Skip to content

ŞCOALA ROMÂNEASCĂ ŞI DEMOCRAŢIA

15 April 2010

Articol apărut în AXA

Într-o societate românească în care, de vreo 20 ani, se tot pretinde, în mod demagogic, că există sau se construieşte democraţia – dar nu există nici o relevanţă real-democratică, nici o continuitate a fiinţei spiritului democratic autentic – e firesc ca la întrebarea: „Ce este democraţia?” – tineretul studios preuniversitar, primul lovit de inexistenţa cadrului democratic real, să refuze să răspundă. Şi totuşi, la Colegiul Tehnic  „Gheorghe Balş”-Adjud, 173 de tineri au răspuns, în faza pregătitoare a testului – dar răspunsul lor, în proporţie de cca. 60%, a fost unul adecvat societăţilor şi realităţilor de tip anarhic, unei societăţi româneşti conduse, mai curând de legile mafiotice, de junglă etc. – decât de legile moralei creştine: „Democraţia înseamnă să fii liber să faci ce vrei”. Da, când guvernanţii se preocupă, prioritar, de propăşirea conţinutului propriului buzunar, iar nu de protecţia socială a tineretului studios (priviţi fie şi numai preţurile astronomice ale manualelor, ale rechizitelor şcolare, alocaţiile microscopice şi cinice, ba chiar…ANULATE!!! – taxele exorbitante pentru cazarea studenţilor etc.) – tinerii îşi dezvoltă, firesc, latura rebelă a propriei personalităţi, dând impresia unei hiperpersonalităţi (care ascunde, de fapt, o gravă criză identitară): „Nu vă-ngrijiţi voi (cei ce ne-aţi chemat la viaţa socială, apoi la cea politică, să vă votăm…) – de nevoile noastre? – atunci «răzbunarea» noastră va negarea «sacrosanctei» voastre găşti, pe care o numiţi «societate», distrugerea mecanismelor societăţii voastre de broaşte ţestoase: anarhia. Fie vom pleca în străinătate, lăsându-vă cu nasul în propria voastră mizerie – fie vom arunca în aer legile care vă protejează pe voi, cei îmbătrâniţi în rele – în loc să ne protejeze pe noi, cei care avem gânduri, visuri frumoase, năzuinţe curate – pe noi, cei care trebuie, în mod normal, să preluăm răspunderea unei societăţi noi, înnoite, respirabile, sănătoase, dezrobită de metehnele regimurilor politice trecute.”

Din fericire (sau, poate, din nefericire…!), aceşti tineri gata să explodeze rebel – constată, totuşi, că şcoala (de stat) e singura instituţie oficială care, încă, mai poate reprezenta, construi sau prezerva – dimensiunile unei reale democraţii. Asta în linii foarte generale. Asta, sub condiţia (imersă!) a păstrării legăturii dintre şcoală şi Hristos…!!! Asta, sub condiţia conjugării efortului spiritual al dascălilor (oneşti şi profesionişti) şi al elevilor de „bun-simţ”. „Dar după şcoală?” – urmează, logic, întrebarea tragică. O întrebare la care nici societatea actuală, nici noi, dascălii de elevi – nu putem, încă, răspunde. Deocamdată. Să urmărim, deci, deocamdată, răspunsurile la cele trei întrebări ale testului propus de revista Contraatac, a Colegiului Tehnic „Gheorghe Balş”-Adjud, în legătură cu şansa democraţiei în spaţiul şcolii:
1. Ce înţelegeţi prin „democratizarea relaţiei educatori – educaţi”?

2. În ce condiţii şi între ce limite, democratizarea relaţiei educatori – educaţi aduce folos elevilor? Când consideraţi că au fost depăşite aceste limite – spre rău, periculos, nefolositor?

3. Imaginează-ţi că ai fi tu profesor, iar profesorul tău de azi – elev: ce ai face tu, în plus, bine şi folositor, faţă de ceea ce fac azi profesorii tăi? Ce ai pretinde tu de la elevii – foşti profesori?

