Skip to content

Memoria Luminii (V)

7 September 2010

Scris de Ioan GÂNDU

Cuvântul Mântuitorului, Sfânta Predanie şi mărturiile sfinţilor ne sunt călăuze

În ceea ce priveşte, mântuirea sufletească, creştinii, indiferent de treapta divino-umană pe care se află, ancoraţi temeinic în învăţătura creştină străbună, autentic dreptslăvitoare, şi în Sfânta Predanie, pe aceasta o încredinţează cu mare grijă, smerenie şi îndelungă răbdare, numai arhiereilor, preoţilor şi duhovnicilor vrednici de încredere, care la rândul lor sunt credincioşi pe deplin învăţăturii Mântuitorului Hristos, drept învăţând şi săvârşind cuvântul Adevărului Său, doar după voia Lui cea dumnezeiască şi nu după a noastră cea omenească. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce miza este însăşi soarta sufletului nostru în veşnicie?

Cine ar comite imprudenţa greu reversibilă, câteodată şi ireversibilă, de a încredinţa călăuzirea sa sufletească unor păstori în care nu-L văd deloc pe Domnul Hristos, ci observă în ei nişte simpli manageri, care vorbesc despre Dumnezeu, uneori cu mult meşteşug ritoricesc, sacrificând fondul evanghelic inestimabil, în favoarea unor forme persuasive de elocinţă amăgitoare, fiindcă în mod vădit nu-L cunosc pe Dumnezeul Cel veşnic Viu, ci doar, o spunem cu durere, se folosesc nesăbuit de numele Lui! Însuşi Mântuitorul ne-a prevenit pe toţi să nu fim ca cei care Îl slăvesc doar cu buzele, dar cu inimile stau departe de El…

Acestea sunt cuvintele Mântuitorului, iar El nu ni le-ar fi spus, dacă nu ar fi existat şi pericolul strecurării fraţilor înşelători în mijlocul Bisericii Sale, precum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel, «gura şi trâmbiţa lui Hristos» şi Apostolul neamurilor. Dacă închinătorii simpli sunt atât de exigenţi cu mântuirea lor, cunoscut fiind faptul că toţi credincioşii în duh şi adevăr cunosc şi recunosc glasul inconfundabil al Păstorului Cel Bun, apoi cu cât mai mult oamenii de ştiinţă şi conştiinţă vor aştepta din partea duhovnicilor timpului nostru să fie adevărate modele de trăire hristocentrică şi reală iubire şi devoţiune pentru misiunea lor sacerdotală de-o importanţă covârşitoare, dar să fie şi capabili, cu harul lui Dumnezeu, să întindă către ei punţi cognitive luminate, morale şi durabile, printr-o cunoaştere duhovnicească profundă, pe care unii dintre marii călăuzitori ai neamului nostru, cu viaţă sfinţită şi sfinţitare, au avut-o şi o au?

Iată o mărturie, extrem de încurajatoare şi scumpă tuturor creştinilor înviaţi lăuntric, a Cuviosului Sofronie, făcută spre sfârşitul vieţii:”Nu există o luptă duhovnicească mai anevoioasă, mai dureroasă decât lupta triumfului Iubirii lui Hristos. Ea începe în noi înşine, şi apoi trece în lumea întreagă. Ca origine această Iubire nu este de pe pământ, ci din Cer. Într-însa se află sensul Fiinţei Dumnezeului Însuşi, Care ne-a dat porunca să iubim. Ascensiunea duhovnicească în Împărăţia Iubirii Necreate a lui Dumnezeu necesită o foarte îndelungată nevoinţă ascetică. Acestei «ascensiuni» îi întrezărim o oarecare analogie în urcuşul obositor pe un munte abrupt, în munca creatoare a artiştilor talentaţi în toate domeniile artei, în munca asiduă de mulţi ani pentru dobândirea cunoştinţelor ştiinţifice, ca şi în alte domenii asemănătoare.

Şi dacă oamenii, în majoritatea cazurilor, merg cu bună inimă către jertfele de tot felul pentru dobândirea unor valori materiale temporare sau pentru o situaţie socială privilegiată, atunci nu-i cazul să ne mirăm de necesitatea unor sforţări şi mai mari pentru dobândirea valorilor netrecătoare ale Împărăţiei lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului: «Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila şi cei ce se silesc o răpesc» (Matei XI, 12). Lumina m-a cercetat în Sâmbăta Mare (1924) după împărtăşire şi eu am simţit-O ca pe o atingere a veşniciei divine de duhul meu. Liniştită, plină de pace şi iubire, Lumina a rămas în mine trei zile. Ea a risipit întunericul care stătea în faţa mea, întunericul nefiinţei. Eu am înviat, şi în mine, odată cu mine a înviat toată lumea. Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur de la sfârşitul Liturghiei pascale mi s-au înfăţişat în puterea cutremurătoare:«A înviat Hristos, şi nici un mort nu este în groapă» (N. n. – Sau cele al Sfântului Ioan Damaschin: «Moarte, moarte, mai bine te-am numi noi pe tine viaţă»).

Obosit până atunci de de vedenia morţii obşteşti, începeam să retrăiesc în acel moment, zicând: da, şi sufletul meu a înviat şi eu nu mai văd pe nimeni mort… Dacă astfel este Dumnezeu, atunci mai degrabă trebuie să lăsăm repede toate şi să căutăm numai unirea cu El. Cu toate că sunt neînsemnat din toate punctele de vedere, dar faptul este fapt: Dumnezeu Tatăl a avut milă de mine, cum în general Îi este milă de toţi cei cu inima zdrobită (Psalm 50, 19). El, Tatăl, m-a dus pe mine la iubitul Său Fiu, iar Fiul m-a ridicat din căderea mea nenorocită (Ioan VI, 37 – 40; 44 – 47), Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede mi-a dat să trăiesc «marea taină a dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul».

Acum ştiu că, înafară de această credinţă, stările trăite de mine ar fi fost excluse. Şi chiar într-o experienţă insuficientă este posibilă credinţa, care creşte în continuare în puterea revărsării harului asupra omului. Mărturisesc că, atunci când, printr-o puternică repulsie faţă de mine însumi aşa cum sunt, toată fiinţa mea se afunda în rugăciunea către Mântuitorul Hristos, smulgându-mă din ghearele de menghină ale patimilor şi materiei, atunci simţirea veşniciei divine era atât de clară, încât nici o logică sau psihanaliză nu pot clătina evidenţa. De ce vorbesc despre logică şi psihanaliză? Pentru că prima nu dă voie să crezi decât în omul istoric, care se poate vedea şi pipăi (I Ioan 1, 1), care poate fi omorât, spânzurat pe cruce, ca un tâlhar, fie El chiar Creatorul cosmosului nemărginit.

A doua, psihanaliza, ne încredinţează că nu este necesar să dăm crezare trăirilor proprii (N. n. – Deşi ea dă o crezare entuziastă propriilor postulate, vai, atât de nesigure, din moment ce mărimile nemăsurabile ale fiinţei umane rămân înafara mijloacelor psihanalitice!). Dar, după cum spune Stareţul Siluan: o asemenea lumină, o asemenea iubire, o asemenea putere de viaţă şi o asemenea înţelepciune nu pot proveni decât dintr-un Început adevărat al tuturor celor existente. Stareţul Siluan a fost un om neobişnuit de dotat; dar şi eu, cu toate că sunt de o mediocritate vrednică de plâns, pot oarecum judeca cele ce sunt accesibile duhului omenesc şi, de asemenea, gândirii noastre şi psihicului nostru”.

Astfel de mărturii ale unor mari nevoitori creştini, îndelung cumpănite prin filtrul extrem de exigent al experienţei bimilenare a Bisericii dreptslăvitoare şi altele asemănătoare (Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Fericitul Arhiepiscop Antonie Mărturisitorul, Sfântul închisorilor Valeriu Gafencu şi mulţi alţii), precum şi trăirile duhovniceşti reale ale unor creştini trăitori contemporani cu noi, care din smerenie şi luminată ascultare nu vorbesc despre experierile lor sufleteşti, dar prin viaţa lor hristocentrică cultivată cu grijă, ne sunt îndemn şi întărire în mijlocul încercărilor de tot felul şi ne dovedesc că Biserica strămoşească este vie, ridicând mereu alţi sfinţi din mijlocul neamului nostru, sfinţi descoperiţi de Sus, în tradiţia Sfintei Predanii, prin descoperire dumnezeiască şi îndelungă cercetare duhovnicească şi sfătuire sinodală; nicidecum crezuţi fericiţi şi sanctificaţi, după criterii omeneşti, în regim de urgenţă, căci ceea ce este de la Dumnezeu durează, iar ceea ce este de la oameni dispare.

Singurul criteriu valabil al stării noastre lăuntrice ne este oferit de cuvintele Mântuitorului: «Iar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi şi rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri (…) Fiţi, dar, voi desăvâşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este» (Matei V, 44 – 48). Oare savanţii autentici nu cer şi aşteaptă acelaşi lucru din partea emulilor şi discipolilor lor? Nu le doresc în mod generos desăvârşirea, pe cât posibil omeneşte, fiecăruia în domeniul său de activitate, îndemnându-i în acelaşi timp spre o mare rezistenţă la adversităţile de tot felul? „Avem de ales una dintre aceste două căi: ori, să ne îndepărtăm de Dumnezeu, şi să murim duhovniceşte; ori, în năzuinţa spre El, să murim pentru lumea aceasta. În această «murire» se află crucea noastră, răstignirea noastră. În eforturile lor pentru a ajunge la realizarea idealului pe care şi-l reprezintă, mulţi pier, cu toate că e vorba numai de un triumf vremelnic. Dar creştinul, cu libertatea duhului său nemuritor dobândită în Dumnezeu, este gata să sufere pentru realizarea adevărului suprem. În aceasta constă demnitatea creştinului, căci ceva asemănător nu se întâlneşte în lumea naturală… „.

Numai în acest fel, mergând pe calea împărătească, cu smerită cugetare, bărbăţie duhovnicească, dreaptă socoteală şi îndelungă răbdare, noi toţi putem afla că există şi o ştiinţă a Duhului (ca şi o cultură a sa, precum bine zice Părintele Rafail Noica) mai presus de toate ştiinţele pământului, întrucât ne poartă sufletele spre Ţările de Sus.

Read more: Memoria Luminii (V) http://axa.info.ro/prima-pagina/item/587-memoria-luminii-v#ixzz0yqs1YHFy

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: