna-cunoştinţă şi buna-supunere către dînşii.

«căci nu este stăpînire fără numai de la Dumnezeu; iar cele ce sînt, de Dumnezeu sînt rînduite.»

Ce spui – o Fericite Pavele? Fiecare începător şi stăpînitor s-a hirotonisit de Dumnezeu? Nu zic aceasta – ne răspunde dumnezeiescul Pavel – nici nu vorbesc pentru fiecare începător în parte, ci de obşte pentru lucrul stăpînirii şi al începătoriei. Căci faptul de a fi stăpînie şi începătorie în lume – adică unii a fi începători şi a stăpîni, iar alţii a fi povăţuiţi şi stăpîniţi, încît a nu se face necuviinţă şi a nu fi lucrurile cu susul în jos şi tulburate – acesta este lucrarea înţelepciunii şi proniei lui Dumnezeu. De aceea, Pavel nu a zis că «nu este începător şi stăpînitor fără numai de la Dumnezeu», ci a zis că «nu este stăpînire». Astfel, Pavel vorbeşte aici pentru lucrul acesta osebit al începătoriei, ca şi Parimistul, cînd zice că «de la Domnul se potriveşte femeia bărbatului» (Pilde 19:14). El nu zice că Dumnezeu îi împreunează pe bărbaţi cu muierile – fiindcă, dacă ar fi aşa, ar însemna că-i împreunează şi pe cei ce se împreună cu curvie, cu prea-curvie şi cu alte fapte neiertate – ci zice că Dumnezeu a făcut nunta, punînd oamenilor această lege de la început, de a fi bărbat şi femeie, precum zicea şi Domnul în Evanghelie: «(…) Cel ce i-a făcut din început, bărbat şi femeie i-a făcut» (Matei 19:4). Deci toate stăpînirile sînt rînduite de la Dumnezeu cu dreptate, orice fel de stăpînire ai socoti: stăpînirea părintelui asupra fiului său, stăpînirea bărbatului asupra femeii sale, a dascălului asupra ucenicului său şi a stăpînului asupra şerbului său; ori stăpînirea care se află la vietăţi, la cele cu cîte patru picioare, la cele zburătoare, la peşti şi la cele ce se numesc entoma (insecte), precum la albine. Pentru că neîncepătoria şi nestăpînirea este pretutindeni lucru rău şi princinuitor de tulburare.

«De aceea, cel ce se împotriveşte stăpînirii se împotriveşte rînduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce stau împotrivă vor fi judecaţi.»

Pentru a nu putea Creştinii să zică: O Fericite Pavele! – ne micşorezi şi ne defaimi pe noi, care avem să dobîndim împărăţia Cerurilor, fiindcă ne supui sub începători şi stăpînitori lumeşti – Apostolul arată aici că cel ce se supune stăpînirilor şi începătoriilor se supune lui Dumnezeu Însuşi. Şi zice un cuvînt chiar mai înfricoşat, anume că cel ce nu se supune stăpînirilor stă împotrivă şi nu se supune lui Dumnezeu Însuşi, Celui ce a aşezat şi a rînduit stăpînirile acestea. Iar acela ce stă împotriva lui Dumnezeu va fi pedepsit şi de Dumnezeu, şi de oameni, adică de înşişi stăpînitorii împotriva cărora stă; căci aceasta arată zicînd că «cei ce se împotrivesc îşi vor lua judecata».

«Căci stăpînitorii nu sînt frică a faptelor celor bune, ci a celor rele. Voieşti a nu te teme de stăpînire? Fă binele, şi vei afla laudă de la dînsa.»

Zice: Creştine, te temi şi te cutremuri de stăpînitori ca nu cumva să te pedepsească? Atunci cînd faci binele, nu! Ori nu cumva te înfricoşează cînd porţi grijă de fapta bună? Ba! Ci, de vei face binele şi fapta bună, dregătorul te va lăuda mai mult decît ceilalţi oameni. Şi nu numai că nu te opreşte a face binele, ci încă te şi ajută la aceasta. Deci, cînd îl ai lăudător şi ajutător al tău pe stăpînitor, pentru ce nu i te supui?

«Căci ea este slugă a lui Dumnezeu spre binele tău.»

Zice: Stăpînitorul lucrează împreună cu voia lui Dumnezeu. De pildă, Dumnezeu îţi porunceşte prin Evanghelie să fii întreg-înţelept [curat, feciorelnic cu cugetul,], iar stăpînitorul porunceşte prin lege la fel. Dumnezeu îţi porunceşte a nu te lăcomi la averi, nici a răpi lucrul străin; acelaşi lucru îţi porunceşte şi stăpînitorul, şi pentru aceasta şade şi te judecă. Astfel, stăpînitorul ni se face împreună-lucrător şi ajutător către fapta bună, dacă vom lua aminte şi ne vom supune lui. Pentru aceasta zice Solomon: «Plăcute sînt împăratului buzele drepte!» (Pilde 16:13).

«Iar de faci răul, teme-te, căci nu poartă sabia în zadar!»

Zice: Iar dacă tu, Creştine, faci răul, atunci trebuie să te temi de stăpînire, căci – după Parimistul – «urîciune e împăratului acela care face rele» (Pilde 16:12). Încît nu stăpînirea pricinuieşte frică, ci răutatea noastră, din pricina căreia se abate asupra noastră sabia stăpînirii, adică puterea sa pedepsitoare. Căci dregătorul şi stăpînitorul nu este încins cu sabie în zadar, ci pentru ca să pedepsească pe cei vicleni şi răi, fiind într-armat ca un ostaş înfricoşat şi stînd asupra acelora care greşesc şi păcătuiesc.

«Căci este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mîniei Lui asupra celui ce face răul.»

Stăpînirea – zice – plineşte voia lui Dumnezeu şi atunci cînd laudă şi cinsteşte fapta bună, şi atunci cînd întrebuinţează sabia şi puterea pedepsitoare. Căci, pedepsind răutatea, ea apără fapta bună şi face slujba lui Dumnezeu. Fiindcă cei mai mulţi oameni de rînd nu fac binele şi fapta bună din frică de Dumnezeu, cît de frica stăpînitorilor. De aceea, stăpînitorul – fiindcă răzbună şi apără pe cel îmbunătăţit şi fapta bună, şi pedepseşte pe cei răi şi răutatea – cu dreptate se numeşte şi este slujitor şi slugă a lui Dumnezeu.

«De aceea, e nevoie a vă supune nu numai pentru urgie, ci şi pentru conştiinţă.»

Creştinii – zice – trebuie a se supune stăpînitorilor nu numai pentru a nu cerca atît urgia şi pedeapsa lui Dumnezeu, cît şi a stăpînitorilor înşişi rînduiţi de El, fiind pedepsiţi cu certări nesuferite, ci trebuie a se supune lor şi pentru a nu arăta că sînt oameni fără conştiinţă şi nemulţumitori pentru facerile lor de bine. Căci stăpînitorii fac mult bine cetăţilor, satelor şi locurilor în care se află, întărind şi rînduind viaţa oamenilor. Fiindcă, dacă nu ar fi fost stăpînitorii în lume, negreşit toate s-ar fi pierdut, toată pacea s-ar fi ridicat şi toată iconomia şi buna rînduială politică s-ar fi stricat, pentru că cei mai puternici ar fi înghiţit pe cei mai slabi. Deci şi conştiinţa ta, Creştine, să te plece a-i cinsti pe stăpînitori, care îţi dăruiesc aceste bunătăţi, şi să te supui lor, chiar dacă frica de pedeapsa stăpînitorilor nu te-a înduplecat a face aceasta.

«Căci pentru aceasta plătiţi şi dajdie.»

Zice: Tu însuţi, Creştine, mărturiseşti şi adeverezi cu fapta că stăpînitorii îţi fac bine, fiindcă dajdia şi birul pe care le dai lor sînt plata acestor faceri de bine. Căci este arătat că tu dai dajdia şi birul stăpînitorului pentru că şi el priveghează şi poartă grijă pentru paza şi pacea ta. Căci oamenii nu s-ar fi înduplecat niciodată să plătească dajdii stăpînitorilor, dacă nu ar fi cunoscut că ei înşişi cîştigă şi li se face bine din purtarea de grijă a acestora, ei dormind fără de grijă, iar dregătorii şi stăpînitorii priveghind pentru paza lor. Şi vezi – o cititorule! – înţelepciunea marelui Pavel, pentru că el arată că dajdiile şi birurile, care sînt din fire îngreuietoare şi supărătoare pentru supuşi, e drept a se da stăpînitorilor, ca nişte recunoaşteri ale purtării de grijă şi a facerii de bine din partea lor; şi, prin urmare, Apostolul a dovedit din aceasta că dajdiile şi birurile sînt uşoare şi pricinuitoare de bucurie.

«Căci sînt slujitori ai lui Dumnezeu, cu aceasta îndeletnicindu-se neîncetat.»

De aceea – zice – şi lui Dumnezeu Îi e plăcut lucrul acesta, a da Creştinii dajdii şi dări stăpînitorilor, pentru că ei sînt slujitori ai Lui. Căci Dumnezeu voieşte ca în lume să se afle pacea şi fapta bună şi să se curme războaiele şi toată răutatea, şi la această voie a Lui sînt rînduiţi ca slujitori şi lucrători stăpînitorii, care ostenesc întru obşteasca aşezare a oamenilor şi luptă pentru pacea obştească. Şi cu aceasta se îndeletnicesc, stăruind, pentru ca noi, supuşii, să petrecem fără tulburare şi în linişte. De aceea, acelaşi Pavel porunceşte şi în altă parte nu numai să ne supunem împăraţilor şi stăpînitorilor, ci să ne şi rugăm pentru dînşii. Pentru ce folos? Pentru ca şi noi, supuşii, să petrecem viaţă paşnică şi liniştită, căci zice: «(…) ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cucernicia şi buna-cinstire de Dumnezeu» (1 Timotei 2:2). Iar dacă vreun stăpînitor foloseşte rău stăpînirea dată lui de la Dumnezeu, aceasta nu pricinuieşte nici o vinovăţie stăpînirii şi celor bune, pentru că vinovăţia nu cade asupra stăpînirii, ci asupra aceluia ce are stăpînirea” (în tîlcuirea epistolelor lui Pavel).

Şi iată ce zice în notele acestor tîlcuiri editorul lor, Sfîntul Nicodim Aghioritul, el însuşi un cărturar purtător de Duh Sfînt, care a trăit aproape de vremile noastre democratic-antihristice (acum două veacuri):

„Opt pricini numără aici Pavel pentru care se cuvine a se supune Creştinii stăpînirilor: 1) fiindcă este poruncă a lui Dumnezeu; 2) fiindcă începătorii (ori dregătorii) şi stăpînitorii sînt slujitori ai lui Dumnezeu; 3) fiindcă pedepsesc răutatea cu sabia; 4) fiindcă se cuvine a ne supune lor pentru ascultare; 5) fiindcă Dumnezeu osîndeşte pe cei ce nu ascultă de stăpînitori; 6) fiindcă pentru aceasta se dau stăpînitorilor dajdii; 7) fiindcă însuşirea Creştinului este a cinsti pe cei mai mari; 8) fiindcă se cuvine a ne supune lor pentru pacea obştească (la Coresi). Pentru aceasta zice şi Petru: «Supuneţi-vă, pentru Domnul, orînduirii omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpînitor, fie domnilor, ca unora ce sînt trimişi de el asupra făcătorilor de rele spre pedeapsă, iar pentru făcătorii de bine spre laudă; că aşa este voia lui Dumnezeu» (1 Petru 2:13).

Dar se cuvine să luăm aminte că – atunci cînd se întîmplă ca vreun stăpînitor din afară, de altă credinţă, să ne silească să ne lepădăm de credinţa noastră ori să călcăm vreo poruncă a lui Dumnezeu – atunci aşadar se cuvine a nu ne supune lui, ci să ne împotrivim pînă la moarte, aducîndu-ne aminte de cuvîntul Apostolilor pe care l-a zis către începătorii Iudeilor: «Se cuvine a ne supune mai mult lui Dumnezeu decît oamenilor» (Faptele Apostolilor 5:29), şi de cuvîntul lui David: «Şi grăiam întru mărturiile Tale înaintea împăraţilor, şi nu mă ruşinam» (Psalm 118). Iar înţeleptul Teodorit, tîlcuind această zicere, arată că «stăpînirea nedrepţilor nu e hirotonie a lui Dumnezeu, ci iconomie a Lui». Căci Dumnezeu, fiind blînd, dă stăpînitori care să cinstească dreptatea, după cum zice: «Vă voi da păstori după inima Mea, care vă vor păstori cu ştiinţă şi pricepere» (Irimia 3:15); şi iarăşi: «Voi întoarce judecătorii tăi şi stăpînitorii tăi să judece ca la început, şi după acestea te vei chema cetate a dreptăţii, mitropolie credincioasă, Sion» (Isaia 1:26). Vrînd însă a-i pedepsi pe cei ce greşesc, Dumnezeu îngăduie a fi stăpîniţi şi de dregători răi, căci zice: «Şi batjocoritori îi vor stăpîni pe ei» (Isaia 3:4). Şi iarăşi zice Isaia: «Stăpînitorii tăi nu se supun şi sînt părtaşi ai furilor, iubind daruri, căutînd răsplătire» (Isaia 1:23). Şi Iezechil zice: «Dregătorii ei în mijlocul ei, răpind ca nişte cîini, sufletele mîncînd întru silnicie» (Iezechil 22:27). Şi Sofonie zice: «Dregătorii ei sînt într-însa ca nişte lei răcnind, judecătorii ei ca nişte lupi de Arabia care nu mai lasă pe a doua zi» (Sofonie 3:3). […]

Vrednic de luare aminte – urmează Sfîntul Nicodim – este pentru ce Pavel zice că începătorul (iar nu începătoria) este slujitor al lui Dumnezeu şi celelalte asemenea. Spre dezlegarea nedumeririi, se poate spune că nu numai stăpînirea şi începătoria sînt rînduite de Dumnezeu, adică după înainte-povăţuitoarea voie a lui Dumnezeu, ci şi fiecare stăpînitor şi dregător. Dar care dregător şi stăpînitor? Acela ce are stăpînirea şi dregătoria după lege, cel adevărat, cel vrednic de începătorie şi dregătorie, iar nu cel ce e tiran, căci aşa se dă de la Dumnezeu oamenilor după înainte-povăţuitoarea voie a Lui, după cum s-a şi zis că «inima împăratului este în mîna lui Dumnezeu» (Pilde 21:1).

Căci – după marele Vasilie – împărăţia este o epistasie (adică stare asupră sau zapciuire) legiuită. Şi, iarăşi, acelaşi Vasilie – tîlcuind această zicere a lui Isaia: «Haină ai, fii începător al nostru!» (capitolul 3:6) – hotărăşte care este adevăratul începător, zicînd: «Adevăratul începător nu se cunoaşte din semnele din afară – cum sînt porfira, hlamida şi coroana – ci dintru a avea faptă bună începătorească. Căci, cel ce e stăpînit de îndulciri şi purtat de felurite pofte, fiind rob al păcatului, este neiscusit către a stăpîni. Iar împăraţii şi stăpînitorii care nu sînt legiuiţi, curaţi şi adevăraţi, nu sînt daţi de către Dumnezeu (adică după povăţuitoarea voie a lui Dumnezeu) decît după al doilea chip, adică după îngăduinţă. Aceştia nu sînt vrednici a se numi nici împăraţi, nici stăpînitori, ci numai tirani, gonaci şi potrivnici, precum dumnezeiasca Scriptură îl numeşte satană, adică potrivnic, pe Ader, împăratul Siriei, al Damascului. Iar dacă cineva ar voi să spună că Solomon zice din partea lui Dumnezeu că ‚prin Mine împărăţesc împăraţii, şi cei puternici scriu dreptatea (…) şi prin Mine stăpînesc pămîntul tiranii’ (Pilde 8:15, 16), răspundem către aceasta cu Sfîntul Grigorie al Nissei, că prin ‚împăraţi’ se înţeleg cei săraci cu duhul, cei ce se învrednicesc de veşnica împărăţie, precum a zis Domnul: ‚Fericiţi – cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor’; iar ‚puternici’ sau ‚silnici’ sînt numiţi cei ce silnicesc împotriva patimilor şi nu se fac robi păcatului; de asemenea, prin ‚tirani’ se înţeleg cei ce luptă împotriva democraţiei patimilor, prefăcînd-o în monarhie. Căci toţi aceştia se învrednicesc a se face astfel cu ajutorul adevăratei înţelepciuni a lui Dumnezeu» (în Cuvîntul al treilea asupra lui Evnomie).”

Iar noi ce mai putem adăuga la acestea? Că tirania democratică, sub care trăim (în România) de un veac şi jumătate, este anarhică (anarhos=fără principiu, fără rînduială), adică este împotriva firii. Iar fiind împotriva firii şi a rînduielii puse de Ziditorul a toate, înseamnă că are obîrşii satanice, „Satana” însemnînd chiar „Împotrivitorul”. Apoi, fiind satanică, tirania democratică este şi mincinoasă: demosul nu stăpîneşte nimic, fiind numai o turmă de robi ce se mîngîie nălucind că o dată la cîţiva ani îşi pot arăta „suveranitatea” scriind un X pe o bucată de hîrtie. Iar deasupra lor, ţinînd frîiele şi biciul, se află cei mai cumpliţi tirani ai tuturor timpurilor – care fac pacea sau războiul globale, care aduc belşugul sau foametea globale, viaţa sau moartea globale – marii slujitori ai Satanei, ce lucrează în chip nemijlocit împreună cu acesta. Şi, asupra tuturor, stau cele mai înfricoşate patimi, care stăpînesc omenirea mai abitir decît oricînd în trecut, fiindcă sînt legiuite. Iar acesta e un mare semn al apropiatei împărăţii a Antihristului şi a sfîrşitului acestei lumi. Ceea ce nu e lucru de tristeţe (deşi e dureros), ci mai ales de bucurie: fiindcă, odată cu această lume, va înceta şi răul şi Hristos-Dumnezeu va împărăţi împreună cu drepţii Săi în veci. Încît politica noastră trebuie să fie acum, mai mult decît oricînd, aceea de a ne chivernisi sufletele în chip înţelept, cu nădejdea unui răspuns bun la Judecata ce e tot mai aproape.

Întrebîndu-ne pentru începutul şi rostul politicii, adică ale stăpînirii şi povăţuirii unora de către alţii, găsim răspunsul luminat în Carte (căci nu degeaba şi în zadar se numeşte simplu: „Biblos”), acolo unde se află desluşită în amănunt întreaga istorie a acestei lumi. Pentru ceea ce căutăm aici, ne vom lăsa călăuziţi mai întîi de Fericitul Theodorit, episcopul Chirului, care zice aşa:

„Nu Însuşi Făcătorul a despărţit dintru început firea [omenească] spre a fi slugi şi stăpîni, ceea ce vom arăta îndată. Vino aşadar la însăşi cea dintîi zidire a noastră, şi vezi că un om s-a zidit din pămînt şi o muiere, dar nu tot din pămînt: căci, luînd o coastă de la acela [de la Adam], aşa a zidit Făcătorul neamul acesta [al oamenilor], ca femeia să nu se socotească de altă fire pentru deosebirea formei. Deci unul [bărbatul] s-a zidit din pămînt, şi din bărbat muierea şi dintru amîndoi toată firea oamenilor. Deci Făcătorul nu le-a împărţit unora a fi slugi, iar altora stăpîni dintru început, ci un neam al tuturor a zidit. Şi, poruncindu-i lui Noe să facă corabie şi dîndu-i mîntuirea ca plată a dreptăţii lui, [Făcătorul] a poruncit să intre în corabie el şi muierea lui, împreună cu feciorii şi cu muierile lor. Şi nici o slugă n-a intrat, căci încă firea nu primise această despărţire. Ci roabe erau numai cele cu adevărat roabe, adică neamurile dobitoacelor, pe care [tocmai] pentru aceasta le-a adus întru această viaţă Făcătorul tuturor. Dar, de vreme ce [Dumnezeu] a văzut făcîndu-se întru cei de după acestea multă nerînduială dintru a nu fi stăpînire şi toată nelegiuirea săvîrşindu-se fără de temere, [El] a despărţit neamul oamenilor întru stăpînitori şi stăpîniţi, ca temerea stăpînitorilor să micşoreze mulţimea păcatelor. Căci frica ştie să înfrîneze pornirile patimilor celor necuvîntătoare [neraţionale] şi să tîmpească [să tocească] aplecarea sufletului către cele rele. Şi frica i-a îndreptat de multe ori pe cei ce nu i-au folosit cuvîntul. Căci – de vreme ce firea a căzut către cel rău şi mintea, împresurîndu-se de patimi şi afundîndu-se ca o corabie necîrmuită, a lăsat trupul să se lupte fără de rînduială – de nevoie a avut trebuinţă de legi, ca de o ancoră ce face să stea corabia, şi ţine pornirea mergerii ei înainte şi-l lasă pe cîrmaci să se scoale şi să apuce cîrmele.

Dar nu era cu putinţă a se face punerea acestor legi dacă stăpînirea ar fi fost deopotrivă şi petrecerea traiului deosebită. Căci – nici în cetăţile întru care stăpînea norodul, unde el avea puterea lucrurilor ce se făceau – nu se împărtăşeau toţi de cele deopotrivă: ci unii erau apărători ai legilor, iar alţii legiuitori, iar alţii voievozi, iar alţii împlineau rînduiala celor supuşi. Iar povăţuitorul de norod îi stăpînea pe boieri şi pe dregători. Şi, în cetăţile întru care stăpîneau cei puţini, cei mulţi împlineau numărul supuşilor; iar celor puţini, care covîrşeau cu înţelepciunea şi străluceau cu faptele cele bune, li se da să stăpînească lucrurile şi stăpînirile cele de obşte. […] Şi povăţuiau norodul precum li se părea lor că este bine.

Aşadar păcatul a adus trebuinţa legilor, iar legile au avut trebuinţă de stăpînirile celor care le-au pus, şi nu numai de ale celor care le-au pus, ci şi de a celor care pot să-i pedepsească pe cei ce le calcă. Deci păcatul a adus nerînduiala, iar Stăpînul tuturor a pus peste nerînduială rînduiala şi, cu legile, a înfrînat pornirea păcatului ca şi cu un frîu, iar hăţurile frîului acestuia le-a încredinţat boierilor ca unor vizitii. De către acestea se împodobesc şi cetăţile, şi oraşele, şi obştile. Pentru că cine ar fi suferit mîinile celor nedrepţi, dacă frica legilor nu ar fi oprit pornirea văpăii lor celei lacome? Căci, precum peştii, cei mai mari i-ar fi mîncat pe cei mai mici, dacă legea nu ar fi arătat sabie ascuţită, şi văpaie aprinsă şi celelalte cîte s-au aflat spre pedeapsă de către stăpînitori asupra celor ce trăiesc întru răutăţi” (în Despre dumnezeiasca pronie).

Să recitim acum ce porunceşte pentru aceasta Dumnezeu, prin gura lui Pavel:

„Tot sufletul să se supună stăpînirilor celor covîrşitoare, căci nu este stăpînire fără numai de la Dumnezeu; iar cele ce sînt, de Dumnezeu sînt rînduite. De aceea, cel ce se împotriveşte stăpînirii se împotriveşte rînduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce stau împotrivă vor fi judecaţi. Căci stăpînitorii nu sînt frică a faptelor celor bune, ci a celor rele. Voieşti a nu te teme de stăpînire? Fă binele, şi vei afla laudă de la dînsa. Căci ea este slugă a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar de faci răul, teme-te, căci nu poartă sabia în zadar! Căci este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mîniei Lui asupra celui ce face răul. De aceea, e nevoie a vă supune nu numai pentru urgie, ci şi pentru conştiinţă. Căci pentru aceasta plătiţi şi dajdie. Căci sînt slujitori ai lui Dumnezeu, cu aceasta îndeletnicindu-se neîncetat” (Romani 13:1-6).

Locul acesta are neapărată trebuinţă să fie lămurit, şi pentru aceasta ne vom folosi de tîlcuirile pe care Sfîntul Duh-Dumnezeu le-a insuflat sfinţilor lui Dumnezeu. Iată ce scrie pe marginea celor de mai sus Sfinţitul Teofilact (în urma Sfîntului Ioan Gură de Aur):

„«Tot sufletul să se supună stăpînirilor celor covîrşitoare…»

Apostolul le zice acum Creştinilor şi această poruncă, adică îi învaţă ca «tot sufletul» – ori preot, ori arhiereu, ori monah, ori apostol – nu doar să se plece, ci să se supună stăpînitorilor şi începătorilor din afară [dregătorilor, căpeteniilor lumeşti], fiindcă această supunere nu răstoarnă buna cinstire de Dumnezeu şi credinţa. Apostolul porunceşte însă aceasta ca să arate că evanghelia [bunăvestirea] lui Hristos nu învaţă răzvrătirea şi nesupunerea către stăpînitori, ci chiar buna-cunoştinţă şi buna-supunere către dînşii.

«căci nu este stăpînire fără numai de la Dumnezeu; iar cele ce sînt, de Dumnezeu sînt rînduite.»

Ce spui – o Fericite Pavele? Fiecare începător şi stăpînitor s-a hirotonisit de Dumnezeu? Nu zic aceasta – ne răspunde dumnezeiescul Pavel – nici nu vorbesc pentru fiecare începător în parte, ci de obşte pentru lucrul stăpînirii şi al începătoriei. Căci faptul de a fi stăpînie şi începătorie în lume – adică unii a fi începători şi a stăpîni, iar alţii a fi povăţuiţi şi stăpîniţi, încît a nu se face necuviinţă şi a nu fi lucrurile cu susul în jos şi tulburate – acesta este lucrarea înţelepciunii şi proniei lui Dumnezeu. De aceea, Pavel nu a zis că «nu este începător şi stăpînitor fără numai de la Dumnezeu», ci a zis că «nu este stăpînire». Astfel, Pavel vorbeşte aici pentru lucrul acesta osebit al începătoriei, ca şi Parimistul, cînd zice că «de la Domnul se potriveşte femeia bărbatului» (Pilde 19:14). El nu zice că Dumnezeu îi împreunează pe bărbaţi cu muierile – fiindcă, dacă ar fi aşa, ar însemna că-i împreunează şi pe cei ce se împreună cu curvie, cu prea-curvie şi cu alte fapte neiertate – ci zice că Dumnezeu a făcut nunta, punînd oamenilor această lege de la început, de a fi bărbat şi femeie, precum zicea şi Domnul în Evanghelie: «(…) Cel ce i-a făcut din început, bărbat şi femeie i-a făcut» (Matei 19:4). Deci toate stăpînirile sînt rînduite de la Dumnezeu cu dreptate, orice fel de stăpînire ai socoti: stăpînirea părintelui asupra fiului său, stăpînirea bărbatului asupra femeii sale, a dascălului asupra ucenicului său şi a stăpînului asupra şerbului său; ori stăpînirea care se află la vietăţi, la cele cu cîte patru picioare, la cele zburătoare, la peşti şi la cele ce se numesc entoma (insecte), precum la albine. Pentru că neîncepătoria şi nestăpînirea este pretutindeni lucru rău şi princinuitor de tulburare.

«De aceea, cel ce se împotriveşte stăpînirii se împotriveşte rînduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce stau împotrivă vor fi judecaţi.»

Pentru a nu putea Creştinii să zică: O Fericite Pavele! – ne micşorezi şi ne defaimi pe noi, care avem să dobîndim împărăţia Cerurilor, fiindcă ne supui sub începători şi stăpînitori lumeşti – Apostolul arată aici că cel ce se supune stăpînirilor şi începătoriilor se supune lui Dumnezeu Însuşi. Şi zice un cuvînt chiar mai înfricoşat, anume că cel ce nu se supune stăpînirilor stă împotrivă şi nu se supune lui Dumnezeu Însuşi, Celui ce a aşezat şi a rînduit stăpînirile acestea. Iar acela ce stă împotriva lui Dumnezeu va fi pedepsit şi de Dumnezeu, şi de oameni, adică de înşişi stăpînitorii împotriva cărora stă; căci aceasta arată zicînd că «cei ce se împotrivesc îşi vor lua judecata».

«Căci stăpînitorii nu sînt frică a faptelor celor bune, ci a celor rele. Voieşti a nu te teme de stăpînire? Fă binele, şi vei afla laudă de la dînsa.»

Zice: Creştine, te temi şi te cutremuri de stăpînitori ca nu cumva să te pedepsească? Atunci cînd faci binele, nu! Ori nu cumva te înfricoşează cînd porţi grijă de fapta bună? Ba! Ci, de vei face binele şi fapta bună, dregătorul te va lăuda mai mult decît ceilalţi oameni. Şi nu numai că nu te opreşte a face binele, ci încă te şi ajută la aceasta. Deci, cînd îl ai lăudător şi ajutător al tău pe stăpînitor, pentru ce nu i te supui?

«Căci ea este slugă a lui Dumnezeu spre binele tău.»

Zice: Stăpînitorul lucrează împreună cu voia lui Dumnezeu. De pildă, Dumnezeu îţi porunceşte prin Evanghelie să fii întreg-înţelept [curat, feciorelnic cu cugetul,], iar stăpînitorul porunceşte prin lege la fel. Dumnezeu îţi porunceşte a nu te lăcomi la averi, nici a răpi lucrul străin; acelaşi lucru îţi porunceşte şi stăpînitorul, şi pentru aceasta şade şi te judecă. Astfel, stăpînitorul ni se face împreună-lucrător şi ajutător către fapta bună, dacă vom lua aminte şi ne vom supune lui. Pentru aceasta zice Solomon: «Plăcute sînt împăratului buzele drepte!» (Pilde 16:13).

«Iar de faci răul, teme-te, căci nu poartă sabia în zadar!»

Zice: Iar dacă tu, Creştine, faci răul, atunci trebuie să te temi de stăpînire, căci – după Parimistul – «urîciune e împăratului acela care face rele» (Pilde 16:12). Încît nu stăpînirea pricinuieşte frică, ci răutatea noastră, din pricina căreia se abate asupra noastră sabia stăpînirii, adică puterea sa pedepsitoare. Căci dregătorul şi stăpînitorul nu este încins cu sabie în zadar, ci pentru ca să pedepsească pe cei vicleni şi răi, fiind într-armat ca un ostaş înfricoşat şi stînd asupra acelora care greşesc şi păcătuiesc.

«Căci este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mîniei Lui asupra celui ce face răul.»

Stăpînirea – zice – plineşte voia lui Dumnezeu şi atunci cînd laudă şi cinsteşte fapta bună, şi atunci cînd întrebuinţează sabia şi puterea pedepsitoare. Căci, pedepsind răutatea, ea apără fapta bună şi face slujba lui Dumnezeu. Fiindcă cei mai mulţi oameni de rînd nu fac binele şi fapta bună din frică de Dumnezeu, cît de frica stăpînitorilor. De aceea, stăpînitorul – fiindcă răzbună şi apără pe cel îmbunătăţit şi fapta bună, şi pedepseşte pe cei răi şi răutatea – cu dreptate se numeşte şi este slujitor şi slugă a lui Dumnezeu.

«De aceea, e nevoie a vă supune nu numai pentru urgie, ci şi pentru conştiinţă.»

Creştinii – zice – trebuie a se supune stăpînitorilor nu numai pentru a nu cerca atît urgia şi pedeapsa lui Dumnezeu, cît şi a stăpînitorilor înşişi rînduiţi de El, fiind pedepsiţi cu certări nesuferite, ci trebuie a se supune lor şi pentru a nu arăta că sînt oameni fără conştiinţă şi nemulţumitori pentru facerile lor de bine. Căci stăpînitorii fac mult bine cetăţilor, satelor şi locurilor în care se află, întărind şi rînduind viaţa oamenilor. Fiindcă, dacă nu ar fi fost stăpînitorii în lume, negreşit toate s-ar fi pierdut, toată pacea s-ar fi ridicat şi toată iconomia şi buna rînduială politică s-ar fi stricat, pentru că cei mai puternici ar fi înghiţit pe cei mai slabi. Deci şi conştiinţa ta, Creştine, să te plece a-i cinsti pe stăpînitori, care îţi dăruiesc aceste bunătăţi, şi să te supui lor, chiar dacă frica de pedeapsa stăpînitorilor nu te-a înduplecat a face aceasta.

«Căci pentru aceasta plătiţi şi dajdie.»

Zice: Tu însuţi, Creştine, mărturiseşti şi adeverezi cu fapta că stăpînitorii îţi fac bine, fiindcă dajdia şi birul pe care le dai lor sînt plata acestor faceri de bine. Căci este arătat că tu dai dajdia şi birul stăpînitorului pentru că şi el priveghează şi poartă grijă pentru paza şi pacea ta. Căci oamenii nu s-ar fi înduplecat niciodată să plătească dajdii stăpînitorilor, dacă nu ar fi cunoscut că ei înşişi cîştigă şi li se face bine din purtarea de grijă a acestora, ei dormind fără de grijă, iar dregătorii şi stăpînitorii priveghind pentru paza lor. Şi vezi – o cititorule! – înţelepciunea marelui Pavel, pentru că el arată că dajdiile şi birurile, care sînt din fire îngreuietoare şi supărătoare pentru supuşi, e drept a se da stăpînitorilor, ca nişte recunoaşteri ale purtării de grijă şi a facerii de bine din partea lor; şi, prin urmare, Apostolul a dovedit din aceasta că dajdiile şi birurile sînt uşoare şi pricinuitoare de bucurie.

«Căci sînt slujitori ai lui Dumnezeu, cu aceasta îndeletnicindu-se neîncetat.»

De aceea – zice – şi lui Dumnezeu Îi e plăcut lucrul acesta, a da Creştinii dajdii şi dări stăpînitorilor, pentru că ei sînt slujitori ai Lui. Căci Dumnezeu voieşte ca în lume să se afle pacea şi fapta bună şi să se curme războaiele şi toată răutatea, şi la această voie a Lui sînt rînduiţi ca slujitori şi lucrători stăpînitorii, care ostenesc întru obşteasca aşezare a oamenilor şi luptă pentru pacea obştească. Şi cu aceasta se îndeletnicesc, stăruind, pentru ca noi, supuşii, să petrecem fără tulburare şi în linişte. De aceea, acelaşi Pavel porunceşte şi în altă parte nu numai să ne supunem împăraţilor şi stăpînitorilor, ci să ne şi rugăm pentru dînşii. Pentru ce folos? Pentru ca şi noi, supuşii, să petrecem viaţă paşnică şi liniştită, căci zice: «(…) ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cucernicia şi buna-cinstire de Dumnezeu» (1 Timotei 2:2). Iar dacă vreun stăpînitor foloseşte rău stăpînirea dată lui de la Dumnezeu, aceasta nu pricinuieşte nici o vinovăţie stăpînirii şi celor bune, pentru că vinovăţia nu cade asupra stăpînirii, ci asupra aceluia ce are stăpînirea” (în tîlcuirea epistolelor lui Pavel).

Şi iată ce zice în notele acestor tîlcuiri editorul lor, Sfîntul Nicodim Aghioritul, el însuşi un cărturar purtător de Duh Sfînt, care a trăit aproape de vremile noastre democratic-antihristice (acum două veacuri):

„Opt pricini numără aici Pavel pentru care se cuvine a se supune Creştinii stăpînirilor: 1) fiindcă este poruncă a lui Dumnezeu; 2) fiindcă începătorii (ori dregătorii) şi stăpînitorii sînt slujitori ai lui Dumnezeu; 3) fiindcă pedepsesc răutatea cu sabia; 4) fiindcă se cuvine a ne supune lor pentru ascultare; 5) fiindcă Dumnezeu osîndeşte pe cei ce nu ascultă de stăpînitori; 6) fiindcă pentru aceasta se dau stăpînitorilor dajdii; 7) fiindcă însuşirea Creştinului este a cinsti pe cei mai mari; 8) fiindcă se cuvine a ne supune lor pentru pacea obştească (la Coresi). Pentru aceasta zice şi Petru: «Supuneţi-vă, pentru Domnul, orînduirii omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpînitor, fie domnilor, ca unora ce sînt trimişi de el asupra făcătorilor de rele spre pedeapsă, iar pentru făcătorii de bine spre laudă; că aşa este voia lui Dumnezeu» (1 Petru 2:13).

Dar se cuvine să luăm aminte că – atunci cînd se întîmplă ca vreun stăpînitor din afară, de altă credinţă, să ne silească să ne lepădăm de credinţa noastră ori să călcăm vreo poruncă a lui Dumnezeu – atunci aşadar se cuvine a nu ne supune lui, ci să ne împotrivim pînă la moarte, aducîndu-ne aminte de cuvîntul Apostolilor pe care l-a zis către începătorii Iudeilor: «Se cuvine a ne supune mai mult lui Dumnezeu decît oamenilor» (Faptele Apostolilor 5:29), şi de cuvîntul lui David: «Şi grăiam întru mărturiile Tale înaintea împăraţilor, şi nu mă ruşinam» (Psalm 118). Iar înţeleptul Teodorit, tîlcuind această zicere, arată că «stăpînirea nedrepţilor nu e hirotonie a lui Dumnezeu, ci iconomie a Lui». Căci Dumnezeu, fiind blînd, dă stăpînitori care să cinstească dreptatea, după cum zice: «Vă voi da păstori după inima Mea, care vă vor păstori cu ştiinţă şi pricepere» (Irimia 3:15); şi iarăşi: «Voi întoarce judecătorii tăi şi stăpînitorii tăi să judece ca la început, şi după acestea te vei chema cetate a dreptăţii, mitropolie credincioasă, Sion» (Isaia 1:26). Vrînd însă a-i pedepsi pe cei ce greşesc, Dumnezeu îngăduie a fi stăpîniţi şi de dregători răi, căci zice: «Şi batjocoritori îi vor stăpîni pe ei» (Isaia 3:4). Şi iarăşi zice Isaia: «Stăpînitorii tăi nu se supun şi sînt părtaşi ai furilor, iubind daruri, căutînd răsplătire» (Isaia 1:23). Şi Iezechil zice: «Dregătorii ei în mijlocul ei, răpind ca nişte cîini, sufletele mîncînd întru silnicie» (Iezechil 22:27). Şi Sofonie zice: «Dregătorii ei sînt într-însa ca nişte lei răcnind, judecătorii ei ca nişte lupi de Arabia care nu mai lasă pe a doua zi» (Sofonie 3:3). […]

Vrednic de luare aminte – urmează Sfîntul Nicodim – este pentru ce Pavel zice că începătorul (iar nu începătoria) este slujitor al lui Dumnezeu şi celelalte asemenea. Spre dezlegarea nedumeririi, se poate spune că nu numai stăpînirea şi începătoria sînt rînduite de Dumnezeu, adică după înainte-povăţuitoarea voie a lui Dumnezeu, ci şi fiecare stăpînitor şi dregător. Dar care dregător şi stăpînitor? Acela ce are stăpînirea şi dregătoria după lege, cel adevărat, cel vrednic de începătorie şi dregătorie, iar nu cel ce e tiran, căci aşa se dă de la Dumnezeu oamenilor după înainte-povăţuitoarea voie a Lui, după cum s-a şi zis că «inima împăratului este în mîna lui Dumnezeu» (Pilde 21:1).

Căci – după marele Vasilie – împărăţia este o epistasie (adică stare asupră sau zapciuire) legiuită. Şi, iarăşi, acelaşi Vasilie – tîlcuind această zicere a lui Isaia: «Haină ai, fii începător al nostru!» (capitolul 3:6) – hotărăşte care este adevăratul începător, zicînd: «Adevăratul începător nu se cunoaşte din semnele din afară – cum sînt porfira, hlamida şi coroana – ci dintru a avea faptă bună începătorească. Căci, cel ce e stăpînit de îndulciri şi purtat de felurite pofte, fiind rob al păcatului, este neiscusit către a stăpîni. Iar împăraţii şi stăpînitorii care nu sînt legiuiţi, curaţi şi adevăraţi, nu sînt daţi de către Dumnezeu (adică după povăţuitoarea voie a lui Dumnezeu) decît după al doilea chip, adică după îngăduinţă. Aceştia nu sînt vrednici a se numi nici împăraţi, nici stăpînitori, ci numai tirani, gonaci şi potrivnici, precum dumnezeiasca Scriptură îl numeşte satană, adică potrivnic, pe Ader, împăratul Siriei, al Damascului. Iar dacă cineva ar voi să spună că Solomon zice din partea lui Dumnezeu că ‚prin Mine împărăţesc împăraţii, şi cei puternici scriu dreptatea (…) şi prin Mine stăpînesc pămîntul tiranii’ (Pilde 8:15, 16), răspundem către aceasta cu Sfîntul Grigorie al Nissei, că prin ‚împăraţi’ se înţeleg cei săraci cu duhul, cei ce se învrednicesc de veşnica împărăţie, precum a zis Domnul: ‚Fericiţi – cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor’; iar ‚puternici’ sau ‚silnici’ sînt numiţi cei ce silnicesc împotriva patimilor şi nu se fac robi păcatului; de asemenea, prin ‚tirani’ se înţeleg cei ce luptă împotriva democraţiei patimilor, prefăcînd-o în monarhie. Căci toţi aceştia se învrednicesc a se face astfel cu ajutorul adevăratei înţelepciuni a lui Dumnezeu» (în Cuvîntul al treilea asupra lui Evnomie).”

Iar noi ce mai putem adăuga la acestea? Că tirania democratică, sub care trăim (în România) de un veac şi jumătate, este anarhică (anarhos=fără principiu, fără rînduială), adică este împotriva firii. Iar fiind împotriva firii şi a rînduielii puse de Ziditorul a toate, înseamnă că are obîrşii satanice, „Satana” însemnînd chiar „Împotrivitorul”. Apoi, fiind satanică, tirania democratică este şi mincinoasă: demosul nu stăpîneşte nimic, fiind numai o turmă de robi ce se mîngîie nălucind că o dată la cîţiva ani îşi pot arăta „suveranitatea” scriind un X pe o bucată de hîrtie. Iar deasupra lor, ţinînd frîiele şi biciul, se află cei mai cumpliţi tirani ai tuturor timpurilor – care fac pacea sau războiul globale, care aduc belşugul sau foametea globale, viaţa sau moartea globale – marii slujitori ai Satanei, ce lucrează în chip nemijlocit împreună cu acesta. Şi, asupra tuturor, stau cele mai înfricoşate patimi, care stăpînesc omenirea mai abitir decît oricînd în trecut, fiindcă sînt legiuite. Iar acesta e un mare semn al apropiatei împărăţii a Antihristului şi a sfîrşitului acestei lumi. Ceea ce nu e lucru de tristeţe (deşi e dureros), ci mai ales de bucurie: fiindcă, odată cu această lume, va înceta şi răul şi Hristos-Dumnezeu va împărăţi împreună cu drepţii Săi în veci. Încît politica noastră trebuie să fie acum, mai mult decît oricînd, aceea de a ne chivernisi sufletele în chip înţelept, cu nădejdea unui răspuns bun la Judecata ce e tot mai aproape.

Read more: DESPRE LUMEASCA STĂPÎNIRE http://axa.info.ro/arhiva/anul-ii/axa-27/item/309-despre-lumeasca-st%C4%83p%C3%AEnire#ixzz11Ndoe4ou

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: