Skip to content

CUVÎNTUL VIII – ZECE CUVINTE PENTRU DUMNEZEIASCA PRONIE

7 September 2010

Scris de Fericitul Theodorit

Ştiu bine şi luminat că cel ce se ispiteşte a primi o aşa mare pricină de cuvînt are trebuinţă şi de limbă şi de minte mare, fiindcă s-a obişnuit oarecum ca slava lucrurilor să se primejduiască în cuvinte. Căci cei ce nu voiesc a lua aminte la firea lucrurilor obişnuiesc a le judeca pe acestea după neputinţa sau puterea cuvintelor. Dar eu, îndrăznind la puterea pricinii, nu am măsurat naşterile minţii [mele] cu aceasta [cu puterea cuvîntului], nici nu am socotit zămislirile cele mici şi veştede ale ei, ci mi-am pus în minte numai că lumina adevărului este arătată celor ce voiesc să o cunoască precum soarele [este arătat] celor sănătoşi cu ochii. Căci, chiar dacă nimeni nu ar ajuta cu cuvîntul, strigă pronia Făcătorului şi Mîntuitorului nostru, încît nu am socotit a face ceva cu necuviinţă ori vrednic de prihănire dacă voi da limba mea spre slujbă glasului ce se aduce dinspre toate părţile şi [dacă] îl voi răsuna pe acesta în urechile cele astupate ale nemulţumitorilor.

Deci, avînd noi ca ajutător darul cel dumnezeiesc, am arătat de ajuns că sărăcia şi bogăţia sînt de nevoie şi de folos în viaţa aceasta şi că Doctorul sufletelor a adus rînduiala de a fi slugi şi stăpîni ca o doctorie pentru rănile păcatelor. Iar că slugăria sau argăţia nu-i vatămă pe cei care o lucrează, ci şi foarte bine le face acelora care o voiesc, se va arăta îndată, cu ajutorul lui Dumnezeu, căci aceasta ne-am făgăduit ieri a spune. Fiindcă, afară de pildele vechi, celui ce voieşte îi este cu putinţă să-i cerceteze pe cei împreună cu el slugi şi să vadă că mulţi se grijesc de fapta bună şi împodobesc slugăria cu dragostea şi cu cugetarea cea bună; şi că nu au trebuinţă de silă, ci cu voinţă lucrează ceea ce se cuvine şi aleg odihna stăpînilor, încît pentru aceasta şi de slobozenie se învrednicesc, şi se fac domni peste multe lucruri şi culeg plăţile bunei slujiri. Totuşi nu este poate de prisos a-i aduce în mijloc şi pe cîţiva din cei ce au fost slugi de demult şi a descoperi vistieria bunei credinţe pe care au adunat-o aceia, spre mustrarea celor ce se ispitesc să defaime slugăria şi argăţia şi să o facă pe aceasta pricină a celei mai mari huliri, căci de aici îndrăznesc a-şi slobozi săgeţile asupra proniei lui Dumnezeu.

Deci, întîiul dintre toţi, să vină în mijloc cea dintîi slugă a Patriarhului Avraam. Aşadar patriarhul – cînd a văzut că a îmbătrînit, ştiindu-şi hotarul firii şi văzîndu-şi sfîrşitul vieţii (căci bătrîneţele sînt mai-nainte vestire a morţii) – a poruncit [acestei slugi] pentru fiul său. Şi a rînduit să-i aducă lui muiere din seminţia sa şi a aşezat să fugă de rudenia Hanaaneilor, crezînd vechilor blesteme şi blagosloveniei [lui Dumnezeu]. Atunci, această slugă minunată întîi cearcă cu de-amăruntul toate cuvintele stăpînului şi, înfricoşîndu-se de jurămîntul cel dat şi temîndu-se de ochiul Celui a toate văzător, întreabă întîi dacă se cuvine a-l duce pe fiul lui la casa părintească [a fetei], dacă muierea se va lepăda de înstrăinare. Iar după ce Avraam l-a oprit şi i-a zis că nu trebuie să-l ducă – ci să îndrăznească la Dumnezeu, Cel ce l-a chemat, şi să creadă ocîrmuirii Aceluia – sluga purcede din casa stăpînului şi, multe conacuri călătorind, ajunge într-un tîrziu în Harran. Şi aşează cămilele, aducînd ca doctorie a ostenelilor odihna. Şi, lăsînd [jos] darurile aduse şi toată strălucirea bogăţiei, îşi întinde mîinile spre cer şi Îl roagă pe Dumnezeu să Se facă înainte-logoditor fiului stăpînului său şi să-i aducă lui în cale copilă potrivită cu dorinţele aceluia. Şi este cu cuviinţă a auzi şi cuvintele acelea cu bună credinţă:

„Doamne Dumnezeul stăpînului meu Avraam – zice – scoate-mi-o în cale astăzi şi fă milă cu stăpînul meu Avraam! Iată eu stau la fîntîna aceasta şi fetele locuitorilor cetăţii au să iasă să scoată apă. Deci fata căreia îi voi zice: Pleacă ulciorul tău să beau! şi care-mi va răspunde: Bea, încă şi cămilele toate le voi adăpa pînă se vor sătura! – aceea să fie pe care Tu ai rînduit-o robului Tău Isaac şi prin aceasta voi cunoaşte că faci milă cu stăpînul meu Avraam”.

Cine nu se va minuna de bărbatul acesta, pentru buna lui credinţă? Iar mai vîrtos cine va lăuda după vrednicie pe fiecare din cele ce s-au zis? Fiindcă este cu putinţă a-i vedea rugăciunea împodobită deodată cu credinţa şi cu înţelepciunea şi cu buna cucernicie. Căci cum nu este lucru al bunei cucernicii şi al înţelepciunii celei prea-înalte a lăsa el toate şi a spînzura pricina plecării sale la purtarea de grijă a lui Dumnezeu? Iar a îndrăzni la dreptatea stăpînului – şi Dumnezeu al acestuia a-L chema pe Dumnezeul cel de obşte al tuturor, şi pentru acesta a nădăjdui că rugăciunea va primi sfîrşit şi cererea se va împlini negreşit – pe care înălţime a credinţei nu o lasă în urmă?

Iar dobîndind el acelea pe care le-a cerut, s-a arătat iubitor de Dumnezeu. Căci nu le-ar fi dobîndit el aşa cu lesnire dacă nu era foarte prieten Celui ce le-a dat, prietenie pe care a zidit-o fapta bună a sufletului. Iar că le-a dobîndit îndată, ne învaţă istoria. Fiindcă, la sfîrşitul rugăciunii, a şi ajuns Revecca şi a arătat semnele iubirii de străini: căci, cerîndu-i-se puţină apă, ea se sileşte să adape şi toate cămilele; şi, scoţînd cu osteneală apa, vindecă şi setea celor cuvîntători, şi a celor necuvîntătoare, arătînd deopotrivă bărbăţie şi iubire de oameni. Şi [aşa] s-a arătat ea întîi chip al copilei celei zugrăvite în cuvîntul rugăciunii şi s-a dovedit vrednică de casa lui Avraam şi avînd socoteala unită cu a socrului cel iubitor de străini. Căci aceasta ceruse şi sluga aceea credincioasă cînd se ruga: nu chip, nu mărime, nu floare a obrazului, nu frumuseţe a ochilor, nu dungi bine întocmite ale sprîncenelor, nu strălucire a neamului, nu avere de bogăţie – ci socoteală iubitoare de străini, nărav blajin, vorbă blîndă şi măsurată, obicei lin şi iubitor de oameni, vrednic de casa stăpînului său care era deschisă tuturor străinilor, care primea multe feluri de oameni şi tuturor le dădea cele cuviincioase.

Acestea a cerut, acestea a luat. Şi nici nu a luat îndată, fără cercare; ci, cercetînd pe fiecare din cele ce se făceau, voia să cunoască – zice – dacă a îndreptat Domnul calea lui sau nu. Şi, după ce a văzut toate semnele pe care le-a cerut, nici aşa nu a dat semnele logodirii mai-nainte de a-L slăvi pe Dumnezeu. Căci nici biruit de bucurie nu L-a uitat pe dăruitorul Dumnezeu: ci, văzînd darul (adică pe copilă), credea că-L vede şi pe Dătătorul de dar şi mai-nainte pe Acela L-a lăudat după putere, abia apoi primind darul. Căci – întrebînd-o [pe Revecca] cine este şi din cine s-a născut şi înştiinţîndu-se că este fată a lui Batuil şi are şi loc de sălăşluit, şi fîn de ajuns pentru cămile – sluga „s-a închinat cu grăbire şi a zis: Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul stăpînului meu Avraam, Cel ce nu a părăsit dreptatea Sa şi adevărul de la stăpînul meu şi pe mine m-a îndreptat la casa fratelui stăpînului meu!”

Căci – luînd încă mai multe decît ceruse (fiindcă nu numai apă a dat copila, ci singură de sine s-a făgăduit că va da şi loc de sălăşluit, şi hrană lui şi cămilelor lui) şi văzînd-o adusă împreună cu cele cerute şi pe rudenia pe care el nu o ceruse – mulţumea Dătătorului de dar cu laudele care putea şi mărturisea că dumnezeieştile făgăduinţe sînt nemincinoase. Căci zice: „Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul stăpînului meu Avraam, Cel ce nu a părăsit dreptatea Sa şi adevărul de la stăpînul meu Avraam!” Adică zice: Drept eşti, făcînd mai multă purtare de grijă pentru cei cu bună credinţă şi învrednicind-o [de aceasta] pe sluga Ta cea cu bună cugetare, iar pe al meu bun stăpîn de toată mîngîierea şi odihna. Iar adevărul cuvintelor Tale îl propovăduiesc lucrurile: pentru că, întru slugi, adevereşti făgăduinţele pe care le-ai dat stăpînului meu. Şi, aşa lăudîndu-L pe Dătătorul de daruri, aduce copilei semnele logodirii: şi îi împodobeşte cu aur urechile, ca pe acelea ce primesc cu lesnire şi foarte degrabă cererile străinilor; îi împodobeşte mîinile asemenea, ca pe acelea ce bine au slujit mărimii de suflet a minţii.

Iar după ce a intrat în casă – şi i-a văzut pe părinţii aceleia, şi le-a descoperit poruncile stăpînului său, şi a împlinit slujirile ca un ucenic şi a cunoscut ajutorul lui Dumnezeu, încît prea-mult s-a bucurat – oare l-a uitat pe stăpînul său? Şi, îmboldindu-se de griji, oare a trecut-o cu vederea pe aceea a stăpînului său şi a cinstit odihna sa mai mult decît slujirea ce i se cuvenea aceluia? Nicidecum! Ci – rugîndu-l cel ce o crescuse pe copilă şi cea care o născuse să mai rămînă, ca măcar puţine zile să se bucure înaintea plecării ei de acasă – acesta a zis: (Fc 24:56) „Nu mă opriţi, căci Domnul a îndreptat calea mea! Sloboziţi-mă să merg la stăpînul meu!” Şi pretutindeni îşi împodobeşte cuvintele cu dumnezeiasca numire, şi de acolo trage darea bunătăţilor şi de purtarea aceea de grijă le atîrnă pe cele ale sale. Deci spune-mi cu ce l-a vătămat pe acesta slugăria? Cine din cei crescuţi şi hrăniţi întru slobozenie şi care se laudă cu strămoşi slobozi a arătat atîta faptă bună? Şi care înălţime a vîrfului bunei credinţe nu o lasă [acesta] în urmă?

Dar poate cineva din cei ce ştiu să alcătuiască năpaste şi sînt învăţaţi să prihănească cele bune va zice că filosofia stăpînului l-a învăţat aşa pe acesta din copilărie şi, către acela privind ca întru o oglindă, a tras de acolo chipurile faptei bune. Şi că cei care au stăpîni răi trag la rîndul lor urmarea de la chipul cel dintîi şi, de acolo luînd pricinile şi începuturile răutăţii, se fac lucrători ai acesteia. Veniţi aşadar să vădim minciuna lor şi să arătăm că şi dobîndirea faptei bune, şi a răutăţii este de sine-şi voită şi că, pe sluga care nu voieşte să trăiască întru răutate, nici un stăpîn rău nu o poate sili. Şi să se aducă în mijloc prea-dumnezeiescul Iosif, nepot al muierii aceleia [Revecca] şi strănepot al Patriarhului Avraam. Care – fiind în puterea vîrstei şi în frumuseţea primăverii (căci, din cele patru vremi ale anului, primăvara este cea mai frumoasă); fiind, zic, în floarea vîrstei şi strălucind cu frumuseţea trupului – (v. Fc 37) avea sufletul mai strălucit decît trupul. Şi era dorit şi foarte iubit tatălui nu numai ca unul ce era născut mai pe urmă, ci şi ca unul ce era blînd la năravuri şi se făcuse chip al faptei celei bune părinteşti.

Acesta, auzind fraţii săi că văzuse visurile acelea (Fc 37:11) şi le povestise tatălui său, a fost războit îndată de ei din zavistie şi a primit ocările născute de aceasta. Şi, puţină vreme trecînd şi văzîndu-l ei pe copilaş venind către dînşii, cei ce nu sufereau fericirea visurilor au năvălit ca fiarele asupra mielului celui despărţit de turmă şi lipsit de purtarea de grijă a păstorului. Şi – nici de cărunteţea tatălui lor cucerindu-se şi nefiindu-le milă nici de bătrîneţea lui care se rezema întru acela ca într-un toiag, nici de legea firii, nici de dreptul rudeniei, nici de aceeaşi rădăcină a frăţimii, nici de vîrsta lui cea tînără şi neîmpărtăşită de vreo răutate, nici de auzirea domniei care era [doar] în visuri şi mai slabă decît toată stăpînirea umbrei – s-au ispitit cu adevărat să-l dea pe el îndată junghierii şi să-şi pîngărească mîinile în sînge de frate. Apoi, oprind Ruvim junghierea şi poruncind să se ferească de această întinăciune, ei l-au ascuns într-o groapă puţină vreme. Iar ceva mai pe urmă l-au vîndut acelor neguţători Ismailiteni, cu vînzarea vindecînd uciderea, nesuferind ei a-l vedea pe cel ce se făcuse domn [asupra lor] după vis.

Deci, suferind pentru visuri aceste osînde, Iosif (Fc 37:36) este dus în Egypt şi se vinde iarăşi lui Pentefri (Putifar), mai marele peste bucătarii împăratului. Dar şi aici venind, el a păzit slobozenia cea părintească, şi a ferit nestricat bunul neam al strămoşului şi nu şi-a schimbat socoteala odată cu vremea, nici năravurile nu şi le-a prefăcut după primejdiile ce-i urmau, nici voinţa nu şi-a schimbat-o ca pe o vopsea [culoare]. Ci, şi viaţa prefăcîndu-şi şi căzînd din slobozenie în robie, stătea întărit pe socoteala cea dinainte şi, orice zicea şi făcea, avea strălucind pe frunte ruşinea şi cucernicia. Pentru aceasta s-a şi învrednicit îndată de toată cinstea şi i s-a încredinţat ocîrmuirea casei celei stăpîneşti. Şi, către stăpîni, aducea dragostea şi buna cugetare; iar către cei împreună cu el robi, blîndeţea. Şi era mulţumitor şi cunoscător de bine către cei ce l-au cinstit, iar pentru cei supuşi făcea cuviincioasa purtare de grijă. Şi era foarte îndrăgit şi acestora, şi acelora. Căci după măsura faptei bune primea el darul de la Dumnezeu, iar mai vîrtos cu mult mai înmulţite culegea roadele ostenelilor. Pentru aceasta, cîte făcea el, Domnul le sporea în mîinile lui.

Ci, de aici, iarăşi alt vifor îl primi pe el şi mai cumplită furtună cuprinse iarăşi întreitul val al robiei; căci un val îl lăsă pe el, iar altul îl ajunse. Şi, călătorind prin atîtea valuri şi vînturi, a păzit corabia neafundată. Era (precum s-a zis) tînăr, împodobindu-se cu vremea cea bună a vîrstei ca o floare ce acum se iveşte din boboci, rază a frumuseţii slobozind perişorii ce-i avea răsăriţi pe bărbie şi încununînd obrazul ca o cunună; avînd şezătoare pe frunte sfială şi ruşine amestecată cu frumoasă cucernicie şi împreunată cu slobozenie, iar pe buze stîndu-i înduplecarea. Acestea văzîndu-le stăpîna sa totdeauna, [deşi] i se cuvenea a trage folos de aici, ea a căzut în prăpastia înverşunării curviei. Căci – după ce flacăra poftei [s-a aprins] în lăuntru prin materia vederii şi s-a ridicat la înălţime, fiindcă gîndul nu a stins îndată scînteia – pe urmă nu a mai putut stinge focul, prea mare făcîndu-se acesta. Şi atunci, luînd ea ca ajutătoare neruşinarea, s-a ispitit să-l vîneze pe tînăr prin cuvinte. Iar după ce vînatul s-a arătat mai presus de mreje şi lesne a sărit peste laţurile cele înfipte şi cu poftă vopsite ale cuvintelor curveşti pe care le aducea cu rugăminte, ea s-a dus nelucrătoare şi fără folos. De aici, lăsînd cuvintele, aduce ispitirea cu lucrul: şi, luînd ca împreună ajutătoare pustiirea iatacului, îl ţine pe tînăr, socotindu-l pe el rob al patimilor, iar nu stăpîn.

Iar el nu a luat îndrăzneală de la lipsa oamenilor, ci a căutat la ochiul [lui Dumnezeu] ce este de faţă pretutindeni şi n-a voit să slobozească frîiele patimilor ca şi cum nimeni nu ar fi văzut cele omeneşti şi nu i-ar fi pedepsit pe cei ce voiesc să nedreptăţească. Încît n-a pus în minte nici robia lui, nici de stăpînirea aceleia nu s-a spăimîntat, nici mărimea primejdiei ce avea să pătimeacă n-a socotit-o. Ci a pus gîndul şi împotriva robiei şi a stăpînirii, şi împotriva schimbării vieţii, şi împotriva pornirii poftei, şi împotriva vîrstei celei înfocate, şi împotriva cuvintelor celor înduplecătoare şi momitoare care se aduceau robului de către stăpîna, şi împotriva lipsei pîrîşilor, şi împotriva năpăstuirii ce se aştepta, şi împotriva nenumăratelor primejdii ce răsăreau de aici.

Şi întîi, lăsînd legile robiei şi luînd rînduiala de învăţător şi sfătuitor, se face apărător al întregii înţelepciuni şi al curăţiei şi prihănitor al curviei. Şi tînărul aduce sfătuire pentru întreaga înţelepciune şi curăţie către cea mai bătrînă, şi robul către stăpînă, şi cel ce nu primise jugul nunţii (ci primea cumplitele bîntuieli ale poftei) către cea înjugată cu bărbat şi care putea să-şi împlinească pofta după lege. Şi cu cuviinţă este a auzi şi înseşi acele sfinţite graiuri ale celui întreg înţelept, care zice (Fc 39:9):

„De cînd sînt aici, stăpînul meu nu poartă grijă de nimic în casa lui, ci toate cîte are le-a dat pe mîna mea. În casa aceasta, nu-i nimeni mai mare decît mine şi de la nimic nu sînt oprit decît numai de la tine, pentru că tu eşti femeia lui. Aşadar cum să fac eu acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?” Tu nu-L vezi – zice – pe Cel văzut de mine, căci tu eşti beată de patimă; dar eu nu am primit beţia aceasta, ci-L văd pe Ocîrmuitorul lumii acesteia, Care vede fiecare din cele ce se fac. Căci acoperămîntul şi zidul şi uşile încuiate nu opresc ochiul Aceluia a vedea cele ce voieşte, nici întunericul nopţii nu I se face împiedicare vederii. Acesta ştie curat şi zămislirile minţii şi vede cu de-amăruntul cuvintele mai-nainte de naşterea lor, încă zămislindu-se ele. Pe Acesta văzîndu-L, mă tem şi mă cutremur şi nu sufăr a ocărî nunta, izvorul firii şi uşa intrării în viaţa aceasta; aceea pentru care nu a lipsit neamul omenesc, care nu lasă moartea să stingă firea [omenească], ci biruieşte cu lucrarea sădirii mîinile aceleia ce taie şi întrece cu odrăslirea secera celei care seceră; [nunta], care se asemănă cu primăvara ce se arată după tîlhăria iernii şi le îmbracă iarăşi pe cele golite de aceea. Ai primit jug – o, muiere! Ţine jugul, nu rupe tînjala, nu iscodi cele de afară, ci ia aminte la cel ce este sub un jug cu tine! Împreună cu acela te-ai rînduit să tragi plugul lucrării de pămînt; nu necinsti legile nunţii şi hotarele firii, nici nu ocărî patul cinstit de Dumnezeu! Te-ai rînduit a-i stăpîni pe alţii, nu te face roabă a poftelor, nu ocărî stăpînia cu această rea robie! Să nu arăţi doamne ale sufletului poftele pe care le cugetă robii, să nu schimbi rînduiala şi să ridici domnia cugetelor, să nu dai frîiele în mîna patimilor! Eu cu adevărat voiesc ca şi tu să fii slobodă de patimă. Iar dacă nu te pleci şi nu voieşti să te izbăveşti de beţie, atunci eu nu voi suferi a face fărădelege; căci cu trupul m-am făcut rob, dar nu cu sufletul. Iar pe de altă parte – zice – mă îngreţoşez şi de nedreptatea lucrului. Căci – cu multe faceri de bine fiindu-vă eu dator vouă, o, stăpînă! – nu voi suferi să răsplătesc stăpînului meu cu cele împotrivă. Căci, fiind eu cumpărat cu arginţi, am fost ales şi m-am cinstit mai mult decît cei născuţi ai casei. Şi, ieri-alaltăieri intrînd în casa voastră, am primit frîiele a toate: stăpînul m-a hirotonit purtător de grijă peste toţi din casă şi bărbatului cumpărat de curînd i s-a poruncit să domnească peste toţi; numai pe tine te-a lăsat în hotarele stăpînirii [tale], cucernicindu-se de legile nunţii. Deci cu ce ochi îl voi vedea pe cel ce m-a cinstit aşa, dacă cu unele ca acestea mă voi face lui răsplătitor? Urît lucru este – o, stăpînă! – şi foarte urît uitarea darurilor şi neaducerea aminte a facerilor de bine. Iar mai cumplit lucru decît acestea şi foarte cumplit este nedreptatea, şi încă nedreptate ca aceasta, care se face împotriva făcătorului de bine. M-am rînduit a păzi, nu a fura averile stăpînului. Nu mă fac tîlhar, în loc de păzitor credincios: nu mă ating de cele ce au rămas afară de stăpînirea mea, nici nu mă asemăn strămoşului Adam, care, peste toţi pomii luînd stăpînirea, a întins mîna la acela ce era afară de stăpînirea lui şi, pe cel unul poftindu-l, s-a lipsit de toţi.

Acestea grăieşte robul acela către acea rea stăpînă. Şi nu l-a vătămat pe el nici robia, nici răutatea stăpînei, ci mai vîrtos l-a arătat mai strălucit decît aurul sau piatra [scumpă]. Şi – fiindcă nu a înduplecat-o cu graiul şi, silit fiind, a fugit aruncîndu-şi şi haina – [tînărul Iosif] a sărit de la dînsa avînd [pe el] numai veşmîntul întregii înţelepciuni şi al curăţiei. Căci nu se ruşina, precum Adam după călcarea de poruncă; ci acesta a ieşit [din iatacul stăpînei] avînd aşezarea către goliciunea trupului pe care o avea acela mai-nainte de călcarea poruncii.

Atunci, aceea îl năpăstuieşte [către] bărbatul său şi îl înduplecă pe acela [să-l osîndească], numindu-l vrăjmaş al curăţiei pe apărătorul curăţiei. Iar el primeşte hotărîrea stăpînului tăcînd şi nu suferă să descopere răutatea stăpînei sale, ci alege mai binesă întărească năpăstuirea cu tăcerea decît să vestească nenorocirea şi izvodirea vrăjmăşiei şi să vădească în chip arătat desfrînarea stăpînei. Pentru că a adus sfătuirea care trebuia, iar pîra nu a adus-o; ci – ca şi cum ar fi fost pustiu şi lipsit de răspuns, ca şi cum nu ar fi fost de faţă înaintea judecătorului şi n-ar fi auzit pîra – aşa a primit munca cea scoasă asupra lui. Şi a locuit în temniţă, şi s-a legat împreună cu făcătorii de rele şi toate relele cu vitejie le suferea. Şi nevoile cele dese şi unele după altele nu i-au jefuit tăria sufletului, nici nu au mutat bărbăţia lui întru frică. Ci, atîta bucurie şi veselie avea chiar întru nevoi şi primejdii, încît şi pe ceilalţi legaţi îi mîngîia şi le făcea mîngîiere cînd îi vedea mîhniţi.

Căci chipul feţelor însemnează de multe ori aşezarea sufletului şi, împreună cu mişcările minţii, se preface nu numai culoarea feţei, ci şi mişcarea ochilor şi strîngerea şi întrepătrunderea sprîncene lor. Şi căutătura cea aspră a ochilor însemnează scularea asupră a părţii celei mînioase, iar zbîrciturile tîmplelor arată împuţinarea mîhnirii cînd se face zîmbirea; iar adunarea sprîncenelor în mijloc însemnează grijile, iar încovoiata fugă în sus a acestora arată mîndria. Deci, pentru că ce cele mai multe din mişcările sufletului se arată în feţele chipului, minunatul acela nevoitor îi mîngîia pe cei mîhniţi întrebuinţînd feţele ca pe nişte vestitori ai sufletului. Şi odată – văzînd pe două slugi ale împăratului aflîndu-se întru mîhnire, pe cel mai mare peste paharnici şi pe cel mai mare peste făcătorii de pîine (căci erau închişi acolo pentru oarecare greşeli) – se apropie către amîndoi, şi întreabă şi cearcă pricina mîhnirii. Şi nu a luat în minte că e om înconjurat de atîtea nevoi: că – strănepot al lui Avraam fiind, şi nepot al lui Isaac şi fiu al lui Iacov; şi mai iubit decît toţi ceilalţi feciori, fiind văzut ca o lumină şi pricină a bucuriei – a căzut în robie şi a suferit această primejdie nu oarecari barbari luîndu-l rob, ci fraţii ce se robiseră de zavistie; şi nu pentru vreo nedreptate, ci luînd ca pricină a pizmuirii numai visurile. [Aşadar] nimic dintru acestea luînd el în minte – şi nici cele ce i s-au întîmplat după [întîia] robie: nici luptele pentru întreaga înţelepciune şi curăţie, şi osînda [primită] după biruinţă, şi munca [primită] în loc de cununi şi temniţa [primită] în loc de proslăviri – se apropie să-i mîngîie pe ceilalţi care erau în scîrbe şi, pe cei împreună legaţi, îi întrebă zicînd (Fc 40:10): „Pentru ce sînt astăzi triste feţele voastre?” Iar aceia zicîndu-i că au văzut visuri şi că li se tulbură gîndul pentru neştiinţa tîlcuirii, acel dumnezeiesc bărbat nu a plîns auzind visurile, nici nu s-a văitat aducîndu-şi aminte de nevoile sale, nici nu a slobozit lacrimă copilărească, nici nu a suspinat şi n-a adus în mijloc jalnica întîmplare a patimilor [sale]. Iar mai vîrtos nu a rîs tare auzind de visuri, a căror minciună o vedea acum arătată, şi nu a zis către legaţii aceia: Precum se vede – o prietenilor! – nu cunoaşteţi minciuna visurilor şi, negustînd voi din amăgirea acestora, doriţi tîlcuirea lor. Iar eu, avînd ca dascăl ispitirea lor, vă poruncesc să rîdeţi de ele; căci nimic adevărat nu ne vestesc acestea, ci toate le spun mai-nainte împotriva adevărului. Crezînd oarecînd visurilor, eu am nădăjduit să domnesc peste fraţii mei şi să stăpînesc casa părintească; şi nu doar că n-am dobîndit domnia, ci şi rob m-am făcut, căzînd din slobozenie, ticălosul [de mine]. Şi, chiar rob fiind, nu am fost purtat de vînturi bune; ci, şi aici căzînd întru nenumărate valuri, sînt silit a locui în temniţă. Deci să nu vă tulbure pe voi nălucirile cele de noapte, căci departe de adevăr este neamul viselor.

Nimic dintru acestea nu a zis şi nu a pus în minte acel viteaz bărbat, ci a zis către dînşii (Fc 40:8): „Oare nu este prin Dumnezeu arătarea lor? Spuneţi-mi, aşadar, mie!” Şi pretutindeni aduce dumnezeiescul nume şi cu acesta îşi împodobeşte şi sufletul, şi cuvintele. Şi, zicînd că tîlcuirea este de la Dumnezeu, îndrăzneşte la aceasta ca unul ce s-a făcut pe sine lăcaş dumnezeiesc. Deci aceia spuneau, iar el tîlcuia şi le descoperea pe cele întunecoase şi umbrite. Iar după sfîrşitul tîlcuirii, a zis către mai marele peste paharnici (Fc 40:14): „Ci adu-ţi aminte de mine cînd îţi va fi bine că cu furtişag sînt furat din pămîntul Evreilor şi aici nu am făcut nimic rău, şi m-au aruncat în groapa ţarinii acesteia.” Iată că, şi nevoia cerînd, n-a descoperit răutatea fraţilor, ci arată ca pricină [a robiei sale] fapta furtişagului. Şi, pe cei ce l-au făcut rob cu lucrul, nu suferă să-i ocărască cu cuvîntul, ci le acoperă nedreptatea pentru cucernicia firii. Şi nu doar asupra fraţilor nu a voit să aducă pîră, ci nici răutatea stăpînei sale n-a făcut-o arătată celor ce nu o ştiau; măcar că într-adevăr ştia la dînsa atîta înverşunare, desfrînare, minciună, năpăstuire, vrăjmăşuire. Nu a adus în mijloc nimic dintru acestea, ci aduce îndreptarea numai pentru sine: „Cu furtişag – zice – sînt furat din pămîntul Evreilor şi aici n-am făcut nimic rău, şi m-au aruncat în groapa ţarinii acesteia.”

Vezi filosofie a cuvintelor, vezi mărime de suflet a minţii, vezi cuget nerobit şi neînspăimîntat! Vezi suflet care totdeauna este acelaşi şi nici întru îndestulări nu se înalţă şi nu se trufeşte, nici întru nevoi şi lipsuri nu se micşorează şi nu se biruie, ci de toate rîde – şi de cele de întristare ale vieţii acesteia, şi de cele de bucurie – şi numai de fapta bună se minunează şi întru aceasta se sîrguieşte a petrece. Cu ce l-a stricat pe acesta scîrnăvia stăpînei? Cu ce l-a vătămat pe el răutatea aceleia? Deci nu hotărî că răutatea stăpînilor este vătămare a slugilor, căci este cu putinţă ca şi cel ce robeşte răilor stăpîni să fugă de urmarea răutăţii cu toată puterea.

Iar că nu stăpînirea este învăţătoare a răutăţii, nici bogăţia făcătoare a ei, vezi la însuşi acesta care se izbăveşte de robie, şi se face al doilea după împăratul şi nu se înalţă pentru cinstea scaunului, ci amestecă stăpînirea cu blîndeţea şi pe domnie o arată purtare de grijă. Şi, pe fraţii care îi gătiseră ucidere, îi întîlneşte cu adevărat, dar nu voieşte să-i omoare; şi îşi aduce aminte de visuri, dar uită zavistia cea pentru visuri. Căci foametea i-a adus pe fraţi în Egipt şi nevoia îi silea să se închine lui, necunoscînd pe acela căruia i se închinau. [Şi aşa] visurile împotriva cărora luptau îşi luau sfîrşitul prin [înşişi] cei ce le vrăjmăşuiau. Şi cei ce îl vindeau pe fratele lor pentru visuri, ca să nu se închine lui precum mai-nainte arătaseră acelea, prin vînzare au gătit închinăciunea. Căci, fiind vîndut, s-a robit; robindu-se, a urît înverşunarea spre curvie a stăpînei; urînd aceasta, a suferit năpăstuire; năpăstuindu-se, a fost pus în temniţă; închizîndu-se întru aceasta, a tîlcuit slugilor împăratului visurile. De acolo, se face cunoscut împăratului, care îl slobozeşte, fiind el tulburat de acele visuri; şi, luminat tîlcuindu-le şi sfătuind ceea ce se cuvenea să facă, se hirotoneşte de aici iconom al acelora pe care îi sfătuise. (Fc 41:34) Amestecă cu îndestularea roadelor nerodirea pămîntului cea aşteptată şi buna rodire păzeşte vindecarea foametei. Şi se face hrănitor nu numai al Egiptenilor, ci şi al fraţilor care îl făcuseră pe el hrană altora.

Aşadar i s-au închinat într-adevăr cei care îl zavistuiseră pentru visuri; cei care nu primiseră închinăciunea din vis au făcut închinăciunea cea adevărată. Iar el primeşte închinăciunea, dar nu răsplăteşte fraţilor cu cele întocmai; ci îi şi hrăneşte, şi îi mîngîie şi le dăruieşte grîul în dar. Şi mai apoi de toate – văzîndu-l pe fratele lui cel de un pîntece şi urzind acea pricinuire de furtişag (Fc 44:1-2), după ce i-a văzut pe ei că se luptă pentru tînărul şi cinstesc ocrotirea şi mîngîierea bătrînului tată mai mult decît slobozenia lor (Fc 44:34) – a ridicat chipul cel prefăcut al îngrozirii şi, poruncind să iasă toţi [ceilalţi] afară din divan, le-a zis (Fc 45:4): „Eu sînt Iosif, fratele vostru pe care l-aţi vîndut în Egipt.” Şi – ca să nu pătimească ei pierzarea morţii cea de năprasnă, spăimîntîndu-se deodată de frică – a adăugat îndată zicînd (Fc 45:5): „Şi acum să nu vă temeţi, nici să vă pară cu greu că m-aţi vîndut aici, căci spre viaţă m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră.” Căci, de vreme ce îi ştia pe ei că sînt lipsiţi de tot cuvîntul de îndreptare şi că limba lor e legată de păcat, el însuşi, cel ce pătimise acele nenumărate rele, lasă prihănirea şi aduce îndreptarea: „Căci spre viaţă m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră, ca să se hrănească norod mult.” Nu al vostru – zice – este lucrul, ci al lui Dumnezeu. Nu vă supăraţi pentru robia mea, ea fiind iconomie dumnezeiască. Lepădaţi spaima! Nici un rău nu s-a făcut de aici: prin robie am primit stăpînirea a tot Egiptul, prin aceasta sînt al doilea în împărăţie şi mi s-au încredinţat frîiele atîtor neamuri.

Într-acest fel era acesta şi cînd era rob, şi cînd era împărat; într-acest fel era şi întru îndestulare, şi întru ticăloşie [sărăcie]; într-acest fel era şi cînd pătimea rău, şi cînd era foarte îndestulat. Aşadar nu bogăţia şi stăpînirea, nici sărăcia şi robia nasc răutatea, ci pretutindeni stăpîneşte voia cea slobodă. Iar că răutatea stăpînilor nu vatămă fapta cea bună a slugilor, este cu putinţă a cunoaşte şi din alte pilde. Cine din cei învăţaţi întru cele dumnezeieşti nu ştie răutatea lui Ahav şi păgînătatea şi turbarea Izavelei împotriva lui Dumnezeu? (3 Îm 18:3-16) Totuşi Avdie, slujind acestora şi oarecare iconomie fiindu-i încredinţată de la dînşii, nu numai că nu a mers pe urmele stăpîneşti, ci a călătorit pe însăşi calea cea împotriva lor. Pentru că aceia, turbîndu-se asupra prorocilor lui Dumnezeu, se sileau să-i junghie pe toţi şi socoteau o desfătare omorîrea robilor lui Dumnezeu, silindu-se ei să stingă cu totul scînteia bunei credinţe. Iar acesta se lupta împotriva faptelor celor necuvioase ale stăpînilor săi, şi se silea să păzească întreagă văpaia bunei credinţe şi, ascunzînd o sută de proroci în două peşteri, îi hrănea. (3 Îm 18:13) Fiindcă toată lumea era cuprinsă atunci de o foamete cumplită, pe care o adusese asupra oamenilor marele Ilie, pedepsindu-i pe ei pentru păgînătate. Şi nici socoteala cea de fiară a stăpînilor nu l-a înfricoşat pe Avdie, nici junghierea celor bine credincioşi nu l-a speriat, nici nevoia foametei şi lipsa celor de nevoie nu l-a arătat pe el scump către mîngîierea şi odihna prorocilor. Ci de aceia [de împăraţi] se scîrbea, pentru cruzimea lor; iar acestora le aducea trebuinţa cea de ajuns, alegînd mîntuirea lor mai mult decît păzirea sa şi moarte socotind viaţa fără de aceia. Şi, întru cele ce nu se da vreun război asupra lui Dumnezeu, aducea stăpînilor cuviincioasa slujire; dar, socotind de rîs legile cele puse împotriva Făcătorului a toate, pe cei ce le puneau îi ura, iar de cei ce erau siliţi să facă cele poruncite îi era milă. Şi, socotind pierzătoare o slujire ca aceasta, pe cei pentru care se poruncea să fie omorîţi îi învrednicea de mîntuire, socotind moartea cea cu bună credinţă mai cinstită decît viaţa întru păgînătate. Aşadar spurcăciunea stăpînilor nu l-a vătămat pe acesta, ci răutatea domnilor l-a arătat vestit şi [re]numit. Căci nimic nu este mai tare decît mintea care alege să petreacă întru buna credinţă, nimic nu este mai puternic decît sufletul ce nu voieşte să robească răutăţii.

Ci nu ştiu ce să fac, fiindcă fapta bună a bărbaţilor celor prea-buni şi aleşi sileşte cuvîntul şi aduce nevoia de a-l lungi peste măsură. Veniţi aşadar ca, întinzîndu-l pe acesta, să ne mutăm la altă pildă. (4 Îm 24, 25) Oarecare Sedechia a fost cel mai de pe urmă împărat al Iudeilor, care a bolit şi el cu multă păgînătate şi nu suferea a auzi dumnezeieştile prorocii. Acesta l-a pus pe dumnezeiescul Ieremia, care prorocea atunci şi arăta oamenilor aşezămintele lui Dumnezeu, întru o groapă cu noroi puturos, pentru că mai-nainte spunea lucruri foarte întristătoare şi mîhnitoare. (Ir 45:7-9) Iar oarecare Avdemeleh, rob famen Etiopian – nepunînd în minte mărimea împărătească, nici păgînătatea care îl cuprinsese [pe Sedechia], nici turbarea [acestuia] asupra prorocului, nici nevoia robiei – a mustrat hotărîrea cea nedreaptă a împăratului, şi a osîndit nelegiuirea cea îndrăznită asupra prorocului şi l-a îngrozit pe împăratul cu munca cea dreaptă. Şi astfel sluga se face sfetnic al împăratului; scopitul, al bărbatului; străinul, al localnicului; Etiopianul ce răsărise din Ham, al Israilitului ce îşi trăgea neamul din Sem. Şi îl înduplecă pe împăratul cu cuvintele cele bine credincioase, şi-l scoate pe prorocul din acea temniţă amară şi întunecoasă, şi puturoasă; şi îi dă lui hrana cea de nevoie în toată vremea închisorii, şi ia binecuvîntare de la Dumnezeu ca plată a bunei credinţe. Şi, cînd se robise cetatea şi locuitorii palatelor împărăteşti se junghiau, acesta dobîndeşte mîntuirea, după dumnezeiasca făgăduinţă. (Ir 46:14)

Din cele ce s-au zis, este arătat aşadar că stăpînii cei răi nu doar nu le vatămă pe slugile bune, ci chiar le pricinuiesc mult folos. Şi aceasta este cu putinţă a o cunoaşte încă şi din alt loc. Căci, cînd cetatea aceea [Ierusalimul] s-a spart şi s-a risipit pentru multa ei nelegiuire, pe mulţi [Iudei] i-a mistuit foametea şi pe mulţi i-a dat morţii războiul, iar pe ceilalţi ce au rămas i-a dus robi în Babilon împăratul Haldeilor. Atunci – despărţindu-i pe cei ce erau născuţi din părinţi de bun neam, şi străluceau cu frumuseţea trupului şi erau tineri cu vîrsta – [împăratul Haldeilor] a poruncit ca aceştia să petreacă în palatele împărăteşti, plinind slujba împărătească. Însă mai întîi le-a poruncit lor să lepede de la dînşii reaua pătimire cea din robire şi din călătorie, prin petrecerea cea strălucită şi prin mîncări şi bucate care se aduceau lor de la masa împărătească. Şi aici vezi-mi bunul neam al acelor dumnezeieşti tineri! Căci nici robirea cetăţii, nici arderea dumnezeieştii biserici [a lui Solomon], nici pustiirea celor neumblate şi neatinse, nici vasele cele dumnezeieşti care se făcuseră jafuri ale barbarilor, nici uciderea împăraţilor, nici junghierea preoţilor, nici locuinţa cea departe de cele sfinte, nici petrecerea în pămînt străin, nici lipsa dascălilor, nici păgînătatea stăpînilor, nici nevoia robiei, nici jugul cel greu al împăratului, nici vîrsta cea tînără, nici pofta vieţii, nici frica morţii, nici nimic altceva din cele de acest fel nu i-a înduplecat să lase ceva oricît de mic din poruncile Legii şi să le calce. Ci ei se roagă celui ce se făcuse purtătorul lor de grijă să le dea lor hrana cea din seminţe, fiindcă se îngreţoşau de mîncarea împărătească şi urau ospăţul acela cu multe feluri, văzîndu-l [pe împăratul] că se pîngărea cu slujirea idolilor. Şi atîta  îndrăzneală şi dragoste şi credinţă aveau ei către Dumnezeul părinţilor, încît se făgăduiau purtătorului de grijă că hrana cea din seminţe îi va arăta pe ei mai străluciţi decît cei ce se hrăneau cu bucatele împărăteşti. Şi n-au greşit întru nădejdea lor, ci au cules roadele credinţei. Căci s-au arătat precum s-au făgăduit: cu mai multă strălucire decît toţi cei ce se hrăneau mai vîrtos şi mai bine, şi străluciţi cu mai multă frumuseţe şi împodobiţi cu mai multă putere a trupului.

Şi – după ce vremea, călătorind, i-a făcut să vină la vîrsta bărbăţiei şi dînd ei semne ale faptelor lor bune – au luat [slujba de] a-i oblădui pe cei robiţi ai locului. Atunci, iarăşi li se deschid lor porţile altei arene. Căci trufaşul acela [împărat], care cu trufia urma tatălui turbării [Satana], ridică acel mare chip făcut din aur şi porunci ca toţi să se închine chipului ca lui Dumnezeu; iar celor ce nu voiau să se închine, le-a pus înainte chinuirile acelui cuptor, pe care mai mult le crescuse cu nesaţul hrănirii [cu lemne]. Aşadar mulţi împlineau atunci porunca făcînd hatîrul împăratului, iar mulţi îi aduceau chipului cinstea făcînd lucrurile cele obişnuite, ca unuia din ceilalţi idoli. Şi erau alţii care îşi vindeau sufletele de frica focului şi, chiar dacă se împungeau de conştiinţă, mutau dumnezeiasca cinste către chipul acela. Iar acei viteji Anania, Azaria şi Misail – ucenicii Legii, moştenitorii credinţei lui Avraam, nevoitorii bunei credinţe, înainte-mergătorii Darului, apărătorii credinţei; cei robi cu trupurile, dar slobozi cu cugetele; cei robiţi, dar mai înalţi cu sufletele decît împăraţii – nu numai că nu s-au închinat de voie chipului ci, şi pîrîţi fiind ca unii ce nu făcuseră porunca, au tăgăduit arătat închinăciunea, fără a aduce nici un răspuns de apărare, şi au strigat cu mare glas (Dn 3:17-18):

„Este Dumnezeu în cer Căruia noi Îi slujim, puternic să ne scoată pe noi din cuptorul ce arde cu foc şi să ne izbăvească din mîinile tale, împărate. Şi de nu, să ştii – o împărate! – că dumnezeilor tăi nu vom sluji şi nu ne vom închina chipului celui de aur pe care l-ai ridicat!” Căci – zic ei – nu slujim Făcătorului nostru pentru plată, nici nu ne cumpărăm mîntuirea cu buna credinţă, nici nu poftim să ne păstrăm viaţa oricum, ci primim voinţa Stăpînului. Şi, dacă ne va izbăvi de rele, Îi mulţumim; iar dacă ne va slobozi să cădem într-însele, ne închinăm Lui. Căci, aceea că poate să ne arate mai presus de muncile ce ni se îngrozesc, o ştim arătat şi nicidecum nu ne îndoim; iar dacă şi voieşte, aceasta nu cunoaştem, căci neajuns este adîncul proniei celei dumnezeieşti. Deci nu zăbovi, ci trimite-ne în muncile cele gătite, căci mai dulce ne este nouă moartea cea cu bună credinţă decît viaţa întru păgînătate! Şi ei ziceau acestea, iar el [tiranul] nu a zăbovit, ci i-a trimis pe tineri legaţi în cuptor. Iar focul a topit legătura cea de fier, dar a păzit firea perilor [capului lor] cea lesne de ars. Şi nu a suferit a se atinge de hrana dată lui, ci a fugit şi a dat dosul; şi a năvălit asupra închinătorilor lui, iar pe slugile lui Dumnezeu le-a păzit nevătămate. Încît minune nouă şi prea-slăvită s-a făcut: căci cei ce erau în mijlocul focului şi umblau deasupra pe jăratec n-au gustat flacăra, iar cei care stăteau împrejur afară şi dădeau cuptorului hrana s-au făcut hrană a focului. Şi aceia ţipau şi se văitau arzîndu-se, iar aceştia cîntau în lăuntru şi săltau; şi chemau toată zidirea spre împărtăşirea laudei şi stihiilor cărora cei fără de minte le aduceau închinăciune le porunceau a-L lăuda pe Făcătorul de bine. Şi atîta era puterea minunii aceleia, încît însuşi acel trufaş şi nebun tiran a alergat la dînşii, şi s-a închinat celor ce se lepădaseră de închinarea chipului şi către toţi supuşii a trimis [poruncă] să-L cinstească pe Dumnezeul acestora. (Dn 3:96)

Tot aşa şi marele Daniil – suferind aceeaşi primejduire împreună cu aceştia, şi rob făcîndu-se şi silit fiind a-şi petrece viaţa cu barbarii – păzea cu de-adinsul legea părintească. Şi, după aceea petrecînd, îşi păzea sufletul curat şi neîntinat şi atîta rază a faptei bune slobozea, încît şi pe sălbaticul tiran l-a spăimîntat cu nişte fulgerări ca acestea. Şi întîi i-a făcut arătate visurile cele neştiute, apoi i-a spus şi ceea ce se cuvenea să facă, şi i-a arătat şi l-a sfătuit ce urma să-i fie de folos. Şi pentru ce trebuie a spune toate cele ce s-au făcut în chip luminat de acela? Cum împăratul i-a oprit [pe Evrei] a se ruga şi a cere de la Dumnezeu; şi cum acesta [Daniil] mai-nainte se ruga după Lege într-ascuns, iar după ce s-a pus legea cea păgînească Îl ruga pe Dumnezeu la arătare, rîzînd de acea lege şi defăimîndu-l pe legiuitor. Apoi, cum s-a dat leilor; cum şi pe aceia i-a spăimîntat cu razele bunei credinţe şi, cu semnele dumnezeiescului chip, a legat gurile lor cele turbate precum cu nişte zăbale; cum l-a tras spre privirea minunii pe păgînul împărat, cum l-a învăţat pe el că Dumnezeul Evreilor este Făcătorul şi Stăpînul a toate, vădind înşelarea idolilor. Căci este cu putinţă a ne învăţa toate acestea din istorie şi a cunoaşte luminat că cineva poate sluji la stăpîni răi fără a primi nici o răutate de acolo, ci [chiar] a ajunge la vîrful cel desăvîrşit al faptei bune, izbăvindu-i pe aceştia de înşelare, şi povăţuindu-i către adevăr şi multor altora punîndu-se înainte drept chip de mîntuire.

Aşadar nimeni să nu defaime robia, nici să judece că stăpînirea cea rea biruie fapta cea bună a robilor, ci pretutindeni să vadă purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dar poate ar fi zis cineva: Dacă Dumnezeul a toate i-a supus împăratului Babilonenilor pe cei ce trăiau întru fărădelege, pentru ce a lăsat ca şi drepţii să se facă robi? Al cărei purtări de grijă este lucrul acesta? Al cărei drepte hotărîri? Şi care nerînduială şi nepotrivire şi tulburare nu este întru aceasta? Ci acestea se ispitesc a le zice cei care nu ştiu adîncul dumnezeieştii iconomii. Iar cei învăţaţi şi care au gustat dumnezeieştile taine ştiu pricina şi rădăcina acestora. Pentru că Iubitorul de oameni poartă grijă de cei ce greşesc, şi îi învaţă şi nu voieşte a lăsa fără purtare de grijă pe nici unul din oameni. Pricină pentru care şi [atunci], trimiţînd acei robi la călcătorii de lege, a trimis împreună cu ei, ca pe nişte învăţători şi dascăli, şi pe cei ce trăiau întru fapta bună. Ca, luminîndu-se ei şi povăţuindu-se ca de o făclie de viaţa şi cuvîntul acestora, să călătorească astfel oarecum pe cărarea cea nerătăcită. Iar că robirea acestora s-a făcut pricinuitoare de mîntuire nu numai celor de un neam [cu ei], ci i-a luminat cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu şi pe cei de alt neam, martoră este istoria. Deci – dacă aceştia au strălucit prin nevoinţe, şi s-au făcut luminaţi şi vestiţi, şi au lăsat chip de folos celor din urmă, şi s-au făcut pricină de mîntuire celor împreună robiţi şi au folosit pe barbari, curată păzind buna credinţă şi printr-însa lucrînd mari minuni – pentru ce prihăneşti pronia care face nişte purtări de grijă ca acestea? Pentru ce mai degrabă nu-L lauzi pe Iconomul sufletelor şi Ocîrmuitorul zidirii, Care astfel le ocîrmuieşte pe toate cu înţelepciune şi spre folos?

Deci eu am arătat din dumnezeieştile cuvinte că este cu putinţă ca [slugile], chiar slujind la stăpîni răi, să fugă de răutate, şi să se îndeletnicească întru fapta cea bună şi multe pricini de folos să le dea stăpînilor. Iar tu socoteşte-i cu dinadinsul pe cei ce sînt acum slugi şi vei vedea că mulţi, slujind şi argăţind celor neînfrînaţi119, urăsc neînfrînarea şi cinstesc curăţia trupului, şi nu primesc vreo răutate de la stăpîni şi urmează viaţa bărbaţilor de care am povestit acum. Şi aşa – şi din cele ce s-au grăit, şi din cele ce se văd învăţîndu-te stăpînirea de sine [libera voinţă] a firii noastre şi cunoscînd înţelepciunea proniei lui Dumnezeu – răspunde împotrivă cu cîntare, şi schimbă întru laudă hula care se grăia de tine pînă acum! Şi sunetele limbii tale care se făceau împotriva lui Dumnezeu să se facă spre slava lui Dumnezeu şi să laude pronia Făcătorului, a lui Hristos Dumnezeului nostru! Acestuia, slava în veci, amin!

Read more: CUVÎNTUL VIII – ZECE CUVINTE PENTRU DUMNEZEIASCA PRONIE http://axa.info.ro/prima-pagina/item/590-cuvintul-viii-zece-cuvinte-pentru-dumnezeiasca-pronie#ixzz0yqqPnSDo

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: