Skip to content

ESTE PAUL GOMA UN SOLJENIŢÂN ROMÂN?

25 August 2010

Scris de Theodor CODREANU

Citesc târziu cele trei volume al Jurnalului semnat de Paul Goma, incitat de valul de reacţii negative care continuă şi la un an de la apariţie. În materie de „jurnale”, două au ţinut capul de afiş, anul trecut: cel al lui Goma şi cel al lui Mihail Sebastian. Este demn de subliniat modul cum au fost ele receptate: în vreme ce Jurnalul lui Mihail Sebastian a fost supralicitat prin intervenţii admirative, în majoritatea cazurilor, cel al lui Paul Goma a scandalizat, pur şi simplu. De o parte, un eveniment fast, de cealaltă unul nefast.

În ce mă priveşte, am scris, la vremea potrivită, despre Jurnalul lui Sebastian, încercând să temperez entuziasmul fanilor, deşi am recunoscut importanţa însemnărilor scriitorului pentru cunoaşterea epocii şi a existenţei lumeşti a autorului Stelei fără nume. Era bătătoare la ochi încercarea unora de a prezenta  literatura diaristică sebastiană drept mărturie supremă asupra adevărului epocii. Tenta unei ideologii partizane sărea în ochi. În schimb, adevărul notelor şi comentariilor lui Paul Goma este violent contestat, acestea fiind considerate produsul „execrabil” al „obsesiilor”, „frustrărilor” unei minţi alunecate în rătăcire şi vulgaritate.

Interesantă este reacţia celor direct vizaţi de Goma: unii au considerat că „tăcerea” e cel mai „nobil” răspuns, alţii au replicat cu virulenţă, emiţând epitete prăpăstioase, menite să le întreacă pe ale împricinatului; unii şi-au justificat comportamentul zicând că e vorba de erori de percepţie ale temperamentalului disident, în ce-i priveşte, alţii, cu abilitate, au mimat detaşarea cea mai naturală, dându-i dreptate pe ici, pe acolo, dar demonstrându-i că „exagerează” etc. Voi da doar trei exemple. Cu ceva timp în urmă, Contemporanul – Ideea europeană a organizat o dezbatere-maraton, cu participarea lui Nicolae Breban, a lui Dumitru Ţepeneag şi a altora. Discuţiile au încercat să lanseze ideea unui „caz Goma”, reprezentant autentic al exilului românesc, oarecum nedreptăţit după 1989, dar asta din vina subiectivităţii şi nedreptăţilor comise faţă de foştii comilitoni. Monica Lovinescu, după lectura celor trei volume, în care e personaj principal, a declarat: „Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”. Una dintre ultimele intervenţii este cea a lui Mircea Iorgulescu, într-un serial din Dilema. Autorul recurge la o execuţie „fără drept de apel”, cu argumente „de primă mână”. Iată două dintre ele. Punctul nevralgic al lui Paul Goma ar fi limbajul frust, direct, cu „vulgarisme”. Mircea Iorgulescu îl compară cu canalul de scurgere din Roma antică, numit Cloaca Maxima. Acest „Cioran de latrină” ar fi un mistificator, un mitoman, un imoral care vorbeşte în numele eticii, un mincinos care şi creat un laborator ad-hoc: „În cazul său, memoria nu e atât un depozit, cât un laborator. Cloaca Maxima a fost transformată, dintr-un canal colector, într-o uzină de produs dejecţii”. Metoda folosită de „Cioranul de latrină”, surpriză mare de tot, este realismul socialist. El şi-ar trata personajele încondeiate ca pe nişte eroi negativi, ca pe nişte bandiţi, având o listă neagră a lui, cu indivizi care trebuie „demascaţi”, „înfieraţi”, denunţaţi: „Deţinuţilor politici din perioada comunistă li se spunea «bandiţi», iar dosarele lor erau astfel întocmite încât să se demonstreze că sunt, într-adevăr, bandiţi”.

Evident că Paul Goma apare, la rându-i, „demascat” şi „descalificat”, paradoxal, cu aceleaşi mijloace „realist-socialiste”! Mircea Iorgulescu are jubilaţia „demitizării” celui care era cotat drept un Soljeniţân român. Sintagma devine, din elogioasă, o supremă ironie, o „dezumflare ridicolă” ca „băşina” acelui copil de ţăran, cu ajutorul căreia îşi punea la pământ adversarii la trântă. (Vezi întâmplarea povestită de Marin Preda, invocată şi de Goma însuşi spre a sublinia o carenţă structurală a intelectualului român oportunist.).

Acestea fiind zise, aş putea să-mi închei aici prezentarea jurnalelor lui Paul Goma. Şi totuşi îmi face impresia că Mircea Iorgulescu, aflat la trântă cu Paul Goma, a scăpat el însuşi „pârţul”, atribuindu-l adversarului. Din disident şi anticomunist, cum îl ştiam, Goma devine, uluitor, un „comunist” get-beget, un mincinos şi un mitoman „realist-socialist”, anchetator stalinist, într-un „laborator” croit ad-hoc.

Cu siguranţă, Paul Goma este o personalitate accentuată. Din atare pricină, el are, inevitabil, puncte nevralgice ca orice Ahile intrat în luptă. În nici un caz însă acelea nu sunt cele puse în faţa bunei-credinţe a cititorului de către Mircea Iorgulescu. Reproşul cu Cloaca Maxima nu e convingător, fiindcă ar trebui să funcţioneze şi-n cazul, cu mult mai grav, al Politicelor lui Horia-Roman Patapievici. Şi e cu mult mai grav fiindcă Paul Goma vizează tare morale ale unor indivizi, pe când Patapievici aruncă noroi peste un neam întreg, din care, probabil, refuză a face parte. Cloaca Maxima, de aceea, s-ar potrivi mai bine în cazul valurilor de „urină” patapieviciene. Numai că această „Cloaca Maxima” a stârnit, în intelighenţia românească, nu valuri de mânie, ci de admiraţie… maximă! Iată de ce dubla măsură devine suspectă şi credibilă doar pentru duşmanii lui Paul Goma. De ce mumă pentru unul şi ciumă pentru altul? De ce metoda lui Patapievici şi a lui Iorgulescu n-ar fi şi ea „realist-socialistă”, poliţienească, de vreme ce îşi au şi numiţii listele lor negre în care figurează nume ca Eminescu, Patriarhul Teoctist, Eugen Simion, Mihai Ungheanu şi atâţia alţii?

Astfel, polemica lui Mircea Iorgulescu are din start un viciu de metodă, alunecând în ceea ce Mihai Ralea numea confuzia punctelor de vedere, ca abdicare de la inteligenţă. Studenta de la Fizică, în clipa când simte că nu mai are argumente în faţa colegei, spune disperată şi cu lacrimi în ochi: Aşa-mi trebuie mie, dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă! Cum se vede, Paul Goma iese mai rău decât „tubercu-los” din disputa cu „prietenii”.

Dar mai bine să vedem dacă Paul Goma îşi scoate, într-adevăr, materia polemicii din „Cloaca Maxima”. Să fie oare mizele lui atât de joase şi de josnice? Dacă lucrurile ar sta aşa, atunci el, pur şi simplu, ar fi ieşit în arenă în chip sinucigaş. Adică ar fi un caz de masochism şi de ură de sine. Pură patologie. Dar mai bine să vedem ce reproşează Paul Goma intelighenţiei biruitoare în 1989, dacă această intelighenţie a biruit pentru poporul român, ajuns pe buza prăpastiei istorice, sau doar pentru interesele proprii. Or, constatăm că Paul Goma aduce la bară o serie stranie de mistificări, ca să nu le spunem trădări, ale acestor intelectuali care au cucerit instituţii, edituri, reviste, ministere etc. Cărţile condamnate ale lui Paul Goma au miza celebrei Trădarea cărturarilor a lui Julien Benda (1927). Dar, aplicând străvechea tactică a strigătului hoţului (Hoţii, prindeţi hoţii!), cei vizaţi s-au grăbit să vadă „trădare” în Paul Goma. (Culmea ironiei, peste ani, aceiaşi vor organiza la sediul Institutului Cultural Român, pe 21 octombrie 2009, o dezbatere cu genericul „Trădarea intelectualilor”!).

Cea dintâi acuză produsă de Paul Goma este mistificarea disi-denţei. În preajma lui 22 decembrie 1989 se constată, în plină iarnă, o creştere a numărului ciupercilor ca după ploaie. Oportuniştii din regimul comunist s-au trezit brusc „revoluţionari”, „anticomunişti”, „rezistenţi prin cultură”, autori de „scrisori” etc. Paul Goma găseşte un termen extraordinar pentru acest fenomen: autocronismul. Nu şi-a revendicat paternitatea termenului, fiindcă fenomenul fusese constatat şi de altcineva, de Şerban Cristovici. Un soi de protocronism transmutat din cultura colectivităţii la cultura politică a intereselor individuale şi de grup. Un diagnostic cu atât mai dur, cu cât Paul Goma nu a ezitat să identifice numele bolnavilor. Cum puteau să nu sară ca arşi? Şi câţi eroi „disidenţi” autocronici nu numeşte el?! De la Nicolae Manolescu la Gabriel Liiceanu şi îndărăt! Unul dintre ei, chiar Mircea Iorgulescu, sosit la Paris cu un ceas mai devreme, dar ani mulţi autor de editoriale comuniste nesemnate în paginile revistei România literară. Paul Goma evocă, aidoma unui chirurg, sosirea, imediat după 1989, la Paris, a unei delegaţii de intelectuali români, care s-au întrecut în a explica occidentalilor cum au rezistat ei în faţa comunismului, atribuindu-şi, în atare privinţă, „întâietatea” de rigoare. Aceasta este marea miză a jurnalelor lui Paul Goma, punctul geometric al scrisului său, imposibil de suportat. Şi totuşi, într-un anume sens, chestiunea e marginală, nefiind decât un efect al unui fenomen mult mai adânc, pe care Goma îl vestejeşte în cele peste o mie de pagini ale jurnalelor, complementare celorlalte opere ale sale.

Paul Goma este un intelectual român menit să fie împins la margine până la eliminarea din comunitatea care l-a produs. Din acest punct de vedere, el reproduce soarta lui Mihai Eminescu, cel scos din publicistica românească şi adus la starea de nebunie. Tot un „nebun” este considerat şi Paul Goma. Altminteri, el este un produs al marginii românismului. Este basarabean. Iar istoria a împins Basarabia atât de la margine, încât n-a putut supravieţui Marii Uniri. Ba chiar şi noii politicieni o lasă uitată undeva tot la marginea Europei, în sfera de influenţă a fostei Uniuni Sovietice. Silviu Brucan, Petre Roman şi Ion Iliescu şi încheiaseră un tratat cu fostul imperiu, tratat din fericire rămas neratificat, spre deosebire de celălalt cu Ucraina, conform căruia preşedintele Emil Constantinescu ne-a angajat să respectăm vânzarea Herţei, a Bucovinei nordice şi a Basarabiei sudice. Împotriva ambelor trădări a intelighenţei politice s-a ridicat Paul Goma. Prin Tratatul cu U.R.S.S., „pentru întâia oară de la 23 august 1939 – Pactul Stalin-Hitler –, un guvern pretins liber, independent, a consimţit definitiva abandonare a unor teritorii şi populaţii româneşti din Basarabia, din Bucovina de Nord şi din Ţinutul Herţa; Iliescu – Roman au făcut ce nu făcuseră nici Dej – Groza; nici Ceauşescu – Dăscălescu – iar Pleşu al nostru s-a dovedit de-al lor, solidar cu vânzătorii Basarabiei”. (Jurnal de căldură-mare, pp. 239-240).

Andrei Pleşu era, pe atunci, ministru al culturii. Uimirea lui Paul Goma e că ilustrul disident Andrei Pleşu nu şi-a dat demisia în semn de protest faţa de tratatul cu U.R.S.S. Ce enigmă, pentru Goma, această indiferenţă a lui Pleşu, ca reprezentant al intelighenţiei disidente autocronice! Şi mai violent va fi Paul Goma cu cei care au semnat Tratatul cu Ucraina, la 2 iunie 1997: preşedintele „democrat” Emil Constantinescu şi ministrul de externe Adrian Severin. (Acest tratat a fost ridicat în slăvi de intelighenţia autocronică de Grupul pentru Dialog Social. Gabriel Andreescu îl califica „o capodoperă diplomatică”, iar Al. Paleologu un „instrument juridic de excepţie” şi n-a fost decât o nouă vânzare odioasă, denunţată ca atare, în 2008 – 2009 de către actualul preşedinte Traian Băsescu. Numai că el era atunci ministrul Transporturilor şi, evident, nu şi-a dat demisia în semn de protest!). Unde să fie Cloaca Maxima, trădarea intelectualilor, în grădina lui Paul Goma sau în a celora beneficiari ai căderii lui Ceauşescu?