La rezolvarea testului au participat 173 elevi, de la clasele IX –XII – elevi cărora ţinem să le mulţumim, şi pe această cale, pentru bunăvoinţa de care au dat dovadă şi pentru deosebitul simţ de responsabilitate, prezent în fiecare răspuns pe care l-au dat, după o matură chibzuinţă, după o foarte onestă scrutare a conştiinţei. Testul nu a implicat obligativitatea semnăturii – pentru a nu exista un factor de inhibiţie în plus (faţă de inhibiţiile pe care le creează mediul social). Dar cca. 50% şi-au asumat, benevol, răspunderea semnăturii – fapt care nu a diminuat – cel puţin aşa am vrea să credem – cu nimic, sinceritatea răspunsurilor. Participare, pe ranguri de clase: clasa a IX-a – 70 elevi (media pe clasă – 17), clasa a X-a – 46 elevi (media pe clasă – 15), clasa a XI-a – 30 elevi (media pe clasă – 10), clasa a XII-a 27 elevi (media pe clasă – 16 elevi). Dacă participarea claselor a IX-a a fost integrală, clasele a X-a B şi D s-au eschivat de la participare, la fel şi clasele a XI-a A şi clasele a XII-a B şi D. Surprinzător, deci – se observă un interes foarte mare, pentru problemele şcolare şi sociale, al elevilor care „au scăpat” de un ciclu de învăţământ (clasele a IX-a) – şi un interes scăzut sau cel puţin moderat – la cei care termină noul ciclu (cel liceal): probabil că eschiva celor din clasele a XII-a nu trebuie pusă, exclusiv, pe seama apropierii de realitatea crudă, nudă, a societăţii reale, în care limitele democraţiei sunt extrem de strâmte şi chiar schiloditoare, pentru psihicul lor adolescentin – ci, poate, şi pe seama unei necesare reflecţii, mai profunde, de care au nevoie, pentru a evalua corect relaţia reală dintre şcoală şi realitatea global-socială. Oricum, noi considerăm ca fiind simptomatică retractilitatea faţă de „teoria socială” (fie ea legată şi de un spaţiu relativ ferit de furtunile societăţii reale) – simptomatică pentru o precoce pregătire pentru fronda socială: scepticismul celor care simt „crivăţul” societăţii – junglă, societăţii fără „amortizoare” – trădează o îmbătrânire precoce a sufletului tineresc. Tinerii aceştia ai claselor a XII-a au văzut deja prea multe lucruri revoltătoare, au fost victima prea multor agresiuni (mediatice sau directe), ale minciunii şi demagogiei sociale – pentru a mai accepta cu uşurinţă şi entuziasm, o discuţie despre micro-climatul social al şcolii (în care – atenţie! – ei încep să bănuiască a exista, deja, „bacilii” distructiv – spirituali, existenţi în macro-societatea umană: şi probabil că instinctul lor nu îi înşeală prea mult…). Rămâne, deci, o întrebare: una din cauzele răului social să fie chiar şcoala? Adică, haosul spiritual, al cărui vânt bate, prin „alternativele” manuale şcolare, prin programe şi concepţii.


I – La prima întrebare, 112 răspunsuri pun accentul pe „bun-simţ”, ca dimensiune necesară a discursului de factură democratică, în cadrul relaţiei educator – educat. 154 de subiecţi ai anchetei pun problema „înţelegerii” (reciproce profesor – elev: măcar „cât de cât” – XI-B) – iar 85 de subiecţi pun problema dreptului liber, al elevului, la păreri şi opinii, în cadrul orei de curs – evident, în acelaşi cadru de decenţă şi respect reciproc, profesor – elev: „Profesorul este deschizător al minţii, ajută elevul să poată gândi liber la ceea ce este bun pentru el, dar şi pentru alţii. Trebuie să existe, însă, respect reciproc între elev şi profesor, pentru a se putea dezbate problemele pro- şi contra” (X-C). Din păcate spune un elev (X-C), „elevii dorm, chiulesc, nu dau respectul cuvenit profesorului, în timp ce profesorul acordă respectul său oricărui elev”. În mod timid, unii elevi sugerează, însă, că, uneori, elevii, chiar dacă „ascultă” de profesor, acesta nu este obiectiv, în aprecierea efortului „democratic”  al elevului: „Da, elevul să asculte de profesor – dar şi profesorul e bine să dea notă pe merit” (X-C). În definitiv, cum bine remarcă elevul (X-C), datoria educatorului, în liceu, este „să ne dea o şansă de a fi şi noi cu picioarele pe pământ şi să ne purtăm ca atare” (adică, probabil, subiectul vrea să spună că elevul trebuie să se manifeste, în urma strădaniei profesorului, ca un „om cu picioarele pe pământ”, adică lucid, maturizat, conştient că trebuie să-şi ia propria soartă în propriile mâini). Despre democraţia în mediul educaţional al clasei, ca şansă legitimă dată elevului de a-şi exprima opinia liber, vorbeşte, cu autentică înţelepciune şi naturală dezinvoltură, o elevă de la clasa a IX-a C: „Oricine are dreptul la o opinie, are dreptul să-şi facă o părere despre un lucru, o problemă pusă de profesor sau de viaţă – şi să şi-o spună. De exemplu, elevul are dreptul la opinia lui, iar profesorul trebuie să o ia în considerare, fie ea bună sau rea: profesorul trebuie să-i explice elevului ce anume a greşit, în cadrul opiniei sale – şi să-l facă să-şi înţeleagă greşala şi să întrevadă o soluţie mai bună la problema respectivă”. Un subiect de la clasa a XI-a B este chiar mai categoric, în ce priveşte drepturile democratice, ţinând de libertatea de exprimare: „Dreptul de a accepta şi a respinge”. Sunt exprimate, evident, mari sfieli şi complexe de inferioritate, dar pornite tot dintr-un „bun-simţ” sănătos: „Eu consider că această libertate, în relaţia educator – educaţi, nu ar trebui să fie chiar aşa de mare, fiindcă educaţii nu sunt şi nu vor fi niciodată egali cu educatorii. Educatorii au liceul terminat, au facultate – noi nu avem nimic” (IX-C).

Există şi ironii, destul de fine, faţă de excesele de „democraţie” (de fapt, falsa democraţie şcolară): „Copiii au ajuns, în ziua de azi, cu mult mai democraţi decât profesorii, şi li se suie la cap” (IX-D). Există 12 subiecţi care îşi exprimă, făţiş, neîncrederea totală în posibilitatea stabilirii unui cadru democratic în şcoală: „Sincer, nu cred în democratizarea acestei relaţii” (XII-A). Probabil că ştie ce ştie respectivul subiect… Dar se întâlnesc şi opinii de mare anvergură spirituală, precum aceea a unui elev de la clasa a X-a C: „Pe viitor, eu cred că fiecare profesor ar trebui să-şi aleagă singur temele pentru programa anului şcolar, nu mereu să fie dependent de aceeaşi programă făcută de M.E.C.T.: eu văd că manualele nu-s totdeauna bune şi nu ne ajută, aşa cum ne ajută profesorul, să înţelegem nişte probleme importante pentru noi, în şcoală şi în viaţă”.

După cum se observă, răspunsurilor subiecţilor anchetei, la această primă întrebare acoperă toată gama raţional-sentimentală, vis-à-vis de „visul democratic” – de la „democraţia este un buletin al nebuniilor”, un vis şi o dorinţă care „nu se vor putea înfăptui curând” (X-C) – până la opinia argumentată, metodic, că democraţia e foarte posibilă, şi chiar normală, în micro – climatul social al şcolii: „Orice educator, fie că-i un cadru didactic, fie că-i un părinte sau oricine altcineva – a fost, la rândul lui, un educat. Acum, are, şi el, obligaţia morală de a-i educa pe cei din jur, care nu au primit încă educaţia adecvată şi necesară: rude, prieteni, străini” (elevă clasa a IX-a D). Exact astfel de credinţe şi viziuni, de tip iluminist (în cel mai bun sens al cuvântului) sunt necesare societăţii româneşti actuale, pentru a scoate din adormire, din climatul de suficienţă tembelă, de corupţie şi inerţie morală, etc. În concluzia la aceste răspunsuri la prima întrebare: s-ar putea, poate, peste ani, ca noi, ăştia din generaţia de „maturi” actuală, să roşim în faţa acestor tineri, care vor fi devenit, între timp, stăpânii situaţiei din ţară. Cu condiţia (o, cât de gravă condiţie…) ca aceşti tineri curaţi, de acum, să nu se plictisească, între timp, de democraţie – şi să nu se lase corupţi şi alteraţi sufleteşte tocmai de cei din generaţia noastră, de „păturici”, „şmecheri” etc. Să sperăm că cei ce s-au oferit, aici, să gândească democraţia – nu vor uita atât de uşor ce au gândit acum – să nu se trădeze pe ei înşişi şi crezurile lor prezente. Fie ca această foaie de hârtie să le fie veşnic (sau, măcar, până la adânci bătrâneţe) – un memento (aducere aminte) – sau, în cazul celor care-şi vor trăda crezul – o pagină mustrătoare, cu litere de foc, care să le biciuiască sufletele, cugetele…

Dacă, însă, cei 5 (cinci) subiecţi, din clasa a XII-a, care nu cred în posibilitatea democraţiei nici măcar în şcoală – vor fi simţind, sau vor fi intuind că există o anume slăbiciune spirituală, un „chix” genetic – în ei, elevii, ca şi în noi, profesorii – slăbiciune care să împiedice creşterea şi dezvoltarea seminţei democraţiei?
II – Pentru 141 de subiecţi, limitele şi condiţionările, între care s-ar putea dezvolta democraţia (climatul democratic) în şcoală – ţin de respectul reciproc, de înţelegerea reciprocă (mai cu seamă, din partea profesorului) şi de eternul cântar interior al bunului – simţ. „Dacă respectul şi bunul-simţ, ca şi scopul educativ [educarea elevilor pentru viitorul lor mai bun] sunt părăsite din vedere – atunci totul decade spre «periculos», în procesul de învăţământ” – afirmă un elev din clasa a XII-a A.

Limite depăşite, din partea elevilor (din punct de vedere al unui subiect din clasa a IX-a A): „a se pune în gură cu profesorul, a face mizerie [în clasă], a fuma în şcoală etc.” 23 de teste-anchetă pun în evidenţă pericolul potenţial al apropierii, nefiresc de departe împinse, dintre un profesor – educator şi eleve – educate, sau chiar tentativa, voalată, de hărţuire sexuală, din partea profesorului (neexcluzând nici avansurile venite din partea elevei, către profesor): „Limitele sunt depăşite când un profesor tânăr face avansuri unei eleve, sau invers” (IX-A). E greu de spus dacă acest pericol este semnalat pentru ceea ce i s-a întâmplat respectivului subiect în clasele V-VIII, sau avertizează asupra mediului nou, cel liceal. Dar concluzia e una foarte adevărată, şi anume că dezvoltarea unor asemenea relaţii nefireşti şi nepotrivite pentru mediul şcolar, impietează grav asupra obiectivităţii aprecierii muncii elevilor, ducând la o stare de nemulţumire generală, în microclimatul social al clasei: „Se pun note pe ochi dulci, şi atunci ceilalţi elevi pot să ştie de zece, dacă profesorul respectiv nu vrea să pună, nu pune şi gata” (acelaşi subiect de la clasa a IX-a A). Mai este de subliniat aici un aspect al vieţii în microclimatul social – şcoală: apariţia „satrapismului magisterial”, a complexului lui Yehova, la unii dascăli: aceştia încep să creadă, din toate puterile, că soarta elevilor de dinaintea catedrei atârnă în vârful peniţei respectivului profesor. Acelaşi elev de la clasa a IX-a A atrage atenţia asupra efectului negativ al apariţiei părerilor preconcepute şi a fixaţiilor, la unii profesori, în legătură cu elevi de vârste diferite, proveniţi din aceeaşi familie, dar şi asupra profesorilor ranchiunoşi: „Sau atunci când ai un frate mai mare şi i-a făcut profesorului vreun rău, sau şi-a bătut joc de el. Profesorul ţine minte şi atunci când intră în clasa a IX-a, când aude de numele tău, zice: «Ăăăă, ăsta e ca şi frate-su, ia să-l învăţ eu minte de la început!» – şi uite aşa iei note proaste şi nu ştii de ce.”

Tot la clasa a IX-a A, un subiect extrem de conştiincios, face o adevărată listă a „limitelor depăşite”: a – „profesorii nu ţin cont de garderoba aleasă (n.n.) vrea să spună că se îmbracă neglijent sau necuviincios], iar elevii le urmează exemplul”. Iată că s-a zis ceea ce trebuie zis: profesorul, dacă nu este el însuşi un model pozitiv în toate, nu are dreptul moral să pretindă elevi model. „b – Profesorul predă o nouă lecţie, iar elevii fac cu totul altceva.” Deci, profesorul are nevoie de atenţie distributivă şi trebuie să fie profesorul tuturor din clasă nu al unora, doar. „c. – Când profesorul vine la ultima oră extenuat şi refuză ora de curs şi îi lasă pe elevi să facă ce vor ei.” Elevul înţelege oboseala profesorului, dar nu acceptă ca educatorul să nu dea ocupaţie profesională educaţilor săi. „d. – Neglijenţa la ore, atunci când se deviază de la o anumită lecţie sau subiect, şi se ajunge la o discuţie particulară, din viaţa de zi cu zi a elevilor sau profesorului”. Să fim, deci, atenţi, la amploarea digresiunilor, pe care, uneori, poate că chiar trebuie să le facem în cadrul lecţiei – dar să ştim să închidem paranteza la timp – şi, mai ales, să ştim să ne păstrăm prestanţa de profesori, şi să nu transformăm ora de studiu în cadru de bârfe ori de confesiuni intime. „e. – Abuzul faţă de bunătatea profesorului poate duce la tulburarea orei.” Un profesor „bun” nu e, neapărat, cel care a renunţat la veghea pedagogică şi la autoritatea sa de lider al grupului de lucru intelectual. De călăuză spirituală, de „ravvi-rabuni„, după modelul hristic. „f. – Dacă elevii unei clase sunt gălăgioşi sau obraznici în timpul orei, profesorii pot lăsa clasa, fără a mai preda şi chiar pleacă din şcoală”. Iată semnalat cel mai descalificant lucru, pentru un dascăl: dezertarea de la locul de muncă… – lăsându-i în plata Domnului şi în bătaia furtunii pe cei încredinţaţi lui de părinţi – precum o turmă, Păstorului biblic.

Acest, aparent, insignifiant elev de clasa a IX-a are, însă, un spirit de observaţie şi o judecată extrem de percutante şi nu lipsite de formulări ce pot pune pe gânduri: „Profesorul să fie ca Manole, să pună mult suflet în lecţie, dar şi elevul să asculte şi să înveţe mereu.” Sau: „Dacă profesorul şi elevii s-ar şi distra la orele de curs, ar fi O.K – dar să se păstreze limita bunului simţ”. A se observa obsedantul recurs la „metrica” spirituală a „bunului – simţ”. Există 36 de teste-răspunsuri ale subiecţilor-elevi, care atrag atenţia că agresiunea verbală şi fizică asupra elevilor nu aduce nimic bun şi folositor pentru nimeni – nicicum pentru climatul democratic: „Să nu existe frică băgată în oase elevilor, de către profesor, ci plăcerea de a afla cât mai multe, în cursul unei ore” (IX-B). „Profesorul să fie al doilea părinte, părintele de la şcoală” (X-C). „Nu vrem să învăţăm de frică” (IX-D). „Limitele sunt depăşite când elevii sunt jigniţi, fără rost, de profesor –  numai din plăcerea de a jigni” (X-A) etc.

Iată şi limita depăşită spre discriminare socială: „Să nu existe discriminări pe criteriul averii: profesorii care să-i spună unui elev sărac [n.n.: şi care a pierdut puţin ritmul la învăţătură] că n-ar trebui să mai vină la şcoală, că şi aşa cheltuiesc părinţii bani cu el degeaba – poate cu banii ăia îşi mai cârpesc alte nevoi”.

Dar un subiect din clasa a XI-a D acuză, clar, guvernele României postdecembriste, pentru depăşirea limitelor democraţiei reale: „Democraţia a adus manuale cu preţuri foarte mari. Ba chiar programele şi manualele alternative sunt foarte rele şi ne-ar împiedica să învăţăm lucruri multe şi bune, dacă profesorii le-ar respecta întocmai.” Un coleg al acestui subiect, tot de la clasa a XI-a D e foarte radical: „Părerea mea este că aceste limite au fost depăşite chiar odată cu venirea democraţiei actuale din România. Democraţia a fost prost înţeleasă, după 1989. Căci, pe lângă faptul că tinerii nu ştiu ce înseamnă «democraţie» (din greacă), ei îşi iau libertăţi mult prea mari şi periculoase, pentru ei şi pentru societate”. Şi continuă: „Una e libertatea de exprimare a opiniei – şi cu totul alta obrăznicia”. Iată şi opinia unui subiect de la clasa a X-a C: „Din păcate după ’89, lumea face mai mult rău decât bine – democraţia nu aduce binele, neapărat” – ajungându-se, tot printr-un subiect de la a X-a C, la formularea memorabilă: „Linia de hotar a folosului democraţiei se numeşte respect – depăşeşte-o, şi vei trece în cu totul altceva decât democraţie”  (X-C). Dar există şi nostalgii (induse, probabil, de părinţii chinuiţi de grija zilei de mâine), nostalgii pe care nu avem dreptul să le judecăm după, aceşti 20 ani de eşec lamentabil al democraţiei, în România: „Aceste limite au fost depăşite atunci când la putere n-a mai fost Ceauşescu”. (X-C). În definitiv, când, după spusa unui subiect de la clasa a IX-a D „au apărut, în România, mafiile, drogurile etc. – aceste limite nu au fost, oare, deja depăşite?”. Ne permitem, şi noi, să oftăm şi să aprobăm, cu durere.

Sunt subiecţi care afirmă: „ La Colegiul Tehnic  «Gheorghe Balş» – Adjud, nu primim doar învăţătură şi educaţie, din partea profesorilor, dar şi multă afecţiune” (IX-C) – dar şi opinia dură, care, abia ea, trebuie să ne dea de gândit: „Dacă un profesor nu explică, acel profesor n-are ce căuta în şcoală. Unii profesori ţipă, nu predau, vin în stare de ebrietate” (încă o dată, aceste opinii, care vin de la subiecţi din clasele a IX-a se referă, probabil, la profesorii din gimnaziu – dar nu-i rău să luăm aminte şi noi, profesorii de liceu, să nu cădem sub tăişul necruţător al observaţiei severe a elevului). Vorba unui subiect de la clasa a X-a C: „Dacă nu-şi respectă obligaţiile, profesorul pe ale lui şi elevul pe ale lui – în România viitoare va fi un dezastru”.

Să medităm asupra unui memento al unei eleve din clasa a IX-a B, care ne spune: „Dacă stăm bine şi ne gândim, şi dumneavoastră, stimaţi profesori, aţi fost ca noi, elevi, cândva – şi e imposibil să nu fi făcut şi dumneavoastră anumite boacăne”. Chiar aşa, să ne amintim, mereu, că şi noi, „magisterii”, am fost în pielea elevului, cândva – şi că, pe atunci, ceream şi doream mai multă înţelegere de la dascălii noştrii – de ce să refuzăm elevilor noştri de azi, ceea ce ne doream noi ieri? Dar … să coopereze şi elevul de azi, cum, poate, cooperam şi unii dintre noi, la procesul de instrucţie şi educaţie: „Elevul să n-o facă pe şmecherul, ci să încerce să ajungă la cunoştinţele profesorului”(IX-B).

Oricum, profesorul trebuie să-şi facă nu doar slujba, ca un fierar sau dulgher, ci să-şi facă MISIUNEA, la modul hristic, faţă de tineretul ţării – adică faţă de populaţia şi poporul viitoare ale ţării – şi asta trecând peste frustrările personale şi chiar peste umilinţele îndurate din partea unei societăţi nedrepte şi ai cărei guvernanţi au piele groasă. Căci, ce vină au copiii, ce vină are România de mâine, că profesorii şi guvernanţii de azi nu au găsit soluţii de înţelegere a enormei probleme a factorului spiritual, pentru o ţară, oricare ar fi aceea: „Profesorul să-şi facă misiunea, căci nu elevul este vinovat de salariul mic al profesorului” – remarcă un subiect de la X-C. „Şi să nu se facă diferenţa elev bun – elev rău – căci există, în fiecare om, ceva bun, care poate fi dezvoltat” – ne atrage atenţia, cu neaşteptată, poate, înţelepciune, un subiect de la clasa a XII-a A. Şi tot asupra unei afirmaţii făcute de un elev de la clasa a XII-a A, vom medita pentru finalul discuţiei legate de răspunsurile subiecţilor la întrebarea a 2-a: „Limitele vor fi depăşite, când educatorul nu va putea face diferenţa între un om matur, cu o gândire normală şi bine dezvoltată – şi un copil cu o gândire care abia se formează şi se modelează, după ceea ce vede şi aude. Democratizarea relaţiei educator – educat ar aduce folos, în momentul în care toţi educatorii nu vor mai fi brutali, cu idei fixe – dar şi atunci când educaţii vor avea simţul răspunderii.”

Deci, aşa-zisul cadru exterior al democraţiei şcolare este o cacealma, dacă nu se ţine cont de nişte dimensiuni interioare: elevii să fie înţeleşi şi ajutaţi în perimetrul nivelului lor real de dezvoltare spirituală (iar nu în cel închipuit, ideal, de către programele aeriene ale M.E.C.T.S.– sau de către profesorii… „aerieni”, fără sentimentul misiunii şi al responsabilităţii faţă de Duh-Hristos!), iar educaţia să însemne o fină „pipăire” a resurselor spirituale ale fiecărui elev în parte, de către profesori – iar nu o trântire brutală a elevului într-un „pat procustian”, al minţii şi voinţei educatorului. Dacă fiecare elev nu va fi luat aşa cum este el, nu cum îşi închipuie alţii că ar fi – se va înregistra, mereu, ruptura dintre educator şi educat, falimentul demersului democratic şcolar. Nu e de ajuns să urle, ierarhic, ministerul şi inspectorii, către profesorul, situat pe treapta cea mai de jos a grijii publice: degeaba urlă „ierarhii”, dacă nu dau şi bani pentru şcolarizarea cu totul specială a profesorilor viitori. Căci, pentru a fi profesor, nu sunt de ajuns acele calităţi care te pot face, eventual, un bun vânzător de peşte. Misiunea de profesor este, de fapt, urmarea unei vocaţii, care trebuie întâi constatată, apoi cultivată cu maximă atenţie şi grijă, de către un stat conştient de ceea ce vrea să fie el în viitor.

De aceea, credem noi, poate că se impune, şi în mediul românesc, tipul de şcoală, care deşi necesită profesori mai mulţi şi special instruiţi (după o atentă şi severă selecţie), distribuiţi la mai puţini elevi, observându-i pe educaţi şi îndrumându-i, cu totală solicitudine, de la vârsta preşcolară – şi răspunzând exact şi prompt, la cerinţele şi năzuinţele spirituale (uneori nevăzute, abia intuibile) ale fiecărui subiect–elev, îl dezvoltă spiritual pe acesta, ca pe o plantă în natură – iar nu-l siluieşte ca pe o plantă în glastră, mereu în pericol de a se veşteji. Fără generalizarea experimentului ŞCOLILOR CONFESIONAL-ORTODOXE!!! – după modelul şcolii din Constanţa, „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – chestiunile despre democraţia şcolară rămân, se pare, o simplă şi supărătoare trăncăneală, inutilă, periculoasă pentru orice naţie, prin imaginea falsă pe care şi-o construieşte despre potenţialul spiritual al tineretului ei. Vorba unui alt subiect de la clasa a XII-a A în legătură cu întrebările 2 şi 3: „No comment”.
III – Dincolo de răspunsuri care trădează eschivarea de la o aşa mare responsabilitate („Mai întâi trebuie să trec prin toată experienţa profesorilor de o viaţă şi apoi să mă pun în locul lor, pentru a preda elevilor” – IX-D), sau banalităţi („I-aş pune pe elevi să înveţe” – X-C, „N-aş îngădui elevilor să-şi facă de cap, să chiulească etc.” – XII-C) – există, printre răspunsurile subiecţilor, o mulţime de lucruri la care merită să medităm (un subiect – fată, de la clasa a IX-a B a şi avut o experienţă, temporară, de educator, pe când învăţătoarea ei, fiind bolnavă, a rugat-o să ţină 2–3 zile clasa în ordine, în lipsa ei: subiectul de la clasa a IX-a B mărturiseşte că, în cele din urmă, s-a descurcat onorabil, printr-o „negociere”: „Eu le-am spus (elevilor–colegi) că, dacă se vor comporta frumos cu mine, pe lângă lecţiile pe care le vom face, şi le-am şi făcut, ne vom şi distra. Şi au fost de acord şi vreau să spun că eram cea mai fericită că, în sfârşit, pot fi învăţătoare, pentru două zile”). „Nu cred ca aş fi în stare (…) ştiu ce chestii se spun despre profesori, ce glume stupide se fac despre ei – dar, dacă totuşi aş avea curajul să fiu profesor, nu i-aş stresa pe elevi cu expresii de genul «când eram eu în anul…», «pe vremea mea se făcea aşa şi aşa…», «că dacă nu făceam, păţeam nu ştiu ce…» etc. Pur şi simplu aş încerca să-i trezesc la realitate pe elevi” (XII-A). „Nu ştiu cum este (…) dar cred că, pe lângă orele ce ar trebui să se facă, ar trebui şi câteva ore la care să se discute şi să se facă lucruri ce ne-ar interesa în cel mai înalt grad şi ne-ar folosi, ne-ar ajuta în viaţă” (X-C). Iată şi sugestia necesităţii stimulării elevilor, printr-o imagine sugestivă (şi retrogradă, ar zice unii – dar ar greşi): „Pe timpul comunist, elevii îi respectau pe profesori – şi pentru munca lor, elevii buni la învăţătură primeau eşerfa roşie de pionier, pe care era o mare mândrie s-o porţi – de ce nu s-ar face ceva asemănător şi acum?” (X-C). „Aş face orele mai atrăgătoare, aş mai strecura câte o glumă sau un moment hazliu – pentru că toţi ştim, elevilor le plac glumele, şi nu vor ca orele să fie ceva înfricoşător, ci ceva atrăgător. Aş prefera ca elevii care nu vor să participe la ora mea să nu mă deranjeze şi … i-aş trece şi pe aceştia, măcar pentru faptul că au fost înţelegători. Parcă n-au şi ei nevoie de o pâine?” (X-C). „Eu, dacă aş fi profesor, aş face tot posibilul să nu mai fie atâta golănie, să nu mai fie elevii de la oraş şmecheri cu cei de la ţară, că şi ei sunt tot oameni şi nu trebuie să se râdă de ei. Am văzut într-o zi, din întâmplare, o fată de la oraş întrebând pe două fete de la ţară: de la ce ţară vin, din ce ţară vin – şi mi-a părut foarte rău pentru ele”. Şi să mai spunem că tinerii nu au „simţ moral”, că nu au „suflet”? Şi dacă o elevă a fost lovită indirect de discriminarea nedreaptă „elev de oraş – elev de la sat” oare, noi, profesorii diriginţi, n-ar trebui să facem lecţii de dirigenţie pe acest subiect, al discriminărilor între elevi? Şi guvernanţii n-ar trebui, oare, să asiste la aceste ore de dirigenţie, ca parte acuzată – căci nu fac nimic pentru ca satul românesc să nu rămână în urmă, din punct de vedere cultural şi material?

Iată o altă problemă, ridicată de întrebarea III: „Aş vedea în această profesie rostul principal al vieţii mele”. Deci, un elev din clasa a XII-a A poate să vadă, în profesorat, o misiune supremă – iar unii profesori, stau, mereu, cu bagajele făcute, gata să plece din şcoală la primul „greu”? Vorba subiectului din clasa a IX-a D: „Locul celor care nu-şi respectă profesia de profesor nu este în şcoală – să se ducă oriunde în lume”. Apoi, la acelaşi subiect din clasa a XII-a A: „Aş fi de acord cu uniforma, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete – ca să nu se mai dea mari cei bogaţi cu toaletele lor” (ideea este prezentă şi în răspunsurile celor din clasele a IX-a şi XI-C). Mai departe: „Aş face meditaţii cu elevii, la obiectele pentru bacalaureat, dar şi la obiectele cu materii ce ne trebuie în viaţă”.

„Dacă aş fi profesor – aş face tot posibilul să înţeleg problemele elevilor – problemele sociale (elevi săraci) şi şcolare (cei care vor, dar încă n-au prins ritmul) ale elevilor. Să fie antrenaţi elevii în activităţi educaţionale, nu doar la discotecă” (XII-A).

Mai concret prezintă lucrurile, în acest joc „de-a inversarea locurilor în clasă”, o elevă de la clasa a IX-a D: „Aş încerca să le predau elevilor mei printr-o altă metodă, cum ar fi: a – la engleză aş folosi un casetofon şi casete în limba engleză, b – la matematică, uneori, aş folosi un calculator, c- aş organiza concursuri în limba engleză, în limba franceză – la matematică, la română, sport, dans, pictură – şi un concurs de poezii ar fi excelent – cine compune cea mai bună şi frumoasă poezie despre o anumită temă (…). Înainte de orice, însă, aş dori, de la elevi, să fie sinceri cu ei înşişi şi apoi cu mine – să respecte pentru a fi respectaţi – şi să iubească pentru a fi iubiţi, după cum spune şi Seneca: Si vis amari, ama – Dacă vrei să fii iubit, iubeşte”. Nu există spirit creştin, în elevii noştri, chiar atunci când îl citează pe „păgânul” Seneca? Noi credem că există – şi că trebuie să îl punem în valoare.

În fine, iată ce propune un subiect, de la aceeaşi clasă cu un mare interes pentru problemele socio-profesionale (IX-D): „Mi-am imaginat de foarte multe ori că sunt profesoară. Dar nu mi-am imaginat că i-aş putea avea ca elevi pe actualii mei profesori. Dar, dacă s-ar inversa lucrurile – să fiu eu profesoară – şi profesorii mei – elevi – iată ce aş face în plus faţă de ei: aş deschide o instituţie particulară gratuită [apare actul filantropic, în zona cultural – educativă – şi pentru Vrancea…] – în care elevii pot veni să înveţe să se ferească şi să se apere de acei profesori care „abuzează” de elevi, în special de acei cu vârste fragede. În acea instituţie, elevii pot veni să facă cursuri gratuite – iar profesorii sunt selectaţi dintre modelele morale ale ţării. Şi plătiţi după muncă – dar să ştie că fac o muncă de înaltă misiune (s.n.)”.

Nu e clar dacă eleva se gândeşte doar la pedofilie (o primejdie reală a zilelor noastre) – sau, pur şi simplu, la un Institut de Înalte Studii de Moralitate Socială. Suntem înclinaţi să optăm pentru varianta a 2-a.

Oricum, ca să n-o mai lungim – democraţia, aşa cum o întrevăd elevii – tinerii noştrii, este un lucru extrem de serios – şi dacă, la vremea lor, peste câţiva ani, când vor părăsi băncile şcolii, vor fi lăsaţi s-o şi aplice, sau vor mai avea acelaşi avânt tineresc (necorupt de ceea ce văd acum în societatea fals – democratică românească) s-o pună în aplicare – îi vor „lăsa de căruţă” pe toţi guvernanţii acestor 20 ani. Şi ne vor lăsa de ruşine chiar pe mulţi dintre noi, profesorii lor de azi. Ajută-i, Doamne, şi ţine-i în gândul lor cel BUN!

Advertisements
One Comment leave one →
  1. 15 April 2010 12:56 pm

    Trist, romanii nu stiu ce e democratia si cu ce se maninca. Romanii nu-si stiu drepturile si reponsabilitatile. Tara va fi un haos pina nu se cunosc aceste lucruri. Iar dupa cum se vede….nu se zareste nici o speranta.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: