Cum se ridică un stat (II)

Scris de Oliveira Salazar

MUNCA

Bogăţia este fiica muncii şi cel care furnizează munca este muncitorul.

Dăm acestui termen – muncitorul – semnificaţia cea mai largă şi facem să se ţină în această categorie economică, orice efort de ordin intelelctual sau fizic care are o intervenţie şi o utilitate în procesul de producţie – de la profesor până la guvernant, de la agentul de ordine pană la muncitor. Munca nu este numai singur efortul manual, sarcina pur mecanică de a supraveghea maşina, de a i se substitui; multe alte feluri de muncă colaborează la producţie, valorificând, multiplicând randamentul acesteia ; munca ce creează, aceea către întreprinde, cea care orientează, care dirijează sau controlează. Poporul nostru spune adesea această frază adâncă: „Cea care face munca, este grija,…” – frază simplă care conţine un adevăr bine observat.

La baza muncii se găseşte necesitatea fundamentală de a conserva şi de a transmite viaţa: la baza muncii se găseşte viaţa muncitorului. Când atâţia oameni nu dispun, pentru a trăi, decât de produsul muncii lor, se impun două concluzii: una, este că trebuie să se organizeze economia naţională în aşa fel încât muncitorii să aibă de lucru; cealaltă, că munca să fie organizată în aşa fel, încât salariile să permită muncitorilor să trăiască.

Remuneraţia cea mai adecvată a muncii este salariul. Muncitorul poate fi asociat la întreprindere, interesat în rezultatele sale, adică la beneficii, însă cei care n-au din ce trăi, nu pot nici să aştepte, nici să speculeze, nici să rişte să nu primească; iată pentru ce formula ideală care trebuie să fie la baza numeroaselor combinaţii posibile, este salariu îndestulător. Restul este prea vag, prea îndepărtat şi prea abstract, pentru a oferi un veritabil interes. Nu există limită în ceea ce priveşte ridicarea nivelului de viaţă a aceluia care munceşte: şi nu este niciun rău în faptul că se ridică din ce în ce, atâta timp cât nu depăşeşte deloc posibilităţile ansamblului economic al ţării. Salariul, prin urmare nu are nevoie să aibă o limită maximă, însă trebuie să i se fixeze un minimum, pentru a nu coborî sub ceea ce-i este impus de cerinţele unei vieţi îndestulătoare şi demne.

FAMILIA

Să considerăm acum de mai sus această problemă: producţia, care este în contact cu muncitorul, poate ignora ea familia? Omul care munceşte nu este singur – el trăieşte încadrat într-o societate naturală, care, în general, nu este familia din care a ieşit, ci aceea pe care el a constituit-o. Când producţia nu ţine seama de familie, ea începe prin a invita la muncă pe toţi aceia dintre membrii săi care sunt capabili s-o furnizeze – femeia şi copiii minori – şi se pare că aceste salarii suplimentare constituie un beneficiu apreciabil; dar realitatea este cu totul diferită. Cine spune familie, spune cămin; cine spune cămin, spune atmosferă morală şi economică proprie – economie mixtă de consumaţie şi de producţie. Munca femeii, în afara căminului, îl dezagregă, separă pe membrii familiei, îi face străini unii de aţii. Viaţa în comun dispare, opera educativă a copiilor suferă din cauza aceasta, numărul acestora scade; prin reaua sau imposibila funcţionare a economiei domestice în aranjarea casei şi în pregătirea mesei sau a veştmintelor, se face simţită o pierdere importantă, şi foarte rar se întâmplă ca ea să fie materialmente compensată prin salariile încasate.

Din timp în timp, se pierde din vedere importanţa factorilor morali în randamentul muncii. Excesul de mecanicism, neprofitând decât de munca braţelor, duce la neglijarea dispoziţiei interioare. În tot cazul, pentru cea mai mare parte a producţiei, rămâne încă adevărat astăzi că bucuria, buna dispoziţie, plăcerea de a trăi, constituiesc energii care ridică calitatea şi cantitatea muncii produse. Familia este cel mai curat izvor al factorilor morali ai producţiei.

Aşa că noi socotim ca logică în viaţa socială şi ca utilă economiei, existenţa regulată a familiei muncitorului, considerăm ca fundamental ca muncitorul să fie acela care s-o hrănească; susţinem că munca femeii căsătorite şi, într-un mod general, chiar aceea a femeii celibatare, cuprinsă în familie, – a cărei responsabilitate n-o poartă – nu trebuie să fie încurajată; nu a existat niciodată o bună gospodină care să nu aibă foarte multe de făcut în propria-i gospodărie.

Familia pretinde prin ea însăşi alte două instituţii: proprietata privată şi moştenirea. Mai întâi proprietatea – proprietatea de bunuri de care să se poată bucura şi chiar aceea de bunuri care aduc un venit. Intimitatea vieţii familiale cere comfort, izolare; într-un cuvânt ea cere casă, casă independentă, casă proprie, casa noastră. Este imposibil, este chiar inconvenabil în anumite cazuri, ca muncitorul să posede mijloace de producţie şi să nu lase să se divizeze pământul în parcele minuscule, dând tuturor o bucată de cultivat. Dar este foarte util ca instinctul de proprietate, inerent omului, să se poată exercita în posesia părţii materiale a căminului său. Familia care se adăposteşte sub propriul său acoperiş este, natural, mai economică, mai stabilă (…).

Iată pentru ce marile falanstere, colosalele case muncitoreşti, cu restaurantele lor anexe şi masa lor comună, nu ne interesează. Toate acestea sunt bune pentru întâlnirile întâmplătoare ale vieţii, pentru populaţiile deja semi-nomade ale înaltei civilizaţii actuale; pentru natura noastră independentă şi cu gusturi foarte simple, ne place mai mult căsuţa independentă, locuită de familia a cărei proprietate este.

Moştenirea este reflexul instinctului de perpetuare în proprietate; cu sânge se transmite fructul muncii, adeseori datorat unor mari privaţiuni. Dorinţa naturală de a face economii este stimulată de posibilitatea randamentului şi liberei lor dispoziţiuni şi contribuie pentru foarte mulţi la stabilitatea familiei, pentru că aceste economii constituie elementul de echilibru indispensabil în viaţă. Sunt foarte multe lucruri, împotriva cărora cea mai bună şi cea mai completă din instituţiile de prevedere, nu va putea lupta niciodată, care trebuie să le urmeze organizarea corporaţiilor.

Această organizare se întinde de la interesele materiale până la interesele intelectuale şi morale pe care le urmăresc indivizii în sânul naţiunii; pentru această raţiune şi pentru ca din ce în ce se apropie ceasul când munca remunerată va fi, în afară de o datorie socială, un fapt ce priveşte toată populaţia activă şi liberă, urmează că prin intermediul organizaţiei corporative, viaţa economică este un element de organizare politică. Nu numai că statul supraveghează viaţa economică, se interesează de ea, o protejează, o conduce de acord cu propriile sale scopuri sau interesele sale politice actuale, dar încă şi elementele economice – forţe productive – intră în viaţa-organism a statului şi fac parte din constituţia sa. Aceasta se produce nu numai printr-un fel de punere în valoare politică a muncii, dacă mă pot exprima astfel, şi pentru că se aspiră la o reprezentare naţională mai perfectă decât aceea ce o poate imagina individualismul, dar mai ales prin forţa unei noi concepţii de ceea ce este statul, sau de ceea ce trebuie să fie în viitor.

Sub acest aspect, suntem în pragul unei epoci noi, încă înfăşurată de umbre — aurora unei zile noi – şi nu putem utiliza ca ghid modele străine din cauze diversităţii câtorva concepţii fundamentale. Iată prima dificultate.

Mai ridic vălul unei alte dificultăţi, pentru a ajunge la o concluzie. Vechea concepţie de stat, care corespunde încă organizării sale actuale, îl transformă în maşină cu caracter pur şi exclusiv politic şi administrativ. Când cerem de la el activitate sau randament economic, suntem obligaţi să grefăm pe el principii, elemente, instituţiuni de-ale vieţii economice, aşa cum au organizat-o particularii, şi toată lumea vede bine că în afară de sincronismul cu funcţionarea celorlalte servicii publice, această acţiune nu-i convine. Într-un cuvânt: el nu este apt să dirijeze economia, deci trebuie să se transforme.

Problema poate fi atunci rezolvată prin organizarea corporativă şi chiar în acest caz: în locul unei economii dirijate de guvernanţi, putem avea economia auto-dirijată, formulă, incontestabil, superioară. Oricare ar fi rolul organelor corporative în structura legilor — studiu şi preparaţie ca în constituţia noastră politică deliberare pentru alte sisteme — adevărul este că chiar existenţa unor precepte generale şi numai graţie unor acorduri bilaterale asupra cantităţilor şi condiţiilor producţiei, pe preţurile şi privilegiile muncii, economia naţională poate fi suficient dirijată. Totuşi, nu poate fi îndoială că la anumite momente, autoritatea supremă nu poate interveni, căci a dirija economia sau a voi ca ea să satisfacă interesul general, sunt lucruri diferite.

Cum în toate epocile asemănătoare am văzut generalizându-se, deasupra masei confuze o populaţie care suferă şi nu simte, cu fatalitatea lucrului, slăbiciunile vieţii colective, cele mai vulgare două tipuri de decadenţe: beneficiarii dezordinii, întinzându-şi din ce în ce mal mult firele afacerilor, exploatările şi compromisurile lor echivoce, şi aceia pe care mersul lucrurilor îl face să treacă de la disperare la indiferenţă şi scepticism: Printre aceştia, se găseau, pierzându-şi credinţa în ridicarea patriei o mare parte a elitei noastre intelectuale.

În asemenea circumstanţe, toate forţele sociale găsindu-se dezorganizate şi în disoluţie, cea mai mare problemă este de a găsi punctul de sprijin necesar la reacţia cea mai potrivită.

Armata a fost bătută de toate intemperiile ultimelor timpuri – războiul, revoluţiile şi reformele – şi nu este încă ceea ce noi toţi dorim să fie; dar, prin însăşi constituţia sa, ea trăieşte la adăpost de politică, supusă ierarhiei sale şi obişnuită cu executarea, senină şi fermă – garanţie de ordine publică şi de siguranţă naţională. Disciplina, existând în această forţă organizată pentru onoarea şi mărirea patriei, era singurul agent capabil de a îndepărta, cu cât mai puţine convulsii şi pericole posibile, obstacolele ce se ridicau şi să sprijine noua putere, pentru opera de salvare şi de redresare a patriei.

Calea pe care au fost dirijate toate aspiraţiile vieţii noi, de ordine, de justiţie, de muncă paşnică, de prosperitate materială, de renovare a mentalităţii portugheze, a fost deschisă de acţiunea armatei; ea a ferit naţiunea de lupte sângeroase, de predominarea unor facţiuni victorioase, de foarte mari divizări şi nenorociri şi a dat mişcării angajate chiar de la originea sa, o extensiune şi o amploare cu totul altele decât cele voite şi obţinute de numeroase revoluţii: ca om de stat şi în convingerea de a servi onoarea armatei, am luptat totdeauna pentru intervenţia forţei armate, în momentul când a voit să asigure sprijinul său necesar la o operă care, fără ea, nu era realizabilă, să nu fie diminuată, calomniată, redusă la proporţiile unui pronunciamiento militar sau ale unei revoluţii de partid. Am susţinut totdeauna, contra tendinţelor strecurate ici şi colo, că gândul iniţial al lui 28 Mai nu putea fi – şi în tot cazul, acesta ar fi contrar îndatoririlor armatei şi prestigiului său – de a reduce problema portugheză la o combinare de forţe de partid, de a înlocui guvernarea unei facţiuni prin guvernarea alteia, dar că scopul era de a obţine stabilirea de condiţii politice, administrative, economice, sociale, susceptibile de a garanta printr-o veritabilă revoluţie, renaşterea naţiunii portugheze.

Din acest punct de vedere, singurul lucru pe care-l cred adevărat, este că armata nu trebuie să facă politică, nu este obligată să sprijine cutare sau cutare guvern, însă trebuie să fie, până la capăt, garanţia şi gajul revoluţiei naţionale.

Read more: Cum se ridică un stat (II) http://axa.info.ro/prima-pagina/item/593-cum-se-ridica-un-stat-ii#ixzz0yqvr4RFD