„Inclemenţa” lui Goma, tratarea cu aceeaşi măsură atât a foştilor „prieteni”, cât şi a adversarilor, are rădăcini ontologice, nu ideologice şi cu atât mai puţin sunt „răzbunări” personale. Marea problemă a României post-comuniste este de ce nu s-a putut adapta Paul Goma la realităţile ei? Aceasta este o întrebare la care elitele noastre vor trebui să dea un răspuns mai devreme sau mai târziu. Altfel vom continua să ne adâncim în condiţia de „cea mai coruptă ţară” din Europa şi să ne bălăcim în subistorie. Cu siguranţă, Paul Goma n-are dreptate în tot ce afirmă sau atacă. Însă el se raportează întotdeauna la un absolut, fără nici un strop de „milă”, putând lăsa impresia unui „iacobinism” feroce, care scandalizează şi indignează pe cei vizaţi. Poate că o asemenea personalitate este realmente insuportabilă, cum insuportabil este adevărul. Eminescu spunea că e crud adevărul, dar numai el foloseşte cu adevărat. Paul Goma este un avatar eminescian rătăcit la cumpăna dintre două milenii. El a devenit omul-fără-patrie, în incapacitate ontologică de a-şi găsi o altă patrie şi chiar o altă limbă în care să se exprime ca scriitor. În limba franceză, în care i s-au tipărit majoritatea cărţilor (dar traduse, îndeobşte de Alain Paruit), a refuzat să scrie, ca şi Mircea Eliade – beletristica. Din acest punct de vedere, el este, în ferocitatea lui, la antipodul lui Emil Cioran. O ştie şi o mărturiseşte în mai multe rânduri. Ceea ce are în comun cu Emil Cioran este ne-mila faţă de realităţile româneşti. Şi el crede, în chip superficial, însă, că lentoarea noastră istorică vine din Mioriţa. Mă mir că o asemenea inteligenţă nu ştie să distingă între prejudecăţile vehiculate în legătură ci „mioritismul” şi substanţa profundă a acestui mit care poartă cu sine ceea ce Eminescu ar fi numit „cartea cu şapte peceţi” a destinului naţional. Imitându-l pe Cioran, el vorbeşte de „neantul mioritic”, echivalentul „neantului valah” cioranian. Niciodată Eminescu, nici în culmea celei mai crude cruzimi, n-ar fi căzut în asemenea naivitate, chiar dacă în compania lui Cioran, cum o face Goma. La fel de rău tălmăceşte „boicotul istoriei”, sintagma binecunoscută a lui Lucian Blaga. Acelaşi păcat capital găseşte filosofării asupra sentimentului românesc al fiinţei din gândirea lui Constantin Noica. Luca Piţu credea că ne va trezi vorbind despre sentimentul românesc al urii de sine. Goma nu merge pe această linie. Cert e că întreaga lui atitudine este a unui naţionalism în preajma lui Eminescu, deşi are cuvinte foarte rele şi despre naţionalism şi despre protocronism, din cauza caricaturizării lor în vremea Ceauşescului. Omul care şi-a pierdut patria, dar pe care o poartă cu sine mai cinstit şi mai îndurerat decât disidenţii autocronici înfloritori sub cerul ei, devine tragic. Existenţa lui pare fără soluţie. Ajuns în atare postură la Paris, el a fost îmbrăţişat rapid ca pe un om cu soluţie, ca disident, un insolit Soljeniţân român, sfârşind prin a dezamăgi, finalmente, ca şi Soljeniţân. Dar Paul Goma nu se consideră un „disident”, o categorie compromisă de autocronici. Destinul său este singular şi ingrat. Nu din pricina „limbajului vulgar”, nu din pretinsa lui „intoleranţă” a eşuat Paul Goma în faţa comilitonilor. Ca şi Eliade, Vintilă Horia sau Vasile Posteucă, el a conceput exilul ca forma cea mai pură de rezistenţă românească, sălăşluind într-un naţionalism pe care Maiorescu îl numea în marginile adevărului. Pentru el, un popor nu există, nu are destin istoric dacă intelighenţia lui nu reacţionează normal la adevăr. Normalitatea şi adevărul sunt două dintre obsesiile cărţilor lui Paul Goma. De aici severitatea cu care „monitorizează” elitele româneşti. Ar fi singura garanţie de a-şi regăsi patria pierdută.

„Disidenţa” autocronă, făcând din „naţional-comunism” principalul monstru de învins, a adoptat, ca alternativă ideologică, rectitudinea morală şi europenismul. Faimosul Apel către lichele a devenit titlul de glorie al intelighenţiei. Numai că jurnalele lui Paul Goma au venit să strice acest superb edificiu, arătând că lichelismul a intrat în plasma antilichelismului autocron. Pe de altă parte, aruncând apa naţional-comunismului din copaie, autocronii au aruncat şi copilul numit Patrie. „Disidenţa” a sfârşit prin a gândi în matricea internaţio-nalismului comunist cu credinţa că e… anticomunistă. Goma nu s-a rătăcit niciodată în acest labirint, găsind modele în Eminescu, Constantin Stere şi Panait Istrati. Pentru că ei au mers până la capăt, până la confruntarea ultimă cu adevărul. Şi au plătit cu asupra de măsură, fiind marginalizaţi, destinaţi morţii civile. Dacă ne gândim bine, cei trei reprezintă momente capitale în istoria modernă: Eminescu este întemeietorul doctrinei naţionale, Stere – simbolul făuririi României Mari şi întemeietor al doctrinei naţional-ţărăniste, iar Istrati – profetul tragic al eşecului comunismului. Numitorul comun: românii nu numai că i-au marginalizat, dar n-au învăţat nimic din lecţia lor. De aceea, Goma scrie că noi n-am avut niciodată o adevărată intelighenţie, ci, cu precădere, oportunişti. La 11 martie 1984, nota: „Ne mai lipseşte – abia acum am pus degetul pe rană – ceea ce se cheamă o intelighenţie”. (I, p. 78). Apariţia lui Eminescu, zice Goma, lăsa să se întrevadă că putem avea o intelighenţie: „probabil am putea plasa naşterea acestei elite odată cu manifestarea lui Eminescu-jurnalist… Adică abia cu un secol în urmă. Eminescu a «ars» etapele, nu numai în poezie, ci şi în «povăţuirea» de înaltă ţinută, de idei”. (Ibidem).

Or, curios lucru, elitele postdecembriste au respins tocmai personalitatea matriceală a intelighenţiei româneşti, culminând cu apropiatul nr. antieminescian din Dilema… elitistă. Goma îşi exprimă nedumerirea de ce până şi un exilat „vertical” ca Ion Negoiţescu, el însuşi un admirabil eminescolog, se înverşunează împotriva gazetăriei eminesciene. El ne previne că aceşti intelectuali se mint pe ei înşişi cu o inconştienţă paralizantă sau din interese precise. Li se potrivesc de minune versurile eminesciene scoase de Perpessicius din manuscrise şi puse la „Exerciţii şi moloz”, în vol. V de Opere: Ş-aşa-s de mulţi/ Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba/ Se mint pe sine însuşi chiar, încât/ În mine s-a stârnit mândria cruntă/ De-a spune adevărul –  dacă chiar/ Prin el lumea s-aprinde”.

Nenorocirea, sugerează Goma, e că scriitorul român a pierdut calea eminesciană a cuvântului care spune adevărul: „scriitorul român nu respectă cuvântul. Îl consideră doar un «materia»l, un «mijloc» – cam ca formele şi culorile pentru plasticieni, ca sunetele pentru muzicieni; la urma urmei, indiferent. (…). Fiindcă, pe lângă caracterul sacru, cuvântul spune (trebuie să spună) adevărul. Dacă nu spune (adevărul), nu mai e cuvânt, e necuvânt (de-al lui Nichita Stănescu, când scria articole în Scânteia, sau versuri – roşii, verticale), e trăncăneală; şi neadevăr”. (I, p. 292).

Spaima de adevăr, zice Goma, a intrat în natura intimă a intelectualului român. E povara mentalităţii de slugă seculară: „Ce fel de oameni suntem noi, românii? Nişte fiinţe lipsite de coloană vertebrală, incapabili să face ceva prin noi înşine, mereu privind, trăgând cu coada ochiului la Stăpânul ce Mare, ca să aflăm dacă avem voie sau nu să-l înjurăm pe Stăpânul cel Mic… Şi ca pe vremea fanarioţilor, numai cu binecuvântarea Porţii…” (I, p. 163).

Drama României devine reperul absolut în judecarea raporturilor dintre intelighenţie şi adevăr. De ce momentul Marii Uniri n-a constituit prilejul intrării în normalitate? Carenţele structurale ale intelectualităţii sunt şi ale elitelor politice. Argumentează că România Mare a fost, îndeobşte, o creaţie a împrejurărilor, nu a unei convergenţe sufleteşti şi spirituale, în pofida sacrificiilor de la Mărăşeşti, Oituz, Mărăşti etc. „România a ieşit din război nu doar însângerată de campanie, ci şi fragilizată de extinderea teritorială, pentru care nu era pregătită nici materialmente, nici sufleteşte”. (I, p. 81). Vechiul regat, „incapabil de a suporta mărirea familiei”, venea, inevitabil, cu un „complex de inferioritate” pe care, paradoxal, şi l-a manifestat ca pe un „complex de superioritate”, grăbindu-se a-l exersa în noile provincii. Capetele noastre politice n-au fost suficient de lucide spre a înţelege realitatea. Consecinţa: n-au fost trimise în noile provincii cele mai bune cadre capabile să lucreze pentru o integrare firească în ritmurile naţiunii întregite. Cea mai vitregită, din acest punct de vedere, a fost Basarabia: „Or, cvasitotalitatea «fraţilor» români trimişi în Basarabia, în învăţământ, în administraţie, în poliţie, era constituită din incapabili, din lichele, din scursura Regatului, mai ales din «pedepsiţi». Aşa a devenit Basarabia Noua Caledonie românească”. (I, p. 82). Perceptorul şi popa, învăţătorul şi jandarmul veneau din Oltenia „desculţi şi cu paporniţă”, ajungând, în doi-trei ani, „mari proprietari, mari negocianţi, mari trăgători de sfori în administraţie”. Candidatul la parvenire îl numea pe basarabean „cap de bou”, trata provincia ca pe o colonie, ceea ce a dus la neîncrederea populaţiei locale în „român”. „Fundamentalismul moldovenesc”, de care vorbim noi azi, a fost zămislit nu numai de cuceritorul sovietic, dar şi de pseudo-românii din Regat: „românii iştia sunt mai răi ca jâdanii!”, circula o vorbă. Numai după câţiva ani de administraţie românească, mulţi basarabeni au scos portretele ţarilor, punându-le în locul regilor Carol I şi Ferdinand, nu din filorusism, ci din „tristeţea de a constata că fraţii se purtau mai rău ca străinii”.

Insist asupra acestor amare consideraţii ale lui Goma, fiindcă, dacă printr-o minune, azi Basarabia ar reveni la patria-mamă, dâmboviţenii noştri s-ar comporta ca pe vremuri cu basarabenii. Mulţi „dăştepţi” din ţară nici nu-i consideră pe basarabeni români, ci ruşi, cu atât mai mult cu cât procesul de rusificare este foarte avansat în zonă. Numai că i-aş atrage atenţia lui Paul Goma că românii au ajuns să se comporte ca nişte năvălitori în propria ţară, jefuind şi distrugând pădurile, averea naţiunii,  aruncând gunoaie pe unde sunt locurile mai frumoase, ca şi cum ar fi hoarde tătare mânate de lăcomia cea mai crudă.

Limitele clasei politice româneşti, crede Paul Goma, au favorizat apariţia fenomenului legionar, pe care partidele istorice s-au dovedit incapabile a-l stăpâni. Mai mult, au ales cea mai proastă şi mai nedemocratică soluţie – aceea a reprimării sângeroase, declanşând valul de violenţe reciproce care au slăbit statul român democratic, împingându-l spre dictatura lui Carol al II-lea şi spre dictaturile care au urmat. Fragilitatea politică, economică şi militară a României Mari s-a văzut de la primele cedări teritoriale: „nu cumva cedarea Basarabiei şi Bucovinei a constituit începutul cedării din toate punctele de vedere?” (I, p. 70). Basarabeanul Goma insistă iarăşi asupra tragediei basarabene: „Şi iată-ne din nou în iunie 1940: basarabenii nu au putut înţelege niciodată pentru ce armata nu a opus rezistenţă, de ce s-a lăsat umilită, insultată de agitatorii comunişti paraşutaţi (atunci, în sensul figurat al termenului). Va să zică, îşi spuneau ei, fraţii români ne-au jupuit cât au putut, cât a fost timpul de plăcinte, iar când a fost să fie război, ne-au părăsit ruşilor, fără să schiţeze nici o împotrivire”. (I, p. 82).

Frica de adevăr şi de istorie a românilor a făcut zadarnice încercările lui Ion Antonescu de recuperare a teritoriilor pierdute. Rivalitatea păgubitoare dintre Mareşal şi tânărul rege Mihai este oglinda a ceea ce avea să urmeze. Mareşalul l-a dispreţuit, iar regele s-a răzbunat dându-l pe mâna ruşilor la 23 august 1944: „Nu cumva sfetnicii l-au sfătuit să facă asta? Şi cine anume? Şi de ce anume?” (I, p. 76). Dacă există vreun răspuns, cu siguranţă ex-regele Mihai îl va duce cu sine în mormânt, din aceeaşi carenţă politicianistă a spaimei de adevăr, la români. A doua greşeală a regelui – spune Goma –, având aceeaşi sorginte – frica de adevăr, a fost acceptarea abdicării: „ce i s-ar fi putut întâmpla lui, lui Mihai, dacă ar fi refuzat să abdice?” (I, p. 76). „Nimic. Ar fi fost… «destituit», iar azi, ar fi rămas regele detronat, nu cel care singur s-a detronat”. (I, p. 77).

Cum a reacţionat intelighenţia vremii la aceste convulsii istorice? Ca şi în timpul comunismului, ca şi după 1989: cu o falsă înţelepciune, oglindă a lipsei de „coloană vertebrală”. Scriitorimea interbelică s-a ţinut de polemici sterile, ignorând, cu puţine excepţii, vicleniile istoriei. Goma invocă publicarea corespondenţei lui Bazil Munteanu (majoritatea scrisorilor, primite de autor). Ele arată slăbiciunea funciară a intelectualităţii româneşti: „şi atunci intelectualul român era genial şi neserios; superficial şi, la urma urmelor, iresponsabil; polemiştii, cu rare excepţii, ieşeau «în uliţă» – unde, unde, după un bun obicei al locului, îşi ridicau fustele, arătându-şi dinapoiul” (I, p. 79). Comportament provincial: „intelectualul-român, în ciuda europenismului său fără condiţii, în ciuda faptului că era la zi cu tot ce se petrecea în lume (mai precis: la Paris), rămânea într-un provincialism dintre cele mai obtuze” (I, p. 80). Expresia cea mai proastă a provincialismului a ieşit la iveală în stupida polemică dintre „tradiţionalişti” şi „europenişti”, culminând cu falsul război dintre extrema dreaptă şi „internaţionalişti”: „Probabil aşa s-a rupt (ţara, intelighenţia) în două – nu neapărat tabere de luptă, ci una, cea de extremă dreaptă: agresivă, militantă, iar «cealaltă» adunându-i pe «refuznici» – unii respingând naţionalismul violent, prin să-i zicem, occidentalism, internaţionalism, iar alţii (probabil cei mai numeroşi) fiind «dezertorii» – care îşi vor fi spus că numai arta contează, că numai actul individual rămâne”. ( I, p. 80).

Războiul acesta provincial, fără miză naţională, analizat şi de Mircea Eliade în publicistica sa interbelică, s-a prelungit şi-n comunism, fiind utilizat cu mare abilitate de politica partidului obedient faţă de ocupantul sovietic, culminând, sub Ceauşeşti, cu insipida polemică dintre „sincronişti” şi „protocronişti”. Drama României – spune Goma – e că nu linia eminesciană a adevărului şi verticalităţii a biruit în cultură şi în politică, ci aceea a miticismului caricaturizat de Caragiale. Goma e înclinat să vadă în miticism o bizară sinteză între „lentoarea mioritică” şi balcanismul fanariot. S-ar putea să aibă dreptate. Goma îi neagă lui Caragiale simţul tragicului. Aici, nu are dreptate. Argumentul său e că dramaturgul, în faţa tragicului, cădea în comic, încât toate spaimele lui „nu ieşeau din… gulerul halbei (era să spun: ţapului) cu bere” (I, p. 84). Caragiale şi-ar fi bătut joc de seriozitatea ardeleanului (prin Marius Chicoş Ros-togan). Prototipul „regăţeanului” miticizat este descris astfel:: „greci-zat (gurile rele spun: ţigănit), uns cu toate unsorile, pregătit să răspundă şi celor mai grave întrebări cu o glumă (de obicei, proastă), având antrenament în materie de diversiune (trăncăneala), în fine, pregătit să nu-şi învingă adversarul, ci doar să-l ridiculizeze”. (I, p. 85).

Probabil că avem aici şi răspunsul pe care-l poate da Paul Goma acuzaţiilor de tipul Mircea Iorgulescu, el însuşi „specialist”, la un moment dat, în „trăncăneala” caragialescă. În limba ţigănească, mişto înseamnă „frumos”. Miştocăreala e a te preface că lauzi pe cineva, bătaia de joc. Este «confruntarea» cu infinite precauţii: „Din nesiguranţă, din neseriozitate structurală. Şi, fireşte, din laşitate: ţiganul sau ţigănitul nu are curajul să-şi exprime opinia despre cineva sau ceva, direct, formulează în aşa fel, încât să-şi păstreze o portiţă de retragere, în cazul în care ar ieşi cu şucăr (alt ţigănism)”. Moldoveanul, mai puţin grecizat, e, în schimb, „poet”, ocoleşte ţinta prin aluzii „estetice”: despre un prost spune: „Este deştept ca oaia”.

La argumentul unora că aşa am supravieţuit, Goma răspunde: „Aşa, cum? Făcând mişto deturnat? Băşind în momentul luptei?” (I, p. 86). Cam la fel au supravieţuit românii şi-n comunism, în frunte cu intelighenţia. Un text al lui Bellu Zilber, dat recent publicităţii, spune că românii au caragializat, „miticizat” până şi comunismul. Din acest moment istoric se nutresc şi jurnalele lui Goma. De aceea, volumul al II-lea se intitulează Jurnal de căldură-mare. Chiar şi Goma atinge o anume vervă… caragialescă în cuvânt. Dar, prin „frusteţe”, el încearcă să repună lumea în ecuaţia adevărului. Aceasta este diferenţa fundamentală dintre vulgaritatea lui Patapievici din Politice şi cea a lui Goma din jurnale. E chiar funcţia „inestetică” a paginilor sale, pentru care optează deliberat, spre indignarea unui Mircea Iorgulescu. Şi este surprinzător că autorul Marii trăncăneli n-a înţeles acest lucru. Sau n-a vrut. Exact din pricina arătată de Paul Goma!

Miştocăreala a fost, într-adevăr, arma de supravieţuire a românului în comunism. Invazia de bancuri (cu Bulă şi fără) a devenit un fenomen singular în fostele ţări comuniste. Dar tocmai acest fapt i se pare lui Goma înspăimântător. În loc să se lupte pe faţă cu comunis-mul, românii l-au… „băşit”! În frunte cu scriitorii!

Mai întâi, prin proletcultism. „Colaboraţionismul” intelectuali-lor noştri este oglinda incapacităţii structurale de a se lua de piept cu adevărul. Sunt atâtea cazuri „ilustre”, de la Mihail Sadoveanu şi Ion Barbu până la Cezar Petrescu şi G. Călinescu. Desigur, n-au existat excepţiile, care au luat calea temniţei, de la Mircea Vulcănescu la Vasile Voiculescu. Dar cei mai mulţi au legitimat comunismul. Goma îl ia, în primul rând, în primire pe Petru Dumitriu, pe care nu-l poate ierta nici în ipostaza de exilat, nici în cea de după 1989, când un alt artist autocronic, Lucian Piintilie, s-a hotărât să facă un film după prima parte a Cronicii de familie. Proletcultismul a fost echivalentul „experimentului Piteşti”. Torţionarii ideologici sunt prea bine cunoscuţi. Ţurcanii au reuşit să-i „educe” chiar şi pe Arghezi, parţial pe Blaga. Lecturând corespondenţa lui Blaga, Goma este nedumerit că poetul şi filosoful, acuzat de culturnici, se apăra ca „vinovat”, iar nu în numele adevărului. Despre Noica, trecut prin puşcărie: „Dacă Noica un legionar-cinstit… Dar nu: el este un legionar-ruşinos. Ruşinos, în sensul că… nici el nu mai ştie dacă a luat-o la dreapta, ori la stânga… Altfel cum ar putea fi sensibil la argumentele marxiste?” (I, p. 38).

Când, după moartea lui Stalin, proletcultismul a început să-şi dovedească ineficienţa, rezultată din aberaţia ideologică, în locul Şcolii de literatură, din mers, s-a trecut la al doilea „experiment Piteşti”, având ca dascăli pe Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Sami Damian, Ileana Vrancea, Z. Ornea, George Ivaşcu ş.a., deja trecuţi prin proletcultism şi convinşi de zădărnicia lui: „Ce nu s-a obţinut la Piteşti, între 1949 – 1952, s-a obţinut, la scara întregii naţii, până în 1989: omul-care-nu există; oul-cubic; omul-nou, mutantul, autocronul”. (II, pp. 29-30). Goma ne aduce aminte că Matei Călinescu, într-o carte de dialoguri cu Ionel Vianu, a surprins fascinaţia pe care a exercitat-o Paul Georgescu asupra lui Nicolae Manolescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Gabriel Dimisianu, Nicolae Breban ş.a. Altfel spus, mentalitatea kominternistă a lucrat cu oameni plini de „har”, pregătind una dintre cele mai desăvârşite diversiuni de după desfiinţarea oficială a Kominternului. Fireşte, această luciditate a lui Goma este insuportabilă şi imposibil de iertat. Luciditatea lui este pancronică cu a lui Soljeniţân sau cu a lui Cinghiz Aitmativ, cel care a vorbit de mancurtizare în zguduitoarea carte O zi mai lungă decât veacul. Nu se sfiieşte să-l numească pe Paul Georgescu „fanaticul procekist”, „reprezentând simultan glasul partidului şi glasul disidenţei de partid şi de stat…” (III, p. 223). Aici, Paul Goma sesizează straniul fenomen al puterii bicefale care s-a desăvârşit pe vremea lui Ceauşescu. Gogu Rădulescu a fost simbolul bizar din structura politică a post-kominternului, pe când Paul Georgescu – din viaţa literară. Pretenţia unor scriitori că au intrat în partid pentru a-l submina dinăuntru intră în logica „experimentului Piteşti II”. Tinerii scriitori au fost abil învăţaţi cum să apere comunismul cu iluzia că-l subminează pe dinăuntru, prin refugiul în indiferentismul estetizant, aparent antiteza proletcultismului. Descifrarea aceasta a subtilului şi ermeticului mecanism al experimentului comunist este dovada unei minţi de geniu. Când Al. Ivasiuc intra în literatură, după ieşirea din închisoare, tinerii Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Augustin Buzura şi ceilalţi erau deja „preparaţi” de Paul Georgescu „ca la Piteşti”, dar fără dureri fizice şi morale: „Fiecare dintre junii furioşi era şantajabil ori chiar şantajat, se lăsase, din frică, din oboseală, din laşitate, ori îl obligase familia să ajungă la… conştiinţa că trebuie să fi greşit cu ceva faţă de statul democrat-popular…” (III, p. 224). Asta se petrecea pe fondul reprimării revoluţiei maghiare din 1956. Spaima subliminală de a nu sfârşi ca Nicolae Labiş, care dădea semne de „trezire”, dar împins să se „euforizeze” cu delicii bahice care l-au aruncat sub roţile tramvaiului. Supravieţuitorii au devenit, fatalmente, „moderaţi”: „Nu trecuse nici un deceniu de la traumă, dar colegii lui Nichita Stănescu se aflau pe calea cea bună: a diversionismului etic prin practicarea valorismului estetic. Ei erau foarte curajoşi cu voie de la Paul Geor-gescu (disidentul autorizat): cereau să se revizuiască regimul distribuirii… scaunelor”. (Ibidem). Aşa cum prin „disidenţa” autocronă patronată de Silviu Brucan, de generalul Nicolae Militaru, de Ion Iliescu şi de ceilalţi s-au mulţumit iarăşi cu fericita distribuire a scaunelor postcomuniste.

Ca fost puşcăriaş politic, atenţionează Goma, Al. Ivasiuc a dat legitimitate subterfugiului estetic: „Între acestea, cum se spune, a apărut Ivasiuc. Venise relativ târziu (când toţi ceilalţi erau afirmaţi), dar nu cu mâinile goale: a dat acestei generaţii şi următoarei (efectele simţindu-se  puternic mai ales la optzecişti – vezi Crăciun, Muşina) un suport teoretic: justificarea valorismului”. (Ibidem). Ivasiuc n-a făcut decât să se supună (împreună cu Dumitru Ţepeneag) desăvârşirii „piteştizării” lui Paul Georgescu. Ţepeneag devenise şeful de şcoală al oniricilor români, variantă de evazionism în faţa puterii comuniste. Iar şeful de şcoală al evazionismului critic a devenit Nicolae Manolescu, cel mai strălucit dintre elevii marxiştilor George Ivaşcu şi Z. Ornea.

Un alt pol intelectual indiferentist s-a conturat la Păltiniş. Ieşit din puşcărie, derutat, Noica a crezut că poate ignora comunismul prin a deveni „antrenor cultural”,  căutând prin ţară 22 de „genii”, câte unul, prognosticase el, la un milion de români. Între aceştia, s-au ales îndeobşte doi, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, care şi-au luat ca blazon elitist valorismul etic. Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolarul sunt produsele emblematice ale miticismului intelectual sub masca seriozităţii etice. Adevărul e că „Şcoala de la Păltiniş” este ultima iluzie şi ultimul eşec al lui Noica, păltinişenii devenind, cum o atestă şi evoluţia lor postdecembristă, cei mai ciudaţi distrugători şi adversari ai gândirii lui Constantin Noica, la umbra unui fals cult. Jurnalul de la Păltiniş, în chip grăitor, începea în anul expulzării lui Goma din România – 1977. Printre cei dintâi care au sesizat impostura, se află scriitorul I.D. Sârbu, într-o scrisoare adresata Marianei Şora, la 5 septembrie 1987 (scrisoare publicată în Familia, 1995). Prozatorul îşi exprima indignarea în faţa ocolirii abile a adevărurilor epocii: „o formă de fals şi de teatru, o formă de ameţit proştii şi de ciocoism levantin la nivelul de sus, la cel mai înalt nivel de trăncăneală trăiristă”. În această comedie, continua I.D. Sârbu, „un Ştefan Aug. Doinaş se considera superior lui Blaga prin traducerea din Faust, pe când păltinişenii se dovedeau nişte fricoşi care se joacă cu baloane nemţeşti şi greceşti; ei nu se ating de popor şi de drama lui nici cu o floare”, Jurnalul şi Epistolarul trădând „arta distanţării de istorie, popor, tragic (prin beţia de cuvinte)”. Pe Noica, I.D. Sârbu îl numea „un uriaş fricos”, „un atlet al prudenţei şi un campion la fugă (de răspundere)”.

Şi: „aşteptam de la Papa din Păltiniş o epistolă către mitici, o analiză a lichelismului, laşităţii, bizantiniei şi semidocţiei noastre thraco-getice”. Din păcate, contemplând propriul eşec în improviza-ţiile lui Liiceanu, Noica a tăcut pentru ultima oară, lăsând loc deschis pentru trădarea filosofiei sale, trădare culminândă după 1989, când autorul Peratologiei a oblăduit la Humanitas cărţi de felul celei a Alexandrei Laignel-Lavastine. Bineînţeles, critica adusă de asemenea autori gândirii lui Noica e la polul opus aceleia a lui Paul Goma. Laignel-Lavastine regretă că păltinişenii nu au reuşit să-l „educe” radical pe maestrul lor, în sensul experimentului „Piteşti II”. Epistolarul, adaugă Sârbu, atestă „mateinizarea” unor spirite „pline de complexe pariziene”, artă pentru artă devenită „filozofie de dragul filozofării în sine”, iar „libertatea de gândire de a ignora total şi limba şi drama istorică prin care trece dricul culturii”. (Apud Goma, III, p. 271).

Iată de ce faimosul Apel către lichele al lui Gabriel Liiceanu i se pare lui Goma de-a dreptul penibil în „autocronismul” său.

Cu aceeaşi măsură tratează Goma literatura falsului curaj ante-decembrist. Despre „autocronicul” Arpagic al Anei Blandiana, la întrebarea Monicăi Lovinescu dacă i-a plăcut, Goma a răspuns franc: „Cum să nu! Un adevărat manifest anticomunist! Un Jos-Ceauşescu! hotărât – şi revizuit de Gogu Rădulescu…” (II, p. 103).

Când politruci de felul Gogu Rădulescu au constatat că „piteştizarea” a doua a dat rezultatele scontate, s-a luat subtila măsură a partidului de desfiinţare a cenzurii. Nu se putea lovitură ideologică mai eficientă şi mai logică. Intelighenţia nu mai avea nevoie de cenzură, fiindcă îi intrase în sânge autocenzura. Consecinţa, observă iarăşi cu ascuţime Goma: uimitorul fenomen al cenzurii generalizate: fiecare îl cenzura pe celălalt, iar redactorii au devenit adevăraţi specialişti în „cernere”: „Nici cei mai optimişti «psihologi» dintre consilierii ceauşişti nu prevăzuseră că, în mai puţin de cinci ani, scriitorii-redactori vor face ravagii în distrugerea volumelor «îngrijite», cu tot cu autorii lor. Rezista vreun poet la tânguielile delicatului şi bolnavului poet Florin Mugur?” etc. (III, pp. 272-273).

Nu, nu rezista. Am simţit-o pe pielea mea la trei edituri de prestigiu, când mi s-au respins două cărţi şi mi-au fost cenzurate ale două. Printre puţinii respinşi de cenzură au fost N. Steinhardt, Teohar Mihadaş, I.D. Sârbu, Constantin Noica. De ce? Răspuns: „scriitorul român (nepuşcăriaş politic) nu a scris ceva susceptibil de a fi respins de cenzură! Prin urmare, nici Manolescu, nici Pleşu, nici Liiceanu” (III, p. 273). De aceea, o veritabilă „literatură de sertar”, pe care mulţi o aşteptau, a lipsit la cei ce păreau s-o posede, îndeobşte la „disidenţii autocronici”.

Estimp, Monica Lovinescu, la Europa Liberă, îi căina admirativ pe cei „buni”, care, „bieţii de ei, se luptă cu Eugen Barbu”. „De ce cu Eugen Barbu – se întreabă neretoric Goma –, să se lupte cu Ceauşescu!” Nici Nicolae Manolescu, nici Ana Blandiana n-au riscat, „ei care-l vorbesc de rău pe Păunescu, dar cu ce se deosebesc ei, calitativ, de Bardul Bârcii, dacă şi ei se duc prin ţară (…) spre adevăratele «rosturi» ale scriitorului român: ghiftuirea până la vomă, prin casele de primire ale regionalelor de partid, iar dimineaţa cărarea desagelor, a damigenelor, a sacilor cu ce-o fi – tot de la Gospodăria de partid?” (III, p. 274). Într-adevăr, s-a trăit bine, ca să nu zic, mişto, în numeroasele turnee culturale educative ale scriitorilor sub comunism. Când Nicolae Labiş a fost trimis spre „documentare” în Deltă şi a văzut, ca Panait Istrati în Rusia Sovietelor, care-i realitatea de-acolo, a trecut de la poemele revoluţionare închinate partidului la teribila Baladă, iar mai departe, venindu-i şi ideea proastă de a recita Doina eminesciană, la un cenaclu literar de la Universitatea din Bucureşti, a ajuns, beat turtă, sub roţile tramvaiului.

Oportunismul „estetic” al celor „buni” (fiindcă „răii”, un Eugen Barbu, un Adrian Păunescu, un Ion Lăncrănjan, un Paul Anghel, un Mihai Ungheanu, ar fi fost în mod „deschis”, de partea regimului, nu în mod „închis”, ca „bunii”), apreciază Paul Goma, a avut o influenţă nefastă asupra generaţiei ’80, autodeclarată textualistă, apoi postmodernistă. Asta a făcut ca textualismul să fie un… textilism, apreciază Goma printr-un joc de cuvinte surprinzător, dar exact. Aceşti textualişti, învârtitori de cuvinte goale, au fost ultimele mlădiţe ale şcolii lui Sami Damian şi a lui Paul Georgescu. Ei sunt comparaţi cu sabinii care – pentru a scăpa cu viaţă – au participat cu privirea la batjocorirea sabinelor de către cuceritori. Doar cinci din 1500 de sabini n-au putut îndura, alegând să li se taie capul, în vreme ce în ceilalţi a biruit frica şi au mers în robie.

Textualismul, în aprecierea autorului, este forma degradată de mioritism (paradoxal, neosămănătorism!), conjugat cu miticismul şi devenit uitare. Nu întâmplător postmoderniştii nu s-au revendicat din hyperionism, ci din caragialism. Aceasta e o veritabilă recapitulare a evoluţiei literaturii comuniste de la proletcultism la textualism / textilism: la Şcoala de literatură, „băgai, prin fund boul şi, prin faţă, îţi apărea Scriitorul realist-socialist (în principiu, fiindcă în realitate n-a ieşit nici unul din cei planificaţi…); în schimb «Şcoala liberă» favorizată de Paul Georgescu, cultivată de Sami Damian, teoretizată de Crohmălniceanu, a produs scriitori onorabili – pe de o parte însă nenorocindu-i pe ei, pe scriitori, fiindcă au fost schilodiţi (unii, pe viaţă); pe de altă parte fiindcă aceştia («scriitorii care n-au făcut nici un compromis, la gazete»), jucau simultan, rolul de ţap ispăşitor şi de alibi – al puterii. Când îi convenea puterii să organizeze «campanii» – organiza (ca aceea condusă  la atac de Ivaşcu prin Contemporanul împotriva onirismului – şi la care a «contribuit» şi Adrian Marino); iar când încetau campaniile, continuau… «sfaturile-în-şoaptă» dinspre cenzura sătulă de… naturalismele unor realişti… Ehe, de câte ori m-au… consiliat Gafiţa, Cornel Popescu, Corneliu Leu, Dodu Bălan, Măciucă – chiar nemuritorul Vasile (altfel, Nicolescu): «Scrie şi dumneata chestii fără probleme – ca oniricii, doar eşti de-al lor!» Numai că, aşa cum se întâmplă în viaţă: cine acceptă un singur… făcut-cu-ochiul dinspre Diavol, dacă nu are structură de profitor de pe urma pactului cu acela – poate că mâine, nu, dar sigur: poimâne are să primească un picior în cur – de la acelaşi Diavol – de are să se audă până-n Mecet! Pentru că, la urma urmei, «politica» făcută de Ţepeneag, cât timp era în ţară a fost: «Fără politică în literatură!», refuz-ukaz şi mai net pe buzele lui Dimov./ În fond, Ţepeneag se înţelegea perfect cu Sami Damian, nu doar pentru că amândoi jucau şah… (…) S-ar repara o cruntă nedreptate de istorie literară: actualii textilişti ar afla că au «înaintaşi», strămoşul lor fiind, hotărât – Ţepeneag – n-au decât să consulte textele: şi ei, ca şi Ţepeneag, stăpânesc de minune arta de a nu spune nimic, pe puţine pagini – asta zic şi eu concizie!” (II, p. 210).

(Fac o paranteză în legătură cu „făcutul-cu-ochiul” dinspre Diavol. Drama e că nici Paul Goma însuşi n-a scăpat de începutul păcatului. Punctul de plecare este intrarea în partid, în 1968, făcându-şi iluzii privitor la Diavol şi fiind, apoi, nevoit să se adreseze „respectuos” şi „din patriotism” lui Ceauşescu, la 4 mai 1977. Cezar Ivănescu a văzut aici o contradicţie morală. Totuşi, Paul Goma a avut puterea să se trezească şi ruptura de Diavol l-a salvat.).

Când şandramaua ceauşistă a început să scârţâie, anunţându-şi prăbuşirea prin ea însăşi, observă Goma, s-a trecut la prefabricarea „disidenţilor”, mentorul lor politic fiind Gogu Rădulescu, care a lansat şi diversiunea că pericolul nu e comunismul, ci ungurii, Augustin Buzura făcându-se purtătorul lui de cuvânt. Nu a avut încredere nici în „disidenţa” de tip Ion Mihai Pacepa, „ţoapa” care, după ce a slujit Securitatea comunistă a venit la Paris, solicitând o convorbire cu Monica Lovinescu, „ca între luptătorii anticomunişti” (II, p. 18). A sesizat şi slăbiciunile lui Dinu C. Giurescu, „vajnicul”, „verticalul”, „imparţialul”, sosit în Occident „după ce, în România, a lins, în toate sensurile şi Partidul Comunist şi statuia lui Ceauşescu…” (I, p. 149). Exemplele nu se opresc aici.

A existat, totuşi, un licăr de speranţă în 1989. Aşteaptă cu sufletul la gură veştile din ţară. Pe 20 decembrie 1989 notează: „Se petrece, se petrece. Timişoara, Cluj, Sibiu. Atât?” Pe 21 decembrie: „Se petrece! Nu mai scriu, istoria se scrie singură”. (I, p. 251). Dar bucuria  îi este scurtă. Pe 26 decembrie, vede filmul „judecării” şi asasinării Ceauşeştilor. O spaimă îl cutremură. Scrie cu litere mari: „NU AŞA SE ÎNCEPE: CU O CRIMĂ?” Şi: „Scârbit, înfricoşat. De parcă şi pe mine m-ar fi împuşcat pe la spate”. Prin moartea lui, în ziua de Crăciun, Paul Goma trăieşte senzaţia stranie că Dictatorul îl expulzează pentru a doua oară din România. De astă dată prin călăii-disidenţi autocronici. Din această clipă, el asistă la o nouă prăbuşire a ţării. Au fost înlăturaţi cei „răi” de peste tot, inclusiv din cultură, şi au venit „cei buni”, care-l dezamăgesc rând pe rând şi în gloată. Şi-au împărţit frăţeşte puterea: unii în politică, ceilalţi în cultură. Povara „experimentelor Piteşti I, II” s-a lăsat grea ca lespedea pe mormântul Mântuitorului.

În jurul lui Goma cercul s-a strâns ca o menghine, până la sufocare. Avea de ales între a rămâne la Paris, fără patrie, şi de a pactiza cu victoria celor „buni”. Era aşteptat cu speranţă, cu braţele deschise. Precum Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, declaraţi eroi naţionali şi primiţi în triumf, ca membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor. Lupta lor se încheiase, dar a lui Goma, nu. Pentru el, n-a fost ultimul act dintr-o piesă pe care a crezut c-o poate stăpâni cu luciditatea celui care vede adevărul. În lunga lui călătorie prin pustiu, de peste cincizeci de ani (de la 13 ianuarie 1941, când învăţătorul Eufimie Goma a fost arestat şi deportat), Paul Goma a sfidat destinul, fiind, totuşi, prizonierul lui în absolut. Omul atins de eminesciana „mândrie cruntă de-a spune adevărul” a avut a căuta fiinţa profundă a României, a patriei ameninţate să nu mai fie. Melosul îmbietor al sirenelor nu l-a atins decât o singură dată, în 1968, când a crezut că ridicarea din genunchi a lui Nicolae Ceauşescu e una adevărată. N-a fost. De aceea, şi-a rezervat misiunea să înţeleagă şi să ne spună de ce n-a fost posibil. Necruţător, peste marginile admise, el şi-a adăugat la vechii adversari duşmănia „prietenilor”. Şi totuşi Paul Goma nu e singur. În cuvântul introductiv la Jurnal pe sărite, Laszlo Alexandru ne avertizează: „În pragul unei noi renaşteri a spiritualităţii româneşti – pe care o dorim cu toţii – sunt sigur că Paul Goma, cu supărările şi diatribele lui, dar şi cu imensul său capital de suferinţă, cu cele patruzeci de cărţi ale sale (din care cel puţin trei sunt adevărate capodopere!), cu inteligenţa şi sensibilitatea lui exacerbată, cu moralitatea sa intransigentă, va fi un mare model al nostru, pe care mai devreme sau mai târziu societatea românească îl va descoperi şi îl va elogia”.

Deocamdată, România rătăcitoare îl ignoră, spre imensa ei pagubă. Dar nu şi România profundă, norocoasă că a zămislit din pământul Basarabiei nu „un Soljeniţân român”, ci, pur şi simplu, un Paul Goma unic şi inconfundabil avatar al lui Eminescu în contemporaneitate.

(Apărut, în primă variantă, în Sinteze, Bacău, an IX, numerele 20-24/272-276, 22, 29 mai – 5, 12, 19 iunie 1998)

Read more: ESTE PAUL GOMA UN SOLJENIŢÂN ROMÂN? http://axa.info.ro/prima-pagina/item/568-este-paul-goma-un-soljenitan-roman?#ixzz0xbFe8Xrc
Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: